Un om din Est

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Daniel Cristea-Enache (n. 19 februarie 1974, Bucureşti) a absolvit ca şef de promoţie, în 1996, Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al acestei universităţi.

Corector la Contemporanul – ideea europeană (1994-1996), redactor la Caiete critice (1996-1999), asistent de cercetare la Institutul "G. Călinescu" (1997-2002), asistent la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti (din 2000), secretar general de redacţie la Editura Fundaţiei Culturale Române (din 1999), ulterior director la Editura Institutului Cultural Român şi redactor asociat la Adevărul literar şi artistic (2003-2005). În prezent, este lector universitar, director de imagine la Grupul Editorial Corint şi cronicar literar la revista România literară.

A ţinut cronica literară în Adevărul literar şi artistic (1997-2005). Colaborări la Ziarul de duminică, Caiete critice, Cultura, Ramuri, Adevărul, Evenimentul zilei.

Volume publicate: Concert de deschidere, prefaţă de C. Stănescu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2001 (ediţia a II-a, format electronic, Editura LiterNet, 2004); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, Editura Polirom, Iaşi, 2003; Sertarul Scriitorului Român. Dialoguri pe hârtie, Editura Polirom, Iaşi, 2005; Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură română, Editura Albatros, Bucureşti, 2005.

A obţinut Premiul de Debut al României literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România şi Premiul "Titu Maiorescu" al Academiei Române, toate pentru volumul Concert de deschidere.Dacă experienţele dramaturgice ale lui Ion D. Sîrbu configurează un capitol de relativă omogenitate valorică (fără mari izbânzi artistice, fără mari disfuncţionalităţi), spaţiul prozei este, dimpotrivă, unul "accidentat", caracterizat prin diferite forme de relief estetic şi traversat de linii distincte de evoluţie. Teatrul ni se pare mai uşor integrabil într-o sinteză critică. Proza lui Sîrbu necesită, în schimb, un efort suplimentar de sistematizare: o perspectivă în care diferenţele certe să devină cât mai vizibile, pentru ca, într-o a doua instanţă, să putem contura, totuşi, câteva invariante ale scrisului autorului în genul respectiv.

Inclusiv intervalele temporale alocate de autor celor două capitole de creaţie diferă în mod semnificativ. Cu excepţia celor câteva texte scrise la Cluj la începutul anilor '50 şi citite într-un Cerc Literar restrâns, dramaturgia lui Ion D. Sîrbu e legată, cu fire biografice, de perioada în care, după ieşirea din închisoare, scriitorul a îndeplinit funcţia de secretar literar al Teatrului Naţional din Craiova. Căutările în domeniul prozastic încep însă mult mai devreme (Vizita şi Duminecă, apărute în "Răscruci" din Alba Iulia şi în "Curţile dorului" din Sibiu, sunt din martie-aprilie 1941) şi se încheie mult mai târziu, în ultimii ani ai vieţii autorului (când scrie Adio, Europa!, Lupul şi Catedrala, Dansul ursului).

Privind în ansamblu producţia literară a lui Ion D. Sîrbu şi identificând în succesiunea anilor şi a operelor un sens mai adânc al convingerilor şi intenţiilor scriitorului, putem considera corpusul de texte dramatice ca pe o buclă, un "ocol" de la traseul, lung şi sinuos, al prozatorului. Devenit el însuşi conştient de încheierea unui capitol în scrisul său (un capitol în care investise efort, talent, nuclee de filosofie artistică şi inflexiuni de luciditate morală), Sîrbu va nota — şi notifica — în câteva rânduri despărţirea sa definitivă de teatru: "Am scos două cărţi, scot pe a treia. Am avut circa zece premiere, cu trei sau patru titluri. Acum, din motive de umor şi tristeţe, am renunţat definitiv la teatru. Deşi, abia acum mă simt acasă în meserie"; "Eu am avut o cădere meritată la Braşov cu piesa «Plautus şi Fanfaronii», jucată atât de prost, încât am jurat să nu mă mai apropii de nici un teatru, de nici o scenă. Am scris teatru pentru citit, ca şi Blaga, ca şi Radu Stanca. Gata. Am terminat. Am tras ultima cortină. Cu tot ce am în sarsana, am trecut în Proza Mare. Linia ardelenească a lui Slavici, Rebreanu, Pavel Dan — întreg romanul realist-ţărănesc, îl consider închis; visul meu este să realizez o proză caragialesco-matein-swift-haşek-Ilf şi Petrov-Zoscenco-Candide-voltaireiană...".

Vom vedea mai târziu, în analiza dedicată romanelor apărute înainte şi după Revoluţia din 1989, în ce măsură sunt ele capabile să reprezinte asemenea sinteze epice, în care modele ilustre să fie topite şi, totodată, recunoscute pe conturul lor specific. Ce putem constata încă de acum este ambiţia scriitorului de a realiza nu o simplă glosă la majore experienţe epice anterioare, ci o proză cuprinzătoare, elastică, stratificată, legitimată prin rafinamentul artistic, dar şi prin ambitusul său. Caragiale tatăl, ca şi fiul: universuri complet diferite, reunite aici într-o aceeaşi tentativă de cuprindere. Swift, cu satira lui aproape feroce, dar şi Haşek ori Ilf şi Petrov: faţa mai zâmbitoare, mai senină şi bonomă a ironiei. Oameni(i) nervoşi ai lui Zoşcenko, alături de Candide al lui Voltaire, unul dintre cele mai luminoase personaje din istoria literaturii.

Cărui fapt i se datorează larga acoladă a modelelor asumate? Unde vom descoperi resorturile acestui veritabil heptatlon epic încercat şi parcurs în ultimul segment al vieţii scriitorului? Credem că răspunsul la aceste întrebări explică, într-o bună măsură, şi pronunţata eterogenitate a domeniului cercetat. "Cerchist" chestionabil în multe privinţe, Ion D. Sîrbu percepe autonomia esteticului într-un mod destul de diferit faţă de colegii săi de grupare literară. Dacă în tinereţea studiilor sibiene şi a scrisorii-manifest către E. Lovinescu (pe care el nu a semnat-o), putea subscrie doctrinar la purificarea literarului, a artisticului, de scoriile "păşunismului" incriminat, treptat el va ajunge să reformuleze această ecuaţie estetică, iniţial cu prea multe necunoscute din câmpul realului. Pe de o parte, experienţa de viaţă (cum am văzut, densă, dramatică, excepţională), pe de alta, apetenţa pentru real şi spiritul său curios până la febrilitate fac din proza lui Sîrbu un spaţiu de încercare şi încadrare a existenţelor umane. Bogată, problematica omului este şi complex reprezentată, într-o varietate de formule ce se înscriu, esenţialmente, în două unghiuri diferite de abordare şi construcţie a lumii ficţionale. Pentru a sesiza diferenţa specifică — şi a urmări apoi cele două categorii într-o analiză comparativă şi contrastivă —, vom oferi două mostre mai consistente de proze având aceeaşi semnătură, nu însă şi acelaşi profil:

"S-aprinseseră pe cer câteva firave stele, văile se pregăteau de somn, când mica noastră caravană ieşi din brădetul Şurianului cotind, în pas măsurat, spre cele două clădiri care, ca prin miracol, apărură dintr-odată în faţă. Un câine hămăi; Dundi lătră şi el. Aşa, mai de frică, mai de politeţe. Apoi intrară în curte. Deshămară şi aranjară tărhaturile în cămări; caii, frecaţi cu şomoioage, au fost duşi în grajd.

Cei care nu ştiu, să afle că această cabană a Şurianului e veche de peste cincizeci de ani. Au clădit-o pe vremuri «domnii cei mari» de la Sibiu, Sebeş şi Cugir. Ca să aibă unde sta când vin la vânătoare sau la chefuri cu păstrăvi şi frigări. Acum ea era înnoită toată, curată ca un pahar — şi odihnea în ea turişti ce veneau din Cugir, Petroşani sau Orăştie. Uneori chiar de mai departe.

Şurianu, muntele, nu e mai înalt de 1.900 m. În poalele sale — seamănă de departe cu o babă care dezghioacă fasole — ţine însă o minune. Un iezer. Dar ce iezer? În munţii cei mari, iezerele se ţin lanţ. Aici însă, acesta e singurul. Nu primeşte apă de sus. Numai de la izvoarele lui ascunse. Abia curge din el un pârâiaş subţirel, împrospătându-l. Dar e adânc, albastru-negru şi rotund ca o medalie. În jur, jnepenişul se ridică sălbatic şi de nepătruns până la cele grohotişuri pline de bujori roşii şi de floarea reginei. În partea aceasta a muntelui, iarna se cască gheţari care «curg» ca o apă. Iezerul are în jur poteci şi în faţă o măgură înaltă cu brazi şi molizi. Norii trec deasupra oglindindu-se în lacrima ei. Vântul scapă uneori printre copaci şi atunci îi încreţeşte uşor suprafaţa, altfel lucie ca o oglindă. Stelele se văd în adâncuri, ca într-o sticlă fermecată. Dacă vâsleşti uşor pe margini şi te uiţi înspre străfunduri, vezi încolăcindu-se, ca nişte şerpi, ca nişte balauri, braţe noduroase de jepi alunecaţi de sus sau târâţi de forţa necruţătoare a gheţii. Şi aceste braţe se răsucesc (apa mişcă), se răsucesc şi privindu-le ţi se pare că totul e viu şi că acest iezer de mătase albastră nu e apă, ci o oglindă adâncă şi vie în care se ascund tainele străvechi ale codrilor.