Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ionică al Floarii


Carmen Botoşaru

19.08.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
A doua casă dinspre gârlă spre noi, între Marin Dobrogeanu şi Marinică Drăgălaşu, era a lui Ionică al Floarii (îi rămăsese numele maică-sii agăţat în coadă, cum nu se prea obişnuia pe la noi; porecla era, mai ales, legată de tată, de bunic sau, oricum, de parte bărbătească; sau de vreun defect, ori de vreo meteahnă).

Ionică se făcuse tractorist la CAP (şi, pentru că tot avea remorcă, mai căra şi morţii la groapă).

De mic îi plăcuseră maşinile, tractoarele. Îi plăcea să repare şi se şi pricepea de minune. După ce se însurase, fiind cel mai mic dintre copii, rămăsese să locuiască cu nevastă-sa în casa lui părintească unde maică-sa, Floarea, chiar şi când mai îmbătrânise, dirija toate treburile şi lua toate hotărârile, avea pretenţia să organizeze numai ea gospodăria, aşa că Ionică şi nevastă-sa n-au avut niciodată vreun cuvânt de spus. Şi, chiar dacă, pe furiş, Ionică mai făcea şi altceva, după capul lui, nu voia s-o necăjească pe Floarea şi-i dădea mereu în bună.

Ionică îl avea pe Dobrin, care de mic fusese neastâmpărat. Când mai crescuse, îi adunase în jurul său pe băieţii de vârsta lui, din sat, şi, cu toţii, puneau la cale tot felul de trăznăi. Toţi erau şugubeţi, dar Dobrin îi întrecea, el era capul răutăţilor.
În gaşca de derbedei mai erau Nelu nostru, Sandu a' lu' Boală, Mironel Moţatu, Traian a' lu' Sacagiu, Titi Maimuţa (poreclit aşa pentru că avea câte şase degete la picioare), Nelu Bugu (maică-sa era surdă şi aşa le zicea: alde Bugu; că la noi, bug însemna surd), cu fraţii lui, Costea şi Marian Bărbatu, şi mai era şi Nelu Jianu, dar care a plecat curând în America, părinţii lui se pocăiseră, iar lumea, în urma lor, când îşi mai aducea aminte de ei şi îi mai pomenea, le zicea Sectanţii:
- Nelu Jianu a' lu' Sectanţii era de-o seamă cu fiu-meu. Mare bezmetic era. Acu', pe-acolo, s-o fi cuminţit, s-o fi ducând la biserică... Cine ştie?

Derbedeii din gaşcă îşi cumpărau ţigări Bucureşti sau Cişmigiu, oricum, trebuia să fie neapărat superlungi, de la nea Ionică Cătuneanu, de la librărie. Când n-aveau bani să ia un pachet întreg, luau ţigări vărsate şi le poşteau. Până să îi pârască nea Ionică, Nelu sau Mironel (care mâncase şi bătaie de la taică-său, Moţatu) erau cei care târguiau ţigările.
- Da' de când fumează, mă, tac-tu ţigări lungi, cu filtru? Las' că-l întreb eu..., îl speriase nea Ionică pe frate-meu, Nelu, apoi la fel, pe Mironel Moţatu.
Aşa că Dobrin s-a ocupat şi de asta:
- Lasă, mă, că iau eu. Mie nu mi-e frică de nimeni! Mă doare-n cur dacă află tata. Ce? Şi el tot de la doişpe, treişpe ani a-nceput să fumeze!

Îşi făcuseră, pe malul gârlei, o colibă acoperită cu iarbă lungă, căţărătoare căreia îi spuneau holeră, şi acolo se ascundeau să fumeze. Se înălţa fumul din mal, de zici că trecea un vapor cu aburi pe-acolo. Tot la colibă îşi povesteau, exagerând, isprăvile şi puneau ţara la cale. Vara, pe malul în pantă al gârlei făceau tobogane, pe care, când voiau să se scalde, îşi dădeau drumul, alunecând în apă. Stricau cuiburile graurilor care făceau găuri rotunde acolo unde era malul mai abrupt. Dar graurii erau sumedenie şi nu plecau de tot, doar se mutau un pic mai încolo. Într-un an fuseseră aşa de mulţi, că-i mâncaseră toţi strugurii lui Moţatu şi îl lăsaseră fără vin. Pentru sărbătorile de iarnă, bietul om păgubit cumpărase câţiva litri alb-gălbui, câţiva litri roşu-rubiniu, să aibă acolo, pe masa de sărbătoare, care trebuia să fie cu de toate, c-aşa era datina.

Băieţii îşi mai petreceau timpul jucând copcica. Alegeau cărţile ca pentru şeptică.
- Cine face cărţile?
- Cine-ntreabă!, zicea Dobrin, cu voce de şef.
- Dă, mă, şi mie un fum de la tine!
- Na, mă, milogule.

Cel din stânga tăia, cel din dreapta primea.
- Pune banii jos!
- Pe cât jucăm?
- Pe cin'zeci de bani?
- Bine!

Întorceau cărţile, una câte una. Cine avea cartea mai mare, lua banii.

De obicei, câştiga Dobrin. Ceilalţi se uitau strâmb.
- Cum, dracu, mă?
- Păi dacă am noroc...
- Trişezi, dă-te dracu! Cât noroc să ai?
- Să moară Azor, dacă trişez! răspundea Dobrin, ascuns îndărătul fuioarelor de fum. Îşi ţinea ţigara agăţată în colţul gurii, şmechereşte, iar fumul se ridica şi-i ascundea chipul. Cât juca, nu lua deloc luleaua între degete. Aşa fuma. Sugea din buze, strâmb, pe-o parte.
- Mă, cum dracu poţi? încercase Nelu să afle secretul. Zi, bă, şi mie tehnica! Nu fi ofticos.
- Nu poţi tu, bă! Eşti prea prost!
- Dă-te-n căcat d-aci! Te spun lu' mă-ta că fumezi, dacă nu-mi spui şi mie cum faci să nu te-neci cu fumu'!
- Nu mă interesează cui îi spui, că nu mi-e frică. Dar ştii ce păţesc pârâcioşii? Ai de grijă!

Nelu încerca în zadar să ţină ţigara la nesfârşit între buze. Tuşea cu lacrimi. Lua repede ţigara între degete, horcăind din adâncul rărunchilor.
- Când îţi spun că eşti prost, nu vrei să mă crezi! râdea Dobrin de el.

Pe înserat, se duceau la Neculai Enache, la vreo trei străzi mai încolo, spre ieşirea din sat, să fure porumbei. Puneau scara la pod, unul intra în hulubărie, altul stătea pe scară, cu sacul pregătit. Câteodată îl speriau pe-ăla din pod, îi închideau uşa, lăsându-l pe întuneric, şi începeau să-l imite pe nea Neculai Enache, îngroşându-şi vocile şi înjurând repezit:
- Cristoşii şi 'mnezeii mă-tii! Cristoşii şi 'mnezeii mă-tii!

Ionică nu ştia ce să-i mai facă lui Dobrin. Îl pedepsise în fel şi chip, dar fără folos. Nu putea fi supus cu nici un chip. Toată lumea se plângea că Dobrin a făcut aia, ailaltă, că nu se mai astâmpără, că să-l lege ca pe un câine dacă altfel nu se poate să stea cuminte.
- Nu mă interesează! Când mă fac mare, plec în America!
- N-ai, mă, cum să pleci.
- Fug!

Ca să-l mai potolească, Ionică îl mai lua cu el la câmp, la arat. Cât stătea el la masă, îl mai lăsa pe Dobrin să mai tragă singur câte-o brazdă. Avea încredere în el, îl văzuse priceput foc, îndrăzneţ, sigur de el. Iar în câmp, n-avea ce să se întâmple rău. Nu era ca pe drum. Doar că Dobrin o căuta cu lumânarea.

Odată, Ionică se aşezase la masă, împreună cu alţi tractorişti şi-l lăsase pe fiu-său să încarce nişte coceni în remorcă. Când, îl vede pe Dobrin zvâcnind în cabină şi plecând cu tractorul în goană. Ionică ţâşnise în picioare, dar nu avea ce să mai facă. Doar să pună mâna streaşină la ochi şi să se uite cum tractorul sălta, în viteză, peste cioturile de ciocani, peste dâmbuleţele de pământ, cu tot cu cele două remorci care zăngăneau. Tractorul o lua când la dreapta, când la stânga, aproape că mergea în zigzag. Inima lui Ionică era cât un purice. Dacă păţeşte Dobrin ceva? Dacă se întâmplă ceva cu tractorul CAP-ului?
- Paştele mă-tii de copil, dacă mai vezi tu tractor pe mâna ta!

Undeva, în zare, tractorul se oprise. Lui Ionică îi mai venise inima loc. Mie mi-a povestit Nelu, frate-meu:
- Nebunu-ăsta de Dobrin era pe câmp cu tac-su şi-a văzut un iepure. Cică gras, frumos. Maroniu, ca pământu'. S-a suit repede în cabină şi a alergat iepurele pe câmp, cu tractorul, cu două remorci după el. Pân' la urmă, cică iepurelui, de oboseală, i-a plesnit inima-n el. Dobrin l-a cules de urechi şi i l-a dus lu' mă-sa să-l facă friptură împănată, stropită cu vin roşu. Hă, hă, hă...

Deşi Ionică a zis că nu mai lasă tractorul pe mâna lui Dobrin, nu l-a lăsat inima. Aşa că fiu-său a mai făcut destule isprăvi, dar mereu a avut noroc: nici el, nici tractorul nu au păţit niciodată nimic, au scăpat mereu teferi, neatinşi. Ca prin minune! Când a fost gata-gata să cadă în canal, tractorul se oprise la milimetru. Când a intrat pe stadion cu tractorul, să-i sprie pe unii pe care avea el ciudă, tot aşa, tractorul se oprise chiar lângă bara porţii. Era norocos Dobrin. Făcea tot felul de prostii, nu păţea niciodată nimic, şi nici nu-l bătea taică-său. Îl admiram şi îl invidiam.

Iarna, colindatul era iar prilej de hoinăreală şi năzbâtii. Dobrin îi aduna pe toţi în jurul lui şi puneau ţara la cale.
- Eu mă duc în seara asta să iau ţigări. Dimineaţă, la cinci, ne întâlnim toţi la colţ, să mergem la moşi şi la babe să-i colindăm şi să-i descolindăm... hă, hă, hă. Care nu veniţi la fix, să nu mai veniţi deloc, că veniţi degeaba!

Fumând, luau satul la picior, de colo până colo, şi făceau tot ce le trăznea prin minte. Iar imaginaţia lor nu era deloc săracă. Dacă se întâlneau cu copii mai mici pe drum, îi necăjeau, le băgau mâinile în trăistuţe şi le furau nucile sau dulciurile. Dacă la vreo casă la care cântau colindul nu ieşea nimeni să le dea nuci, strigau:
Descolindă-l, drace,
Dă-l cu curu-n ace,
Dă-l cu capu' de butuci
,
Ca să scoată baba nuci.

Apoi furau cârnaţii atârnaţi la streaşină, sau toba de sub pietroiul din verandă. Sau luau încălţările de la uşă şi le aruncau pe drum, în noroi. Alteori, scoteau porţile din ţâţâni şi le schimbau între ele: a doua zi, un gard verde avea poarta roşie, unul gri avea poarta cărămizie şi tot aşa, o amestecătură.
- Cine dracu-a făcut asemnea prostii?
- Păi a fost zăpăcitu-ăla de Dobrin a' lu' Ionică-al Floarii, cu Mihai a' lu' notaru, cu alţi derbedei...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer