Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cuvânt înainte / Ce suntem, ce vom fi: Daniel Dăianu despre România şi UE


Jonathan Scheele, Sorin Antohi

02.08.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Daniel Dăianu
Ce vom fi în Uniune: pariul modernizării României
Editura Polirom, 2006


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro

Daniel Dăianu este profesor la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) din Bucureşti. Este preşedinte al Consiliului de Supraveghere al Băncii Comerciale Române. Fost ministru de Finanţe (1997-1998), economist-şef al Băncii Naţionale a României (1992-1997) şi ministru adjunct de Finanţe (1992). În diverse perioade, cercetător invitat la Russian Research Center (Harvard University), Woodrow Wilson Center (Washington, D.C.), NATO Defense College (Roma), FMI, OCDE. Între 1999 şi 2004 a fost profesor la ASE – Bucureşti, la universităţile Berkeley şi UCLA (SUA), la Universitatea din Bologna. Este cercetător asociat la William Davidson Institute (University of Michigan, Ann Arbor) şi membru în colegiul editorial al mai multor publicaţii străine. Este preşedinte al Societăţii Române de Economie (SOREC) şi a fost preşedinte al European Association for Comparative Economic Studies (EACES) în perioada 2002-2004. Este membru corespondent al Academiei Române şi membru al American Economic Association (AEA). Domenii de interes ştiinţific: monedă şi finanţe publice, economia tranziţiei, analiza sistemelor economice, complexitatea sistemelor sociale, Uniunea Europeană etc. Dintre lucrările publicate, amintim: Funcţionarea economiei şi echilibrul extern (Editura Academiei, Bucureşti, 1992), Echilibru şi monedă (Humanitas, Bucureşti, 1993), Economic Vitality and Viability (Peter Lang, Hamburg, 1995), Transformation as A Real Process (Ashgate, Aldershot, 1998), Încotro se îndreaptă ţările post-comuniste? (Polirom, Iaşi, 2000), Balkan Reconstruction (coordonator, în colaborare cu Thanos Veremis, Frank Cass, Londra, 2001), România şi Uniunea Europeană (coordonator, în colaborare cu Radu Vrânceanu, Polirom, Iaşi, 2002), Pariul României (Compania, Bucureşti, 2004), Ethical Boundaries of Capitalism (coordonator, în colaborare cu Radu Vrânceanu, Ashgate, Aldershot, 2005) şi Frontiere etice ale capitalismului (coordonator, în colaborare cu Radu Vrânceanu, Polirom, Iaşi, 2006). Articolele sale apar cu regularitate în Jurnalul Naţional, Ziarul Financiar, Piaţa Financiară, Southeast European Times.
*****

Cuvânt înainte


România se aşteaptă să devină stat membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007. Această realizare este rezultatul unor mari eforturi ale guvernărilor succesive şi ale poporului român de a îndeplini condiţiile cerute statelor membre ale Uniunii Europene. Este un proces de care am avut privilegiul să fiu aproape în ultimii patru ani şi jumătate.

Odată cu perspectiva obţinerii statutului de stat membru al Uniunii Europene, un capitol din istoria României se apropie de final. Este un capitol care a început încă din anii '90, când, pe baza unui deplin consens al întregii clase politice din România şi al elitei intelectuale, s-a dezvoltat proiectul politic al "integrării europene şi euroatlantice" sau, mai concret, al parteneriatului cu NATO şi cu Uniunea Europeană.

Realizarea acestui proiect a beneficiat de un puternic suport extern: din partea Uniunii Europene, din partea statelor membre NATO, a FMI şi a Băncii Mondiale. Într-un anumit sens, alegerea acestor obiective generale a făcut în aşa fel încât clasa politică românească să aibă o misiune mai uşoară, din moment ce membrii săi au fost eliberaţi de anumite responsabilităţi în alegerea opţiunilor detaliate în privinţa metodelor, după o agendă bine stabilită, organizată de aceşti factori externi.

Acum, când acest proiect este pe punctul de a se realiza, este timpul pentru poporul român – şi pentru politicienii săi – să dezvolte un nou proiect politic pe cont propriu, unul care să fie în acord cu ambiţiile unui nou stat membru al Uniunii Europene, care să continue şi să completeze procesul de integrare şi să pună bazele unui adevărat stat modern, ai cărui cetăţeni să se simtă confortabil cu locul lor în societate, în Europa şi în Lume, un proiect care să permită României să joace rolul pe care ar trebui să-l aibă în dezvoltarea Uniunii Europene.

Cartea lui Daniel Dăianu reprezintă o contribuţie bine-venită la o dezbatere ce va fi hotărâtoare în România pentru dezvoltarea unui astfel de proiect politic nou şi pentru însuşi viitorul ţării. Bineînţeles, lucrarea sa nu conţine toate răspunsurile – şi nici nu ar trebui să le conţină, deoarece este de datoria celorlalţi să aducă o contribuţie proprie. Îl felicit pe Daniel Dăianu pentru viziunea sa şi pentru curajul de a-şi aşterne gândurile spre analiză şi critică. Sper că şi alţii vor fi la fel de curajoşi.

Jonathan Scheele

Şeful Delegaţiei Comisiei Europene în România


*****

Ce suntem, ce vom fi: Daniel Dăianu despre România şi UE


Pe 23 noiembrie 2004, Daniel Dăianu îşi intitula astfel un articol din Jurnalul Naţional: "Întrebarea nu mai este dacă, ci ce vom fi în Uniune". Când scriu aceste rânduri (1 mai 2006), data aderării României la UE nu este confirmată oficial, dar anumite semnale par să indice o semnificativă schimbare de atitudine la Bruxelles – nu neapărat la Strassbourg, în câteva cancelarii naţionale şi în opinia publică occidentală – faţă de admiterea ţării noastre într-o lume pentru care suntem atât de vizibil prost pregătiţi. Dincolo de fierbintea dorinţă de a ne abandona în grija harnicilor cetăţeni "unionali", care ar urma să ne plătească un viitor de dolce farniente, asemenea turcului din trecutul fictiv al lui Caragiale, nu am făcut prea mult ca să "binemerităm" de la UE. Această dorinţă este dublată, în ultima vreme, pe măsură ce informaţiile despre "Lumea de Apoi" europeană se filtrează şi în confuza sferă publică românească dominată de semidocţi, diletanţi şi demagogi, de o anxietate crescândă. Tot ca în Caragiale, suntem dintotdeauna conştienţi că "Europa stă cu ochii aţintiţi asupra noastră", dar ne-am obişnuit: ori nu ne pasă, ori credem că o putem trage pe sfoară, ori ne subevaluăm serioasele probleme. Politicienii (inclusiv unii dintre observatorii trimişi la Parlamentul European), "prosperii oameni de afaceri" şi starurile mediatice – care cunosc Occidentul mai ales din turism, din "delegaţii" şi din presa larg accesibilă – afirmă adesea că există corupţie şi la alţii, ba chiar la toţi, că nici Grecia ori Portugalia nu erau mai breze la aderare (Grecia, e drept, nu e nici acum), că şi vecinele central-europene au fost primite în UE înainte de a întruni criteriile de aderare etc. Dar anxietatea preaderării începe să-şi croiască drum spre spiritul nostru public, unde generează un echivalent sui generis al euroscepticismului.

Pentru a depăşi însă acest complicat mecanism psiho-social, inextricabilă fuziune de fantasme, refulări, spaime şi negări ale evidenţei, avem nevoie – acum, ca şi în viitor – de vocea competentă şi lucidă a celor care ştiu cu adevărat ce se întâmplă. Daniel Dăianu este unul dintre ei. Eminent economist, în sensul tehnocratic al cuvântului, el a făcut carieră în domeniul financiar-bancar, impresionând în toate posturile, în Guvern, ca şi în instituţii publice ori private de profil; valoros şi prolific autor de tratate, studii şi politici de strategii şi analize, el are o solidă reputaţie internaţională şi o deplină recunoaştere naţională. Afabil conlocutor şi persistent activist civic, este o prezenţă mediatică şi socială dintre cele mai admirate. Dar ceea ce îl singularizează şi mai mult pe Daniel Dăianu într-un mediu profesional ale cărui tradiţii interbelice s-au relansat cu greu în 1990, după o tristă traversare a deşertului în care, din fericire, unii specialişti au subzistat într-un fel sau altul (adesea făcând compromisuri cu aparatul statului-partid), este vocaţia sa de intelectual public.

Filosofii şi istoricii, literaţii şi politologii, teologii şi sociologii (mai vechi sau mai noi, frecvent cu antecedente în alte discipline, în special în inginerie) domină discursul public din România, mulţi dintre ei reciclându-şi competenţele profesionale într-un fel de jurnalism generalist care a acreditat eticheta de "analist", aplicată tuturor celor ce-şi exprimă de fapt doar opiniile, susţinute în cel mai bun caz de informaţii privilegiate culese prin frecventarea celor ce ne fac istoria în ultima jumătate de generaţie, dar prezentate cu siguranţă apodictică, cu aplomb moftologic şi cu zâmbet mefistofelic de apartenenţă la "cercuri bine informate". Megamaşina mediatică românească, la fel ca oricare alta, are nevoie, încurajează, plăteşte binişor şi promovează asemenea figuri oracular-sibilinice, pe unii învăluindu-i într-un protocol special, ca şi cum ar oficia un magisteriu sau un sacerdoţiu. Silviu Brucan şi Iosif Boda sunt probabil cele mai spectaculoase exemple în acest sens: ei, mai ales cel dintâi, anunţă verdicte, dau note, formulează concluzii. Punerea în scenă a competenţei lor universale şi infailibile – "moderatorul" întreabă timid, ei răspund fără drept de apel, catedratic şi cu aer de eminenţă cenuşie – simbolizează prestigiul acestui rol social, după cum divulgă profunda nevoie populară de sens, dorinţa de a stăpunge opacitatea prezentului şi chiar pe cea a viitorului. Sfincşi, Pythii şi Mafalde ai lumii noastre în derută, ei sunt simultan vorbăreţi ca nişte înţelepţi de cafenea şi misterioşi ca nişte astrologi, umplând talk-show-urile, împreună cu alţi profeţi ai prezentului proveniţi din lumea jurnaliştilor, cu un verbiaj gongoric şi prea puţin folositor pentru înţelegerea lumii în care trăim, deşi în anumite cazuri distractiv, chiar delectabil (Mircea Dinescu este campionul acestui ultim registru).

În mod curios, la români, trecutul rămâne cel mai opac, datorită penuriei relative de surse; şi cel mai... imprevizibil, datorită schimbărilor abrupte în linia Partidului şi în naraţiunea asociată, pe care am numit-o cândva "vulgata istoriografică" – aproximativ în acelaşi timp, H.-R. Patapievici vorbea, mai plastic, despre "vulgata bunului român". Prezentul a fost şi este opac din pricina lipsei de informaţii, de analize şi de interpretări credibile şi competente; viitorul, paradoxal, ca loc prin excelenţă al himerelor, a fost perfect previzibil în discursul comunist – "viitorul de aur", în care oamenii credeau cam cât credeau în "Epoca de Aur". Urmele acestei atitudini în privinţa viitorului se observă în actualele "viziuni" promise de partide, de Parlament, de Guvern sau de Preşedinte: la noi, "viitorul începe azi", cum se spunea sub Ceauşescu. Cel mai adesea, viitorul promis nu supravieţuieşte însă până a doua zi, când vine un nou azi auroral, iar viitorul lipsit de memorie începe din nou, iar şi iar, ca într-o "veşnică reîntoarcere". În esenţă, am descris aici o temporalitate anistorică, premodernă, aproape primordială, în care desfăşurarea trecut – prezent – viitor, specifică modernităţii, este serios periclitată. Problema noastră fundamentală este tocmai intrarea întregii ţări în fluxul temporal al modernităţii occidentale; acum avem încă un amalgam de insule de modernitate, în jurul capitalului străin şi în câteva instituţii funcţionale, chiar şi în anumite birouri ale Guvernului, plutind în temporalitatea arhaică a lumii noastre (semi)rurale, capabilă şi acum să absoarbă impactul experienţei "căpşunarilor", la care se adaugă temporalitatea hibridă a mahalalelor şi cea post-modernă ("postistorică"?) a corporaţiilor şi a proiectului UE.

Daniel Dăianu, din fericire, este altfel decât "profesorii" şi profeţii noştri de serviciu. Economiştii, cum sugeram prin absenţa lor din lista de mai sus, nu s-au ilustrat ca mari comunicatori în sfera noastră publică postcomunistă. Nici Anghel Rugină, nici alţi propunători de soluţii-miracol pentru economia românească vlăguită şi denaturată de comunism nu au depăşit retorica arogantă şi ineficientă a tehnicianului care se ascunde după jargon pentru a-şi epata şi hipnotiza publicul; nici Mircea Ciumara, nici prematur dispărutul Ulm Spineanu, în diversele lor perioade de supraexpunere televizuală, nu au trecut ecranul, pierzându-se în aceeaşi limbă de lemn, părând să fi uitat limba naturală. Am semnalat cu ani în urmă ciudatul succes post-comunist al economiştilor şi juriştilor formaţi înainte de 1989, în special în instituţiile ambigue unde se pregătea noua generaţie a "eşalonului doi", înrădăcinată preponderent în mediul privilighenţiei dejist-ceauşiste. Fapt remarcabil, deşi contestarea şi delegitimarea competenţelor acumulate sub comunism era una dintre armele cele mai folosite în competiţiile pentru resurse şi conflictele simbolice ale anilor '90, economiştii şi juriştii au început să ne spună "ce-i de făcut" încă din perioada imediat "postrevoluţionară"; şi, mai cu seamă, erau ascultaţi cei care nu erau în funcţii publice, deci erau feriţi de antipatia automată generată de orice elită în rândul "maselor largi, populare".

Dintre ei, doi ar fi trebuit ascultaţi serios: Ilie Şerbănescu şi Daniel Dăianu. Nu ştiu exact cât au fost ei ascultaţi de cine se cuvenea în fulgurantele lor cariere ministeriale; părerea ambilor, comunicată fără echivoc de fiecare dintre ei, este că nu li s-au dat atenţia şi mijloacele necesare pentru a-şi pune în practică viziunile şi competenţele. Primul "a ales" (s-a resemnat!) să facă o amar de lucidă campanie solitară în periodice şi la televiziune, spunând mereu, pe înţelesul nespecialiştilor, tot ce merita să fie ştiut despre economia noastră. Cel de-al doilea, deşi a circulat şi a publicat mult în străinătate, a găsit răgazul şi energia pentru a se angaja şi în publicistică. Mi-am exprimat în mod repetat admiraţia pentru Ilie Şerbănescu. Mă bucur că pot să fac acelaşi lucru şi pentru Daniel Dăianu. Lecţia lor e vrednică de urmat: angajamentul civic al intelectualului public – şi al "expertului public", pentru a propune o categorie similară – implică şi efortul de a spune celor mulţi ceea ce numai câţiva observă, cunosc şi înţeleg.

Lectura cuprinsului acestei cărţi (precedată de un volum similar), care cuprinde tematic-cronologic articolele lui Daniel Dăianu apărute în Jurnalul Naţional şi Ziarul Financiar între ianuarie 2004 şi aprilie 2006, ne aduce deja elemente de răspuns la întrebarea adresată în titlu. La fel, "Prefaţa", "Prologul" şi "Epilogul", ce oferă preţioase sinteze, mergând până la schiţa unui plan de acţiune. Într-adevăr, la un an şi jumătate după textul din 23 noiembrie 2004, amintit la începutul acestor rânduri, deşi dacă nu mai este de actualitate, "ce vom fi în Uniune" e un semn de interogaţie tot mai preocupant. România a traversat cu mai multă nesiguranţă şi cu mai puţin succes, sub mai multă presiune externă şi cu o mai slabă mobilizare internă ciclul istoric al ţărilor candidate la admiterea în Uniunea Europeană. Ciclul începe cu anxietatea legată de condiţiile de eligibilitate, trece prin etapa elaborării de programe şi politici concrete, în condiţii de monitorizare strictă, ajunge la faza evaluării externe şi a deciziei de aderare şi, aşa cum am observat deja în ţările admise la 1 mai 2004, continuă cu un moment al adevărului de ambele părţi, când "veteranii" UE se întreabă dacă acceptarea noului membru a fost înţeleaptă, iar novicele începe să-şi măsoare problemele create, nu rezolvate, de aderare. Colegul Peter Balazs, primul comisar european numit de Ungaria, diplomat şi profesor la CEU, insistă în ultimele sale alocuţiuni şi publicaţii tocmai asupra acestui "parcurs al combatantului", care nu se încheie la data oficială a aderării. Astăzi se vorbeşte deschis despre enlargement fatigue şi, mai inelegant, despre nevoia unei "pauze de digestie". Din fericire pentru România şi Bulgaria, această pauză se va decreta (probabil tacit) după admiterea lor, care coincide cu atingerea limitelor fixate de Tratatul de la Nisa, deocamdată singurul cadru cvasi- constituţional al Uniunii Europene. Candidata la fotoliul cu numărul 28 în UE, probabil Croaţia – sprijinită foarte activ de Austria, aflată oportun la preşedinţia organizaţiei şi, prin aranjamentul specific cu Finlanda, păstrând o voce privilegiată şi în timpul preşedinţiei micii ţări scandinave –, nu Turcia, va obliga la o schimbare fără precedent a tuturor structurilor şi procedurilor UE. Şi asta s-ar putea întâmpla înaintea ratificării tratatului care duce la adoptarea Constituţiei Europene...

Pentru a nu repeta analizele, propunerile, apelurile şi argumentele lui Daniel Dăianu, la care subscriu integral, mă opresc, în ultima parte a textului meu, la câteva chestiuni fundamentale şi controversate.

Mai întâi, cred că admiterea prematură – şi, în fond, nemeritată, o ştim şi noi – în UE va avea consecinţe serioase pe termen scurt şi mediu nu numai în plan economic, financiar, societal, cultural etc. Nimeni nu a sesizat până acum că statele postcomuniste, ca şi altădată cele postautoritare din sudul european, au fost brusc legitimate de aderarea la UE, înainte ca ele să-şi fi parcurs integral lunga "tranziţie" spre o ordine democratică funcţională. Funcţionarii publici au trecut printr-o oarecare "schimbare la faţă" în state ca Ungaria – ţara pe care o cunosc cel mai bine dintre cele recent admise în UE –, dar aparatul birocratic rămâne supradimensionat, relativ ostil şi greoi, până la urmă destul de ineficient. Formarea noilor cadre şi reconversia celor vechi sunt transformări lente şi dificile. Aşa va fi şi în România, dacă nu cumva mai rău. În faţa unui asemenea stat, individul şi foarte plăpânda societate civilă (decredibilizată indirect de legitimarea statului, fapt reflectat şi de scăderea finan-ţării occidentale, redirijată către zonele cu adevărat nenorocite ale Planetei), din care sindicatele au cam dispărut, fiind recuperate de partidele politice, devastate de emigrarea forţei de muncă şi descurajate structural de micul nostru capitalism încă sălbatic, au mici şanse de victorie. Aşadar, se naşte o întrebare pentru politologi, jurişti, sociologi etc.: ce fel de stat va avea România? Alte întrebări se pot formula în funcţie de răspuns.

Al doilea aspect este că România intră în UE într-un moment greu pentru Europa: o creştere economică cvasi-nulă, dincolo de excepţii ca Spania, Irlanda şi câteva noi membre, o profundă criză socială occidentală, generată de eşecul politicilor de imigrare, de criza (probabil terminală) a statului asistenţial, de declinul demografic – scăderea sporului natural, îmbătrânire etc. –, de efectele globalizării. Acest din urmă proces epocal se află abia la începutul fazei sale extrem de virulente, în care delocalizarea industriei şi serviciilor către India şi China este prea rapidă şi prea vastă pentru a fi contracarată eficient. Dintre autorii neoliberali de "cărţi de aeroport", celebrul Thomas L. Friedman – care, aşa cum a demonstrat John Gray, e apropiat de Marx în privinţa credinţei oarbe în determinismul economic – s-a ocupat pe larg, în prolixa ultimă carte a sa, The World Is Flat (2005), de ceea ce el numeşte "aplatizarea" lumii. Pregătindu-mi intervenţia într-o conferinţă cu autorul şi cu John Gray (CEU, 5-6 mai 2006), am citit rând cu rând ediţia revăzută şi adăugită a cărţii lui Friedman, apărută în aprilie. Prin urmare, pot spune limpede că Friedman greşeşte în privinţa Estului Europei: globalizarea a surprins această regiune în plină "mare transformare" (analizele recente ale lui Janos Kornai cuantifică şi plasează într-o vastă comparaţie istorică, oarecum anistorică în opinia mea, enorma schimbare), fiindu-i aşadar mai favorabilă înainte de aderarea la UE. Capitalismul sălbatic al "tranziţiei", dezinteresat de costurile sociale şi umane ale aplicării principiului său motor – sesizat aproape profetic de Marx: creşterea ratei de acumulare a capitalului, nu doar creşterea capitalului! –, a permis est-europenilor o creştere economică destul de susţinută, în care dumpingul social, nu doar forţa de muncă ieftină, a jucat un rol însemnat. Asemenea practici capitaliste sunt prohibite în UE, un tărâm tradiţional al "economiei sociale de piaţă". "Europa socială", deşi contestată de neoliberali şi de (neo)conservatori, încă mai inspiră o parte dintre deciziile UE, inclusiv arhitectura arborescentului acquis. Din nefericire, nici măcar Occidentul nu reuşeşte să treacă radical şi rapid, aşa cum visează Friedman pentru SUA, spre o economie tot mai sofisticată, cu tot mai multă valoare adăugată prin inteligenţă. Antropologic şi clinic, nu toţi cetăţenii europeni, chiar cu paşaport de UE, pot fi knowledge workers, pentru a scăpa astfel elegant şi cu salarii tot mai mari din capcana delocalizării; în plus, indienii şi chinezii au început să absoarbă în ultimii câţiva ani activităţi lucrative de nivel mediu, ce păreau suficient de localizate pentru a nu putea fi pierdute de omul de rând occidental, cum ar fi, ca să preiau exemplele date de Friedman în cartea amintită, procesarea declaraţiilor fiscale şi a analizelor medicale, precum şi, în genere, alte elemente ale fluxului productiv şi de cercetare-dezvoltare (mai nou, separabile). Înalta tehnologie este acum universal accesibilă, iar ţări mari din fosta Lume a Treia o stăpânesc chiar mai bine decât europenii, începând chiar să o şi inventeze.

În fine, nu discutăm suficient în România despre problemele imigraţiei. Preocupaţi mai ales să emigreze (ori să e-migreze, adică să intre în logica globală a outsourcing-ului), românii au observat mai puţin că ţara lor, de care mulţi fug, îi atrage pe alţii, mai amărâţi ca ei. Deocamdată, autorităţile se preocupă de filierele de carne vie, de clandestinii care sunt în tranzit prin România, de refugiaţii mai mult sau mai puţin politici cărora le oferă azil. Unele ONG-uri şi unii jurnalişti au sesizat însă deja apariţia comunităţilor de imigranţi, iar problemele acestora, dacă nu problema pe care ei o reprezintă în ansamblu, se află ocazional în atenţia publicului. Basarabenii, chinezii şi arabii – "pionierii" acestui fenomen, cu rădăcini în mediul studenţilor străini din ceauşism – sunt grupurile cele mai vizibile de imigranţi. Dar apropierea intrării României în UE va accelera fluxul imigranţilor, fiindcă ţara noastră le va oferi acces spre întregul spaţiu comunitar. Unele filiere se prepoziţionează de mai mulţi ani la noi, pregătind traficul viitor. Ridic această problemă mai puţin în sine şi mai curând pentru a semnala din nou că ne aliniem în multe privinţe – minus resursele financiare, instituţionale şi umane – la ceea ce este UE.

Pentru toate cele de mai sus, ca şi pentru multe altele, cartea lui Daniel Dăianu propune o pauză de reflecţie. O pauză în mers, totuşi, fiindcă istoria s-a accelerat. Sunt sigur că lectura acestui volum ne va ajuta să ne gândim, măcar în al doisprezecelea ceas, la paşii istorici imediat următori.

Sorin Antohi

Budapesta, 1 şi 3 mai 2006


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer