Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Moş Marinică Drăgălaşu


Carmen Botoşaru

26.08.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Într-o iarnă, gaşca de ştrengari mai mari, în care era şi Nelu nostru, colindase de Moş Ajun, cu noaptea în cap. Dar numai colindat nu era, pentru că lor le ardea numai de şotii şi de fumat, nu de urături şi de strâns nuci. Nu colindau deloc cum trebuia, mai repede îşi băteau joc de oameni. (Mama şi tata nu ştiau încă nimic despre vitejiile lui Nelu. Au aflat mai târziu că din gaşca de zurbagii, care necăjea lumea, făcea parte şi odrasla lor cea mare. Şi ce s-au mai necăjit...)

Moş Marinică Drăgălaşu bătea spre optzeci de ani, era cam surd, cam chior şi mai era şi şchiop. Stătea singur, a treia casă dinspre gârlă înspre şosea, între nea Ionică al Floarii şi noi. Dar, lucru bun, nu era totuşi singur pe lume. Dincolo de şosea, avea casă Venera (o femeie înţepată, cu privire răutăcioasă, sfredelitoare), fiică-sa, măritată cu Petrache, contabilul. Moşul nu ieşea mai niciodată să le dea nuci colindătorilor, că se mişca prea greu ca să se tot scoale. Câteodată nici nu-i auzea. Stătea lângă sobă şi moţăia cât era iarna de lungă. De-abia din primăvară începea să mai stea şi el pe-afară, dar tot aşa, fără nici o treabă. Stătea pe prispa casei sau pe canapea, sub zarzărul plin de flori, şi se uita lung în zare. De mâncare îi aducea Venera, de făcut curat îi făcea Venera, de spălat rufe îi spăla Venera, animale n-avea decât câteva găini (cărora le arunca el – că nu era mare lucru - câţiva pumni de boabe de porumb, grâu sau floarea-soarelui, aduse de Venera în sac, aşezat în tindă chiar dacă mai strângea şoriceii la ros, dar ca să fie la îndemâna moşului), grădina i-o săpau Venera şi Petrache.
În iarna de care zic, ce le-a venit în minte ştrengarilor? S-au apucat să lege uşa la moş Marinică Drăgălaşu. În timp ce strigau colindul cu voce spartă şi în băşcălie, căutaseră sârmă:

Această noapte e pentru noi...
- Dă, mă, sârma aia de jos, de colo!

Cea mai frumoasă dintre sărbători...
- Nu-i bună, caută alta!

Ne daţi...
- Hai, mai repede, dă-te dracu!

Ne daţi, ne daţi...
- Mişcă-te, mă!

Hai, ne daţi?

Ştrengarii legaseră clanţa, o înfăşuraseră straşnic, de rămăsese bietul om închis în casă, de-abia spre amiază venise fiică-sa şi, cu degetele îngheţate bocnă de ger, se chinuise şi descâlcise sârma care era rotită zdravăn pe ivărul uşii şi-apoi pe belciugele pentru lacăt.
- N-am putut să ies nici să mă duc la privată, se văitase moşu către Venera.

Într-alt an, am plâns pe lângă Nelu să mă ia şi pe mine cu gaşca lui la colindat. (Îmi era şi mie drag să merg cu băieţii cei mari.) Nu voia şi pace. Văzând că n-am sorţi de izbândă, m-am dus la mama şi, printre sughiţuri de plâns, i-am spus că Nelu nu vrea să mă ia cu el.
- Dacă nu-l iei, nu pleci nicăieri! Să n-avem vorbe mâine dimineaţă!

Nelu a pus o uitătură urâtă la mine şi n-a zis nici da, nici ba. Muţenia lui nu era a bună, iar privirea cu care mă pironise parcă însemna:
- Aşa faci? Ei, bine, las' că vezi tu pe dracu mâine! Pârâciosule!

După ce plecase mama de lângă noi, Nelu mi-a dat câteva ghionturi în coaste de m-am chircit de durere, dar n-am zis nici pâs, şi nici n-am ripostat.
- Dacă pârăşti ceva când eşti cu mine şi cu băieţii, te bat de-ţi sună apa în cap! M-auzi? N-ai voie să spui nimic la nimeni! Jură!
- Jur!
- Pune degetu' pe roşu'!

Căutam un petic de cârpă roşie în jur, ca să pun degetul şi să jur.
- Zi: să mor eu!
- Să mor eu!
- Cu frate-miu, cu mama şi cu tata!
- Cu frate-miu, cu mama şi cu tata! repetam eu ca un papagal.

N-am dormit toată noaptea, de teamă să nu plece Nelu fără să mă ia şi pe mine. Ştiam foarte bine că ar fi fost în stare să mă păcălească. Dimineaţă m-am ţinut după el, ca o umbră. Eu, mai mic, trebuia să alerg ca să ţin pasul cu el. L-am auzit pe Dobrin zicându-i:
- Ce l-ai luat, mă, p-ăsta cu tine? Hai să scăpăm de el! Mucosu' de frac-tu ne trebuia după noi?

Nelu nu crâcnise la reproşurile lui Dobrin care, fără nici o îndoială, era şeful găştii, iar ceilalţi se uitau la el ca la Dumnezeu.

În curte la nea Marin Drăgălaşu, în timp ce strigam colindul, Dobrin s-a dus şi a slobozit găinile moşului. Printre ele, un cocoş. Mare, înfoiat, cu creastă cărnoasă, roşie ca sângele, lăsată pe-o parte. M-am trezit cu el lângă mine. M-am speriat şi am înţepenit în loc. Ştiam cât de răi pot fi cocoşii, pentru că unul sărise şi pe tataia, la picioare.
- Tincooo! Adu cuţitu', că-l tai!

Şi-l tăiase pe loc. Îl făcuse mamaia Tinca ciorbă cu tăiţei laţi, galbeni, acrită cu borş şi aromată cu leuştean verde, şi tocană cu rântaş.

Băieţii au fugit şi m-au lăsat singur. Am început să plâng. Am strigat la mama, sperând că e pe-afară şi mă aude. Cocoşul, zbârlit, mi-a sărit drept la ţurloaie, şi-a înfipt adânc ghearele în carnea mea şi m-a lovit cu aripile atât de tare că mi-a amorţit imediat piciorul. Parcă fusese o lovitură de ciocan. Am alunecat spre pământ şi m-am întins cât eram de lung, în noroi. Am început să plâng, fără lacrimi, mai mult o tânguire, cu văicăreli stinse şi gemete înăbuşite. Am stat aşa minute în şir, până mi-am mai revenit din durere şi am fost capabil să mă mişc. Apoi m-am ridicat cu chiu cu vai şi am pornit, şontâc-şontâc, spre poartă. Căsuţa lui moş Marinică era tocmai în fundul curţii, aveam ceva de mers până la drum. Cum şchiopătam eu şi oftam de zor, plâns şi plin de noroi, cu faţa suferindă, am dat nas în nas cu tanti Venera.
- Ce faci, mă? Ce-ai păţit? Ce-i cu găinile-astea prin curte? Tu le-ai dat drumu'?
E, las' că te spun eu lu' mă-ta! Te iei şi tu după năsărâmbu-ăla de frac-tu şi te-apuci de prostii? Ori s-a dat cocoşu' la tine? Păi dacă nu-ţi vezi de treaba ta... ce-ai cătat să împrăştii găinile?

M-a luat de gulerul hainei şi m-a dus mai mult pe sus până acasă.
- Nu-i frumos ce-ai făcut, sunt supărată pe tine. Moş Marin e bătrân, e vecinu' nostru, tre' să-l respecţi. De-aia te-am lăsat eu să mergi la colindat? Să mai pofteşti altă dată...

Am strâns din dinţi şi nu l-am pârât pe Dobrin. Ştiam că dacă o fac, Nelu m-ar fi bătut măr. De multe ori îmi spusese, şi-mi repetase şi cu o seară înainte:
- Ai de grijă, că dacă te prind vreodată cu pâra, te bat de-ţi sună apa-n cap!

La moş Marin Drăgălaşu mai intram în curte toamna, când ne chema să adunăm gutui. Mergeam cu mama. Adunam trei, patru găleţi de gutui mari, acoperite cu puf gros şi des. Mama alinia gutuile pe şifoniere sau la ferestre, în toate odăile. Ce frumos miroseau gutuile! Ce rămânea (adică cele pătate, lovite sau viermănoase), dădea pe răzătoare şi făcea gem, în care punea şi câteva frunze aromate de druşaim. Eu gustam cu lingura cea mare, până mă durea burta.

Dar mai mult şi mai mult îmi plăcea dulceaţa de trandafiri de mai.
- Semeni leit tac-tu mare. El mănâncă un borcan o dată! Întreg! Îl curăţă cu lingura şi-l râcâie până-l lasă de zici că-i spălat!

Cămara era umplută de dulceţuri şi gemuri. În beci, erau aşezate borcane mari de gogoşari în oţet, gogonele în saramură, butoaie de varză acră, damigene cu vin şi cu ţuică, putine cu brânză. După ce tăia porcul, de Ignat, în garniţe erau puse, în untură, jumări şi carne prăjită. Iar în pod erau atârnate slana, cârnaţii, toba. Ne ajungeau până ieşeam în primăvară.

De fapt, cam aşa erau pregătite de iarnă toate gospodăriile, nu doar noi.

Mama îi ducea deseori de mâncare şi lui nea Marin Drăgălaşu.
- Ştiu că are Venera grijă de el. Da' las' să aibă şi de la mine! O mâncare caldă, o bucată de cârnat... să fie de bogdaproste. Că rău mai e să fii bătrân...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer