Monografia, ca debut în istoria literară / Summa cum laudae!

Citiţi un fragment din această carte.


Daniel Cristea-Enache (n. 19 februarie 1974, Bucureşti) a absolvit ca şef de promoţie, în 1996, Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al acestei universităţi.

Corector la Contemporanul – ideea europeană (1994-1996), redactor la Caiete critice (1996-1999), asistent de cercetare la Institutul "G. Călinescu" (1997-2002), asistent la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti (din 2000), secretar general de redacţie la Editura Fundaţiei Culturale Române (din 1999), ulterior director la Editura Institutului Cultural Român şi redactor asociat la Adevărul literar şi artistic (2003-2005). În prezent, este lector universitar, director de imagine la Grupul Editorial Corint şi cronicar literar la revista România literară.

A ţinut cronica literară în Adevărul literar şi artistic (1997-2005). Colaborări la Ziarul de duminică, Caiete critice, Cultura, Ramuri, Adevărul, Evenimentul zilei.

Volume publicate: Concert de deschidere, prefaţă de C. Stănescu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2001 (ediţia a II-a, format electronic, Editura LiterNet, 2004); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, Editura Polirom, Iaşi, 2003; Sertarul Scriitorului Român. Dialoguri pe hârtie, Editura Polirom, Iaşi, 2005; Bucureşti Far West. Secvenţe de literatură română, Editura Albatros, Bucureşti, 2005.

A obţinut Premiul de Debut al României literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România şi Premiul "Titu Maiorescu" al Academiei Române, toate pentru volumul Concert de deschidere.

Încă din trecutul mileniu, aşa zicând, dinainte de anul 2000, Daniel Cristea-Enache activează în presă fără întrerupere, revelându-se mai cu seamă în paginile săptămânalului Adevărul literar şi artistic, al cărui cronicar permanent a fost, timp de opt ani, până în 2005, când a trecut la România literară, unde scrie tot atât de frecvent. Autorul volumelor Concert de deschidere şi Bucureşti Far West, partener de dialog al Ilenei Mălăncioiu în incitantul op Recursul la memorie, şi al mai multor scriitori în cartea de interviuri Sertarul Scriitorului Român, este azi, poate, cel mai harnic, mai perseverent cronicar literar român; şi, potrivit recunoaşterii cvasigenerale, unul dintre cei mai înzestraţi critici literari în viaţă, nu numai din generaţia sa. Critica include principial şi istoria literară, însă practic metodologiile celor două discipline diferă, diferenţierea implicând deosebiri de temperatură interioară, de stil, de abordare a obiectului, pe care nu orice temperament le suportă. Sunt rari aceia ce se realizează la acelaşi nivel, superior, atât în critica militantă cât şi în cercetarea laborioasă.

Cu monografia consacrată lui Ion D. Sîrbu, prezentată, într-o primă formă, ca teză de doctorat, la Facultatea de Litere din Bucureşti, Daniel Cristea-Enache debutează în istoria literară. E un debut remarcabil. Unul care înscrie nu doar o dată în biografia intelectuală a autorului, ci, fără îndoială, un titlu de referinţă în bibliografia istoriei literare româneşti. Revelator pentru calitatea intelectuală a semnatarului cărţii e însuşi faptul că acesta a prezentat pentru abilitarea sa academică o monografie. O, cum spun cârcotaşii, "simplă" monografie. Fascinaţi de orientările şi metodologiile moderne, cei mai mulţi dintre tinerii dornici a se realiza în istoria sau chiar numai în critica literară găsesc nimerit să debuteze în publicaţii, sau direct editorial, cu lucrări menite, în intenţia lor, să impresioneze prin abordări cât mai sofisticate, prin adoptarea de metodologii şi perspective intimidante: hermeneutică, "arhetipală", structuralistă, semiotică, psihanalitică, "textualistă" ş.a.m.d.: semn sigur, la unii, al lipsei de vocaţie. Prima condiţie a reuşitei oricărui demers interpretativ (şi, după Ibrăileanu, criteriu pentru stabilirea inteligenţei) e supunerea la obiect. Nu orice metodă se aplică oricărui tip de literatură, şi când în cauză e un scriitor încă nefixat definitiv în conştiinţa publică, acesta trebuie cercetat cu mijloacele consacrate, impus atenţiei prin demonstrarea valorii creaţiei sale, înainte de a fi analizat, din felurite puncte de vedere, asemenea clasicilor şi de a se declanşa speculaţii savante sau subtile în jurul său ori al unui aspect oarecare al operei. Asemenea aventurări ale unora în metacritică înainte de a-şi dovedi posibilitatea de utilizare a instrumentelor critice primordiale, indispensabile, învederează sau naivitate, sau infatuare. Daniel Cristea-Enache a ales modestia. Evident, nu din calcul, nu pe considerentul scriptural că "cine se înalţă se va umili, cine se umileşte se va înălţa", ci în virtutea lucidităţii. Descoperind în Ion D. Sîrbu un scriitor de întâia mărime, după părerea sa, tânărul critic şi-a propus să-l semnaleze ca atare opiniei publice, argumentat — şi a făcut-o cu mijloacele adecvate.

Această a cincea carte a lui e o monografie clasică. Monografie înfăţişând un spirit eminamente romantic. Fiu de miner, născut la Petrila, dintr-un român şi o cehă-nemţoaică, bilingv, din copilărie, cu timpul, poliglot, Sârb Desideriu (cum figurează în scriptele oficiale) este, de mic, o fire aparte, o personalitate "accentuată", cum se spune în medicină; în fine, un ins cu biografie de-a dreptul fabuloasă. Parcurgând cursul elementar în urbea natală, urmând liceul şi trecându-şi bacalaureatul la Petroşani, el se distinge, în adolescenţă, îndeosebi pe tărâm sportiv, ca jucător de fotbal, călăreţ, înotător, campion la pentatlon, planorist cu brevet; dar nu neglijează câtuşi de puţin învăţătura şi citeşte literatură pe rupte: în română şi maghiară, la început, curând şi în franceză. Cu timpul, îşi însuşeşte mai multe limbi, inclusiv rusa, în timpul războiului, ajungând, după întoarcerea armelor, translator al unui general sovietic. Studiile superioare şi le face la Sibiu, începând din anul transferării acolo a universităţii clujene (1940), înscris fiind la Facultatea de litere şi filosofie, spre care îl orientează Lucian Blaga, întâlnit întâmplător. Profesorul de filosofia culturii avea să-i devină, potrivit propriei mărturisiri, un al doilea tată. Primul an de studenţie decurge normal, marcat de activitatea în Cercul Literar, colaborarea la ziarul sibian "Ţara", debutul în proză, cu o nuvelă, la revista "Curţile dorului", scoaterea, împreună cu Ion Oană, a unei publicaţii efemere, "Răscruci", confruntări cu colegii legionari, care îi administrează o bătaie de pomină, şi aderarea la Partidul Comunist din România, ce avea, împreună cu el, opt sau nouă membri în Universitate. Din septembrie 1941, nu prea mai audiază cursuri, fiind trimis pe front, în prima linie. Învaţă însă intens din ceea ce luase cu el în tranşee şi îşi dă examenele în timpul permisiilor. Ca ostaş combatant, ajunge până la Stalingrad, cade prizonier, evadează, rătăceşte prin Rusia cinci luni, se îmbolnăveşte de tifos exantematic, este internat într-un spital din regiunea nordică a Mării de Azov, fuge de acolo, încălţat numai cu o cizmă... În ţară este dat drept decedat, şi colegii de facultate îl plâng, într-o şedinţă de doliu. Urmează noi peripeţii, încheiate, după traversarea Ucrainei şi a Poloniei, la Cernăuţi. Spitalizat, obţine, după externare, o permisie, primeşte ordin de rechemare la unitate, se prezintă, dezertează, pentru ca, după actul de la 23 august 1944, să se reîncorporeze şi să participe la războiul antihitlerist, până la terminarea lui. Cu această încheiere nu se termină şi suferinţele "atletului mizeriei", care a fost, potrivit apoziţiei formulate de Blaga, Ion D. Sîrbu. Mai curând, s-ar putea spune că abia de acum încep cu adevărat. Secvenţelor picareşti ale biografiei scriitorului le urmează episoade tragice la modul lugubru şi absurd. Licenţiat, apoi doctorand în filosofie, Sîrbu e promovat asistent la Facultatea de Litere şi conferenţiar la Institutul de Arte Plastice, dar în 1949 e scos din Universitate. De ce? Pentru nonconformism. Angajat, în primii ani postbelici, în publicistica militantă, el combate viguros, dar nu în presa comunistă, ci în gazeta liberală "Naţiunea română", apoi în cotidianul naţional-ţărănist "Patria", iar în 1948, cerându-i-se să-l calomnieze în presă pe Blaga, refuză cu îndârjire. Rămas şomer, comunistul ilegalist începe, după un an, să funcţioneze în învăţământul mediu, trecut de la o şcoală la alta — până în 1955, când obţine, în Bucureşti, postul de secretar de redacţie la "Revista de pedagogie" şi începe a colabora la periodice literare. În 1956 trece la revista "Teatrul". După numai câteva luni, e arestat şi existenţa lui (inclusiv un episod conjugal) se suprapune, inconştient, celei a lui Victor Petrini, eroul din Cel mai iubit dintre pământeni, romanul lui Marin Preda. Condamnat la un an de închisoare, pentru omisiune de denunţ, Sîrbu este re-judecat şi osândit la alţi şapte, pentru piesa de teatru în manuscris Sovrom-Cărbune, care dezvăluie urmările în industria extractivă ale întemeierii Sovromurilor, urmări ce aveau să fie denunţate, mai târziu, cu lacrimi de indignare, de către Ilie Verdeţ, în numele conducerii Partidului. După eliberare, scriitorul va avea domiciliu forţat, până la moarte, întâi în Petrila natală, apoi în Craiova. Operele capitale îi vor apărea postum.

Patetica viaţă a lui Ion D. Sîrbu e reconstituită de Daniel Cristea-Enache în temeiul confesiunilor scriitorului, cuprinse în interviuri şi alte materiale publicistice, în corespondenţă, în cele două volume autobiografice intitulate Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, în dezvăluiri ale unor amici din fostul Cerc Literar, ca şi din documente de arhivă, îndeosebi din cele publicate de Nicolae Oprea, în cartea sa Ion D. Sârbu şi timpul romanului (Editura Paralela 45, Piteşti, 2000). Utilizând sursele documentare cu competenţa unui specialist, analizându-le, când e posibil, comparativ, cu meticulozitatea şi rigoarea cercetătorului calificat, Daniel Cristea-Enache a scris o biografie de exemplară ţinută ştiinţifică şi, în acelaşi timp, de seducătoare expresie literară. Omul apare, în monografia sa, exact "aşa cum a fost", spre a împrumuta sintagma lui Iorga; mai strict vorbind, aşa cum îl arată documentele privitoare la el, existente. Daniel Cristea-Enache posedă calităţi nu doar de "artizan", ci şi de "artist", cum ar zice Hasdeu. Nu ar fi impropriu a afirma că el debutează, cu biografia lui Ion D. Sîrbu, şi în proza narativă. Narând viaţa scriitorului, cercetătorul îl "creează" pe acesta, literar: face din el un personaj. Undeva, biograful chiar specifică, de altfel, că Sîrbu ne apare ca personaj înainte de a ni se impune ca scriitor. Cartea sa poartă drept motto un citat din Călinescu, în care se spune că "biografia [...] nu e a artistului, ci a conştiinţei istorice", ea începând "nu cu anul naşterii, ci cu anul morţii". Întocmind o biografie obiectivă, Daniel Cristea-Enache şi-a construit, totuşi, un Ion D. Sîrbu propriu, un Ion D. Sîrbu al său. A construit un anume tip uman. "Copilul universal" din Petrila devine, în adolescenţă, tipul atletic, în tinereţea militară capătă trăsături de "brav soldat S`´vejk", la maturitate devine un "vinovat fără vină". În toate etapele existenţei, psihologia lui exprimă o vocaţie de bufon sublim, de erou cervantesc.

Atractivă, chiar cuceritoare prin obiectul reconstituirii, biografia procură o lectură delectantă estetic şi prin compoziţia ei, şi prin stil. Monografistul ordonează episoadele biografice într-un chip savuros didactic, narează mai mult decât agreabil, formulează personal, expresiv, spiritual pe alocuri, adesea percutant. Îmbinând relatarea simplă, limpede, edificatoare, cu parafrazarea iscusită, cu citatul nu rareori memorabil, întrebuinţând totdeauna termenul cel mai propriu, manevrând impecabil limbajul de specialitate, el evită constant platitudinea, stereotipia, didacticismul pedestru, fără nici o alunecare în vreun sens contrar, spre stilul artificios, pedant academic sau strident literaturizant, diletant eseistic.

După construirea, în capitolul biografic, a unei veritabile "sinteze epice" (potrivit memorabilei formulări călinesciene), Daniel Cristea-Enache reface, aşa zicând, tot atât de revelator biografia unei grupări literare, Cercul Literar sibian. Îmbinând istoria literară cu discuţia de idei, el expune, documentat, faptele ce au dus la transformarea unui obişnuit cerc literar studenţesc într-un Cerc (cu majusculă), care a fixat un moment în evoluţia literaturii române următoare celei din perioada interbelică. Analizând conţinuturile criticii literare, eseisticii şi poeziei din "Revista Cercului Literar", stabileşte precis poziţia grupării de la Sibiu în contextul literar al momentului istoric.

Tot atât de edificatoare este prezentarea operei lui Ion D. Sîrbu. Acesteia îi sunt consacrate, în lucrare, trei capitole, unul examinând teatrul, următorul: proza narativă, celălalt: proza "subiectivă", respectiv citatul jurnal şi corespondenţa. În toate trei, studiul e realizat la nivel de exemplaritate. Unind soliditatea documentării cu ascuţimea şi fineţea analizei, mânuind cu aceeaşi dexteritate instrumentele istoriei şi pe cele ale criticii literare, demersul explorativ-interpretativ oferă cititorului, concomitent, o informaţie perfect edificatoare şi o judecată estetică plauzibil argumentată. Cercetătorul inventariază complet scrierile lui Sîrbu, dar nu se limitează la inventariere, ci operează toate diferenţierile ce se impun: de la cele cronologice şi tematice la cele privind gradele realizării literare, nivelurile de valoare artistică. Dat fiind că volumele de teatru şi proză scurtă asamblează zeci de bucăţi, din toate punctele de vedere eteroclite: scrise la date extrem de diferite, cu totul inegale valoric, unele fiind capodopere, altele producţii de-a dreptul caduce, unele exprimând adevărata conştiinţă literară şi filosofică a autorului, personalitatea lui autentică, altele învederând inevitabile capitulări faţă de exigenţe străine creaţiei, dar care condiţionau ineluctabil, în epocă, posibilitatea oricărui scriitor de a publica — dat fiind, deci, că scrierile cuprinse în culegeri ca Povestiri petrilene, Teatru, Arca bunei speranţe, ªoarecele B şi alte povestiri, Bieţii comedianţi, ca şi cele editate separate (Concert, La o piatră de hotar, Catrafusele ş.a.), contrastează violent între ele, în numeroase privinţe, putând deruta grav pe cititorul neiniţiat, operaţia clasificativă şi estimativă întreprinsă de cercetător devine un adevărat fir al Ariadnei. Istoricul literar plasează fiecare naraţiune sau piesă de teatru în contextul cronologic adecvat, indiferent de data publicării. Stabilind poziţia diacronică a fiecăreia, el luminează raporturile ei atât cu literatura momentului în care a fost scrisă, cât şi cu cea anterioară şi următoare: atât cu producţia strident ideologizată (în cazul bucăţilor din perioada proletcultistă), cât şi cu proza şi dramaturgia românească de factură ostentativ-modernistă din epoca precedentă şi cea ulterioară. Observaţia structurantă e aceea că Ion D. Sîrbu a redimensionat formulele narative şi dramaturgice fără a-şi însuşi câtuşi de puţin spiritul inovatorismului ostentativ, al experienţalismului formal, ca scop în sine. Cu maximă eficacitate funcţionează spiritul de fineţe al exegetului în formularea judecăţilor de valoare. Trasând cu fermitate linii demarcative precise între scrierile viabile şi cele perisabile, criticul nu reduce cromatica obiectului de studiu la alb şi negru, ci surprinde toate nuanţele intermediare. El semnalează constant, când crede că e cazul, atât limitele realizărilor, cât şi existenţa unor calităţi în compuneri considerate a fi în ansamblu eşuate. La fel procedează şi cu romanele, analizându-le în toate aspectele. Judecăţile sale concluzive sunt aplicate diferenţiat, interpretul stabilind clar ierarhia valorică. Romanul cel mai valoros e considerat (în consens, de altfel, cu estimările tuturor celorlalţi comentatori) Adio, Europa!. Dedesubtul acestuia, dar nu cu mult, stau Lupul şi Catedrala şi Dansul ursului, iar la un nivel şi mai coborât — în marginile condiţiei literare, însă — De ce plânge mama?. Constant plauzibilă este motivaţia judecăţilor, aceasta ţinând seama de toate particularităţile operelor, de structurile lor, de caracterele genului proxim al fiecăreia, de raporturile între naraţie şi descripţie, observaţie şi lirism, empatie şi ironie, realism şi mitologie, creaţie obiectivă şi reflecţie, problematizare, parabolă, de ponderea modului narativ tradiţional şi a procedărilor naratoare. Jurnalul şi corespondenţa sunt analizate, desigur, ca documente psihologice şi expresii ale gândirii scriitorului; nu însă fără punerea în lumină şi a însuşirilor literare.

Promovată, ca teză de doctorat, cu calificativul suprem, Summa cum laude, monografia consacrată lui Ion D. Sîrbu de Daniel Cristea-Enache merită categoric laurii consacrării şi în sfera mai vastă a tuturor tipurilor de istorie şi critică literară.
O concluzie simplă şi succintă, dar perfect adevărată, încheie prefaţa profesorului Dumitru Micu la volumul "Un om din Est" de Daniel Cristea-Enache (Editura Curtea-Veche), un studiu despre viaţa şi opera scriitorului I.D.Sârbu. Iată aceste rînduri: "Promovată, ca teză de doctorat cu calificativul suprem, monografia lui Daniel Cristea-Enache merită categoiric laurii consacrării şi în sfera cea mai vastă a tuturor tipurilor de istorie şi critică literară".

Ceea ce contează pentru simplii cititori ca dvs. şi ca mine este însă o altă calitate a acestui volum al tînărului dar şi consacratului autor, anume calitatea sa literară şi interesul pe care îl poate suscita pentru un asemenea lector "obişnuit". Ori şi aici partida este net cîştigată de cei doi oameni din Est: scriitorul I.D.Sârbu filosoful provenit dintr-o colonie de mineri, comunist crucificat de proprii săi "tovarăşi", cu destinul său plus opera, şi biograful lui, tot un scriitor talentat, tot estic, format şi afirmat din fericire după încetarea coşmarului comunist.

Viaţa lui I.D. Sârbu, fiu de miner ajuns asistent al lui Blaga, militant de stînga tîrît din închisoare în închisoare de cei afiliaţi oportunist regimului bolşevic, prototip al personajului Victor Petrini din ultimul roman al lui Marin Preda a fost nu doar neîmplinită, ci tragică. Dar şi palpitantă. Daniel Cristea-Enache găseşte tonul potrivit între evocarea ei plină de suspans şi precizia documentară. El îi dă lui "Gary" dimensiunea de personaj literar romanesc pe care autorul lui Adio, Europa! a avut-o fără să înece relatarea în amănunte sau lămuriri de controverse, sintetizînd o bibliografie enormă într-un traseu epic de roman, fără a omite trasarea precisă a cadrului istoric şi a semnificaţiilor fiecărui fapt pentru contextul în care s-a produs.

În ceea ce priveşte scrisul lui Sârbu, autorul studiului păstrează aceeaşi cotă de interes relatării sale, echilibrate, neconcesive despre scrisul singurului autor român a cărui operă de sertar a constituit o revelaţie post-revoluţionară. Ultima cruzime a destinului: I.D. Sârbu s-a stins în septembrie 1989, la numai trei luni de un prag izbăvitor, care i-ar fi luminat, fie şi pentru o ultimă zi, finalul existenţei, iar opera sa importantă a avut un parcurs plin de succes, dar exclusiv postum.

Cartea lui Daniel Cristea-Enache este comparabilă prin accesibilitate, fluenţă, profunzime şi izbîndă literară cu marile biografii ale lui G. Călinescu sau Şerban Cioculescu iar Gary Sârbu o merită ca pe un omagiu şi ca pe o tîrzie şi uimitoare reparaţie moarlă. "Motorul" acestei cărţi, ca şi al operei adevărate, neconjucturale a lui I.D.Sârbu este onestitatea absolută servită, potenţată, de valoarea intelectuală.

Indiferent de formaţia sa, cititorul va parcurge fără oprire, ca pe un thriller, biografia şi studiul operei "unui om din Est" iar apoi, în mod sigur, va căuta chiar aceste cărţi care, brusc, după viaţa sa nefericită, l-au ridicat pe Ion D. Sârbu în lumina nemuririi.



Nota bene: Această cronică a apărut în Săptămâna financiară