Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Alde Mâtcanu - partea I-a


Carmen Botoşaru

02.09.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nouă ne zicea lumea alde Mâtcanu. Casa noastră era între moş Marinică Drăgălaşu şi tanti Tuia. Eram aşa: tataia Mâtcanu, mamaia Tinca, mama, tata, eu şi frate-meu mai mare.

Tataia era cioban, iar mie, vara, în vacanţă, îmi plăcea să merg la el, la stână. Mă rugam de el să mă ia şi pe mine. Câteodată nu voia şi pace. Alteori mă lua fără să-l întreb eu, sau chiar mă trimitea când el rămânea acasă, şi atunci mă duceam cu moş Gheorghe Barbă, cu căruţa, sau cu cine se nimerea, şi mă întorceam acasă pe seară, cu bicicleta.

Odată, am dormit o noapte la stână. Eram şi cu Nicu Prepeliţă. Pusesem bicicleta în căruţă la nea Gheorghe şi nu văzusem că era şi coasa acolo. S-a tăiat şi cauciucul, s-a tăiat şi camera. N-am mai avut cum să ne întoarcem. Nici unul dintre ciobani n-avea drum în sat, să ne ducă şi pe noi, şi nici pe jos nu se putea să plecăm, era prea mult de mers (stâna era în câmp, la vreo cinci kilometri de sat).

Noaptea, în câmp, sub cerul liber, chiar dacă era miezul verii, dârdâiai de frig. Am dormit sub coviltir, amândoi, unul băgat într-altul, eu şi Nicu, pe un pat tare, făcut din scânduri peste care erau întinse piei de oaie, care miroseau puternic a argăseală. Colac peste pupăză, ne mai era şi frică de şoareci. Îl văzusem pe tataia cum se trezise cu un şoarece pe umăr. Liniştit, îi lipise o palmă, de parcă ar fi lipit o muscă. Nu se temea şi nu-i era silă. Mie mi se întorcea stomacul pe dos, îmi venea să vomit, de-abia mă abţineam. Altă dată, tot aşa, prinsese şoarecele pe genunchiul lui, îl luase în pumn, se uitase un pic la căpşorul lui mic, care zvâcnea în pumn, şi-apoi chemase pisica: pis, pis, pis, treci să-ţi dau haleală! Şi-l vârâse drept în botul motanului. Mie mi se făcuse inima ghem şi, încordat de silă, auzeam cum troznesc oasele şoarecelui între dinţii motanului. Îmi băgasem degetele în urechi, dar degeaba. Ba parcă mai tare auzeam pârâiturile. Am plâns pe ascuns.

În noaptea aia, eu şi Nicu Prepeliţă ne-am tot foit. De frig, de frică. Totuşi, ce uluiţi am fost când am descoperit puzderia de stele! Ce frumoase erau stelele pe cerul negru, aşa multe şi luminoase! Am căscat ochii de încântare şi-am mai uitat de dârdâială şi de şoricei. Cum era senin afară, şi cum câmpul era cufundat într-un întuneric absolut, negru ameţitor şi greu ca smoala, stelele se vedeau pe cer ca globuleţele strălucind în pomul de iarnă, doar să întinzi mâna şi să le-apuci de câte-un colţ, să le învârteşti şi să oglindeşti pământul în ele, cu chipul tău cu tot. (Aşa ne jucam de Crăciun: eu şi Nelu învârteam globurile mari, argintii, agăţate în brad, şi ne uitam la figurile noastre tremurate, ne apropiam, ne îndepărtam, ne scălâmbam mutrele în fel şi chip, ne puneam corniţe ca dracii, holbam ochii şi scoteam limba de-un cot, ne trăgeam obrajii spre urechi sau ni-i umflam caraghios şi câte şi mai câte. Într-un an, încercasem jocul ăsta şi cu Bălăieţu, dar nu mă înveselisem deloc. Bălăieţu nu ştia să se strâmbe, privise fix globuleţul, zâmbind parcă tâmp, sfios, şovăielnic.)
- Uite, ăla e Carul Mare, îi şopteam lui Nicu în ureche, arătând spre cer.
- Care, mă?
- Ăla aşa, cu stelele-alea ca o coadă. Aia e oiştea carului. Şi, uite colo, Carul Mic. Vezi? Şi uite şi Orionu', ăla aşa... colo!
- Tu de unde ştii, mă?
- Ştiu eu...

Somnul nu ne venea nici de-afurisit! Tot chicoteam, tot trăncăneam. Moşu striga la noi:
- Mă, culcaţi-vă. Dacă nu dormiţi, vine şi vă fură alde Mută cur?

Nicu mă întreba în şoaptă:
- Cine-i, mă, Mută cur?
- Ce mă-ntrebi pe mine? Ce ştiu eu? Întreabă-l pe moşu!
- Întreabă-l tu!
- Pe mine nu mă interesează!
- Vezi cum eşti? Treaba ta... Lasă că-ţi vine ţie roaga...

Numai somn n-a fost ăla. Dimineaţă, pe la patru, cinci, când era întuneric beznă, moşu ne-a sculat.
- Hai, mă, vă sculaţi să daţi oile la uşă? Dacă tot sunteţi aci... Şi pe urmă plecaţi în sat, cu căruţa cu lapte. Ă? Vă sculaţi?

Ne-am sculat, ce era să facem? Pe mine mă dureau groaznic şalele, nu eram obişnuit să dorm pe scândură fără saltea, şi mă văicăream mai ceva ca un moşneag anchilozat de povara anilor. Ne-am spălat pe faţă cu apă rece ca gheaţa, am mâncat câţiva dumicaţi de mămăligă rece cu brânză, dar mai mult picoteam în fund decât mestecam. Am dat oile la uşă (sau ele pe noi, nu mai ştiu), ne călcam întruna pe picioare, eu şi Nicu, de adormiţi ce eram.
- Hai, mă, plecaţi acasă şi vă culcaţi. Molâilor!

Ne-am întors cu căruţa, aşezaţi pe un maldăr de iarbă cosită proaspăt, plină de rouă. Stăteam ca doi chiţorani. Ne udasem în fund, ne cubărisem unul într-altul, chirciţi de frig. Când şi când, din noi parcă se ridica abur mirosind a argăseală. Îmi era greaţă şi mă simţeam ca bolnav. În faţă la primărie, mama cu maică-sa lui Nicu Prepeliţă, ne aşteptau. Nu dormiseră toată noaptea, de grija noastră. Nea Gheorghe, din căruţă:
- Ce-i? Vă pierduserăţi odraslele, ă?
- Nu-i de glumă, nea Gheorghe! Dă-o dracu de treabă! Păi aşa? N-am închis un ochi toată noaptea! Un ochi n-am închis!
- Ce dracu, bre? De ce n-aţi adus copiii ăştia de-aseară?
- Lasă că-s teferi! Hai, luaţi-vi-i în primire!

Mama m-a îmbrăţişat zdravăn şi m-a albit cu pupăturile. La fel a păţit şi Nicu Prepeliţă. Mai pe seară ne-am întâlnit la drum cu Puiu Bejan, Belea, Sfrijitu şi Marin a' lu' Pipirig şi le-am povestit cum am alergat noi cu căruţa şi cum ne-a lăsat pe noi moş Gheorghe să mânăm caii până la stână şi înapoi, cum am dat toate oile la uşă, separându-le, curajoşi, de berbeci, cum am stat toată noapte lângă foc cu ciobanii şi am ascultat poveştile lor, şi câte şi mai câte invenţii.
- Da' cu Cialâcu? Cum a fost, mă? P-asta de ce nu ne-o povesteşti?
- Ce-a fost, mă, ce-a fost? Ce ştii tu?

Îmi era ciudă că râdea Sfrijitu de mine. De unde aflase el întâmplarea cu Cialâcu? Într-adevăr, cu vreo trei zile mai înainte plecasem la stână cu Cialâcu. Eu îl rugasem să mă ia cu el. Mă jucam la şosea, desculţ şi, văzându-l că trece călare pe Mihai, măgarul, mi-am dat seama că se ducea la stână la unchiu-său şi, dacă tot se întorcea în sat mai pe seară, i-am zis să mă ia şi pe mine cu el, că doar nu mă căra în cârca lui. Mă suisem la spatele lui, pe măgar, şi îl încolăcisem cu mâinile-amândouă, de mijloc. Când s-ajungem să dăm în bugeac, Mihai, în loc s-o ţină drept înainte, o luase razna şi intrase drept în câmpul cu mărăciniş. Se oprise în mijlocul tarlalei pline de ghimpi şi nu vrusese să se mai mişte de-acolo cu nici un chip. Am stat aşa cât am stat, până la urmă, Cialâcu a descălecat cu chiu cu vai, călcând pe vârfuri printre tufele înţepătoare şi gemând la fiecare pas, şi a apucat măgarul de funie, să-l tragă afară din mărăciniş. Mihai nu s-a clintit, parcă era o statuie de piatră. Cialâcu l-a luat la bătaie, îi trăgea cu băţul numai în cap. Eu nu puteam să mă dau jos, pentru că eram desculţ. După ce a obosit bătându-l, Cialâcu s-a lăsat păgubaş. S-a suit şi el pe Mihai şi am stat aşa, amândoi, vreun sfert de ceas, până când măgarul s-a hotărât, din senin, să pornească. Pesemne că Cialâcu îi povestise lui Sfrijitu păţania noastră cu Mihai. Ei erau veri buni şi amândoi erau nepoţii lui nea Marin Dobrogeanu, cioban şi el, cu tataia şi cu moş Gheorghe Barbă.

La stână, eu mâncam cu zece guri, nu ca acasă, când se ruga mama de mine să las joaca şi să vin la masă, molfăiam ce molfăiam şi-o zbugheam iar la drum, unde mă aştepta fie Sfrijitu, fie Belea, fie alt camarad de ştrengării. Ciobanii îşi făceau singuri mâncare, toţi se pricepeau la potrivit sarea în bucate. Îşi mai aduceau şi cu sufertaşul, de-acasă, dar mai mult îşi făceau ei. Ce bună era mâncarea fiartă în tuci, la foc de lemne! N-am mai întâlnit nicăieri în altă parte gustul ăla! Făceau ciorbă de zarzavat, mămăligă, peste care aruncau brânză sau lapte muls proaspăt, pastramă friptă pe jar (când mai tăiau câte-o oaie şi-o uscau agăţată la vânt, după ce o frecau bine-bine cu sare grunjoasă şi cu usturoi pisat.

Altă dată, tataia m-a lăsat să am grijă de câteva oi pe care, nu mai ştiu de ce, le oprise afară din ţarc.
- Mă, poţi sau nu poţi? Zi, că nu-i nici o supărare dacă nu poţi!
- Pot, pot! spusesem eu sigur pe mine.

Şi chiar eram încrezător că-mi stă în putere să ţin oile în loc. Că doar îl văzusem pe Titi, câinele ciobănesc, negru şi vioi ca o zvârlugă, cum strunea oile. Mă gândeam că pot şi eu la fel. Doar n-o fi Titi mai presus de mine. Tataia doar trebuia să strige o dată la el şi să-i dea comanda, cu vocea lui ca un tunet:
- Titi, roată!

Iar Titi se pornea să alerge iute, iute, în cerc, jur-împrejurul oilor care înţepeneau băgate unele într-altele şi aşa rămâneau, ca stanele de piatră. Doar se uitau ca proastele. Până le dădea Titi voie să se mişte din nou.

Aşa m-am căznit să alerg şi eu în jurul oilor, ca Titi. Dar n-am făcut altceva decât să le sperii. Şi dacă a apucat una să scape, s-o ia la fugă şi să intre în varza lui Zainea, toate oile au urmat-o. Când a văzut tataia oile în varză, s-a mâniat, mai să-i plesnească o vână pe tâmplă, şi a început să zbiere la mine, să mă înjure:
- 'Tu-ţi Paştele mă-tii, te belesc, te tai cu briceaga!

Eu m-am speriat straşnic şi am început să plâng, scuturându-mă din toţi rărunchii. Aş fi vrut să fug acasă, dar nu se putea, era prea departe.
Dacă ar fi fost de faţă mamaia Tinca, ar fi zis:
- Lasă copilu-n pace! Asta-i treabă s-o dai s-o facă un copil? Hai la mamaia, Vasilică, dă să te pup!

Şi m-ar fi mângâiat pe creştet. Iar eu mi-aş fi şters lacrimile cu podurile palmelor şi aş mai fi scâncit de câteva ori, în braţele ocotitoare pe care mamaia Tinca le-ar fi petrecut în jurul meu. Şi poate aş fi căpătat şi o bucăţică de zahăr candel sau de rahat, cu ocazia asta.

va urma
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer