Dincolo de Ferma animalelor

Citiţi un fragment din această carte.



Ion D. (Dezideriu) Sîrbu se naşte la 28 iunie 1919, în colonia minieră Petrila şi se stinge din viaţă la 17 septembrie 1989, la Craiova. Copil oarecum trilingv nativ, ca mai toţi fii Văii Jiului, urmează şcoala primară locală ca român, apoi cursul primar al liceului la Petroşani. După o întrerupere de un an, ca "ucenic salarizat", la Atelierele Centrale Petroşani, unde, peste 3-4 ani, avea să fie făurită coloana lui Brâncuşi. Ajutat de inimoşi profesori locali, se reînscrie în cursul superior al liceului, pe care îl absolvă în 1939, bacalaureat în matematică, apoi, din 1940, urmează filosofia şi literele, la Universitatea clujeană, refugiată la Sibiu, ca student preferat al lui Blaga. Mai mult de jumătate din anii universitari îi petrece pe front. Debutează între timp, literar şi publicistic, în 1941. Rămas, după 23 august 1944, la dispoziţia armatei, ca translator de rusă, termină facultatea cu calificativul magna cum laude. În 1947 revine în Cluj ca asistent şi doctorand al lui Blaga. Proiect nefinalizat, datorită dizgraţiei filosofului. În 1956 este redactor la revista Teatru şi debutează editorial, cu volumul de proză Concert. Urmează perioada concentraţionară (1957 - 1963) a zbuciumatei sale biografii, imposibil de redat într-o notiţă, în decursul căreia mor cei mai importanţi doi oameni din universul lui sufletesc: Blaga şi tatăl şi se produce divorţul de prima soţie. După un an ca vagonetar la mina Petrila şi altul ca şef de producţie la teatrul din Petroşani, este, până la pensionarea medicală din 1973, secretar literar al teatrului Naţional din Craiova şi, ulterior, în conducerea Asociaţiei scriitorilor din Craiova.

Bibliografie: Concert, Editura Tineretului, 1956. De ce plânge mama? Roman pentru copii şi părinţi, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973 (157 pp.); ediţia a II-a, ediţie îngrijită de Elisabeta Sîrbu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1994 (157 pp.). Povestiri petrilene, Editura Junimea, Iaşi, 1973 (275 pp.); ediţia a II-a, Editura Scrisul Românesc, Craiova,1999 (275 pp.). Şoarecele B şi alte povestiri, Editura Cartea Românească, Bucureşti,1983 (414 pp.); Editura Humanitas, 2006. Dansul ursului. Roman pentru copii şi bunici, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1988 (281 pp.). Teatru, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1976 ("Arca bunei speranţe", "Frunze care ard", "A doua faţă a medaliei", "Amurgul acela violet") (286 pp.). Arca bunei speranţe, Colecţia "Teatru comentat", Editura Eminescu, 1982 ("Arca bunei speranţe", "Iarna lupului cenuşiu", "La o piatră de hotar", "Frunze care ard", "Covor oltenesc", "Simion cel Drept", "Pragul albastru") (590 pp.). Bieţii comedianţi, Comedii-eseu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1985. ("Sâmbăta amăgirilor", "Catrafusele", "Bieţii comedianţi", "Legenda naiului", "Dacia 1301", "Plautus şi fanfaronii") (304 pp.). Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, II - Exerciţii de luciditate. Roman politic. Postfaţă de Marin Sorescu. Ediţie îngrijită de Elisabeta Sîrbu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1993 (350 pp.); Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, vol. I-II (Ediţie îngrijită, tabel cronologic şi referinţe critice de Toma Velici şi Elena Ungureanu. Prefaţă de Ovidiu Ghidirmic. Postfaţă de Marin Sorescu), Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1996. (vol. I+II, 572 pp.), Ediţia a III-a, Editura ICR, 2005. Adio, Europa! Roman (I), Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1992 (437 pp.). Adio, Europa! Roman (II), Editura Cartea Românească, Bucureşti 1993 (372 pp.) Ediţia a II-a, vol. I-II, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1997 (655 pp.), Ediţia a III-a, prima în format electronic, vol. I şi II, Editura LiterNet.ro, 2004. Lupul şi Catedrala. Roman. Ediţie îngrijită de Maria Graciov, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1995 (399 pp.). Traversarea cortinei. Corespondenţa lui Ion D. Sîrbu cu Ion Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Mariana Şora. Prefaţă de Virgil Nemoianu. Ediţie îngrijită de Virgil Nemoianu şi Marius Ghica, Editura de Vest, Timişoara, 1994 (554 pp.) Scrisori către bunul Dumnezeu şi alte texte. Dosar îngrijit de Ion Vartic, Biblioteca "Apostrof", 12, Cluj, 1996. (Include: din corespondenţa cu Eta şi Nicolae Boeriu, Elisabeta Pop, Liviu Rusu şi familia, Horia Stanca, Ion Vartic; din publicistică, Despre o dialectică a lucidităţii, Discuţii despre antidogmatism. Câteva concluzii..., Post Festum. Addenda, Să nu uit...) (196 pp.). Ediţia a II-a, ediţie îngrijită de Ion Vartic, Colecţia Scrinul Negru, Biblioteca "Apostrof", Cluj, 1998 (240 pp.).Printr-un tunel. Corespondenţă Ion D. Sîrbu - Horia Stanca. Ediţie îngrijită şi Postfaţă de Dumitru Velea. Editura Fundaţiei Culturale "Ion D. Sîrbu", Petroşani, 1997 (148 pp.).Iarna bolnavă de cancer. Un "roman epistolar" gândit de Cornel Ungureanu. Scrisori către Deliu Petroiu, Mina şi Ioan Maxim, Delia şi Ovidiu Cotruş. Editura "Curtea Veche", Bucureşti, 1998, (150 pp.). Râs-cu-plânsul nostru valah. Ediţie îngrijită de Dumitru Velea, Editura Fundaţiei Culturale "Ion D. Sîrbu", Petroşani, 1999 (180 pp.). Include publicistică din tinereţe, eseuri, reflecţii.

Toma Velici

Pe traseul dintre romanul abia închis şi cele două pe care le vom deschide analitic în paginile de final ale acestui capitol, trebuie însă efectuată o oprire, în dreptul volumului antologic - la propriu şi la figurat - Şoarecele B şi alte povestiri (1983). Odată cu el, ieşim din aria prozelor empatice ale lui Ion D. Sîrbu şi intrăm în aceea, si mai bine reprezentată, a textelor ironice, în Lupul şi Catedrala şi Adio, Europa!, cele două modalităţi, de fapt, converg, modelând o veritabilă filosofic a râsu'-plânsului, o tragedie comică / o comedie tragică în care existenţa personajelor principale stă sub semnul tichiei de Bufon la Curtea unei Istorii imposibile. Faptul că abordăm volumul de povestiri (cu un coeficient ironic superior) înaintea romanelor grele ale lui Sîrbu se explică prin aceea că el recuperează, practic, vârste anterioare ale scriitorului; şi, pe de altă parte, conţine embrioni sau pagini întregi ce vor fi preluate şi integrate în cele două volume apărute postum. Astfel, în povestirea Perpetuum mobile, scrisă în 1970, deja apare inconfundabilul Tutilă Doi din Adio, Europa!, în Soluţia Omega, încheiată în 1977, Mili, soţia deşteaptă foc, vorbitoare aprigă şi expertă în strategia supravieţuirii în comunism, o prefigurează pe Olimpia (Limpi), memorabilul personaj feminin din acelaşi Adio, Europa!. In fine, Cimex lectularia, copleşitoarea proză cu invazia tăcută a ploşniţelor, scrisă încă din 1967, va trece cu totul şi ad litteram în cuprinsul romanului Lupul şi Catedrala (capitolul V), în acest caz trebuie deci respectată ordinea cronologică a apariţiilor editoriale.

Mai trebuie remarcate corespondenţele infratextuale - motive, personaje, fragmente întinse - care se stabilesc între diferitele părţi ale ansamblului. Până acum, am putut înregistra nenumărate similitudini, paralelisme, corespondenţe şi omologii între planul existenţial şi cel ficţional ale lui Ion D. Sîrbu. Scriitorul s-a proiectat, cu întreaga lui viaţă, în spaţiul literaturii pe care a scris-o (proză, teatru, pentru a nu mai vorbi despre corespondenţă, publicistică şi jurnal), îngroşându-i acesteia sângele şi încercând, totodată, o defulare compensatoare. Dincolo însă de permanenta, aproape, oglindire a vieţii în operă, planul de concepţie şi execuţie al acesteia din urmă include apropieri până la limita contaminării şi similarităţi deloc întâmplătoare, datorate insistenţei scriitorului asupra unor elemente, pentru el, preocupante. Şoarecele B si alte povestiri trebuia să apară încă din 1957, când - ne amintim - volumul fusese predat Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, cu puţin timp înaintea arestării lui Sîrbu. Dispărut apoi din redacţie, revenit, aşa zicând, parţial în mâinile posesorului printr-o întâmplare ciudată, povestită de Sîrbu mai târziu Mariei Graciov: "Foarte misterios, a dispărut din editură. Manuscrisele de acasă i s-au risipit, la fel şi biblioteca. Mi-a povestit că târziu, după 1965, în zorii unei zile de vară, cineva a sunat la uşă şi înainte să-l fi putut vedea, lăsându-i în prag o boccea în care se afla jumătate din manuscrisul volumului nuvele. Cealaltă jumătate a reconstituit-o din memorie. Dar unele povestiri nu le-a mai putut scrie niciodată. Volumul apărut în 1983 are aşadar o veritabilă istorie editorială, constituită în acest interval dureros de lung ce separă momentul primelor speranţe de publicare (1957) de cel al editării finale. Peste un sfert de veac: lungul şir de ani se transformă inevitabil într-o pe care autorul ghinionist este obligat să o poarte, dintr-un context istoric în altul, din "obsedantul deceniu de la începutul regimului comunist şi până în ultimii ani ai naţionalismului ceauşist. Chiar dacă unele povestiri au fost refăcute, iar altele, compuse în întregime, transformarea accelerată a realităţii exterioare are o viteză superioară în raport cu evoluţia interioară a prozatorului. Acesta şi-a rafinat mult scriitura, comparativ cu 1956, ilustrat de nuvela extinsă Concert, în raport cu experimentalismul livresc modern şi postmodern în vogă în deceniile opt şi nouă, el păstrează o voită distanţă, subliniată şi explicată într-un savuros stil polemic în mai multe rânduri. "Voi scrie într-o zi (dacă nu mă lasă inima) o carte de literatură pură, ca să vedeţi că ştiu scrie şi pot oricând - beat mort, zic eu, spânzurat de lampă şi cu mâna stângă scriind - să comit o operă textualistă modernă, onirică şi hermetic-hermeneutică. Nu am timp. Scriu ca să fiu citit de cât mai oameni", îi mărturiseşte Ion D. Sîrbu lui Horia Stanca. Lui Virgil Nemoianu, care îi remarcase structurarea ironică la persoana I, autoincluzivă, îi explică motivele pentru care o face: "Eu scriu la persoana întâia, din frondă; nu vreau să fiu bănuit că schimb paralaxa povestitorului, că aş compune, descompune, amestecând planurile. Într-o Lume hipersătulă de proză, pot apărea şi experienţe, dar în lumea noastră (în care umblă pe străzi urlând adevărurile nebăgate în seamă) excesul de stil e sinonim cu excesul de prudenţă, mitocoseală, ploieştism. Ambalăm în vată un tren întreg de vorbe, ca să ascundem, în ultimul vagon, un ac cu gămălie ironică." În sfârşit, dar nu pentru ultima oară, într-o altă epistolă adresată prietenului de peste Ocean, el citează/imaginează un dialog cu un tânăr prozator "supraoniric", în aceeaşi măsură relevant pentru felul în care Sîrbu îşi reprezintă menirea scriitorului din Est: "Nu mă pune, i-am spus unui tânăr prozator supraoniric, să îţi dezleg proza ca o şaradă, ca o logogrifă; lumea noastră e plină de uriaşe confuzii, datoria scriitorului nu este aceea de a potenţa întunericul, somnambulia, ci de a realiza un raft, o etajeră de lumină, claritate, adevăr-adevărat. La noi, frumos înseamnă curajul de a spune ceea ce se tace"

Opoziţia e clară: de o parte, o literatură ce vizează recuperarea şi transmiterea adevărului, cu accent pus pe conţinut şi pe mesajul articulat în condiţii istorice dramatice; de cealaltă, o literatură refugiată în Text, în nivele de literaritate sau simbolistică pe care publicul larg nu le poate atinge. Ar reieşi, din această contrapunere de modele, că Ion D. Sîrbu îşi rezervă parcursuri epice mai terne sub raport stilistic, dar mai provocatoare pe direcţia demistificatoare. În fapt, reuşita lui este apreciabilă pe ambele planuri: atât al conţinutului curajos, cât şi al expresiei bine lucrate, cu "finisaje" - uneori - memorabile. Ca şi Adio, Europa!, volumul Şoarecele B şi alte povestiri arată un remarcabil stilist, un prozator pentru oare limba română (plus altele, de el cunoscute), în diferite registre de utilizare, nu mai prezintă secrete. Autorul o modulează, aparent, fără efort, trecând de la limbajul comun la jargonul filosofic ori ştiinţific, de la expresia neaoşă la neologismul "internaţionalist", totul într-un debit formidabil, care ajunge să-l definească.

Foarte rar, curgerea epică e mai liniştită, monotonă, cu variaţii minime de atmosferă şi culoare. Acumulările sunt repezi chiar şi în proza de mai mare întindere (Caz disciplinar, Bivoliţele), astfel că scurtcircuitele ironice şi descărcările de tensiune - morală şi umorală - pot apărea foarte rapid. Dacă romanul, specie lent-acumulativă prin excelenţă, se resimte pe alocuri de excesul de spirit care, în loc să-l cimenteze, îl risipeşte în jerbe scânteietoare, povestirile (spaţii condensate, cu mişcări şi evoluţii rapide, pe suprafaţa circulară) beneficiază din plin de talentul distributiv al autorului, de natura sa histrionică şi capacitatea de a schimba, ca un prestidigitator, cele mai variate mulaje.

Putem afirma, aşadar, că profilul individual şi, în completare, componenta "cerchistă" a scriitorului (compoziţie estet-ironică, un "ce" livresc, fineţe manieristă) îi servesc ca trepte care îl apropie - iar nu îl îndepărtează - de literatura adevărului pe care mizează. Povestirile din Şoarecele B... sunt, realmente, eşantioane de stil, mostre de îndemânare lexicală şi discursivă; dar aproape toate aceste pagini, atât de diferite între ele, au o aceeaşi finalitate, care depăşeşte esteticul, servindu-se de el. Prozatorul e interesat nu atât de iluzia vieţii, creată cu mijloacele şi recuzita realismului canonic, în cadrul unei estetici a mimesis-ului - cât de secţionarea transversală a materiei sociale, vivificată pentru a fi atent radiografiată şi livrată satirei vindecătoare. Autorul nu este şi nu vrea să pară obiectiv, detaşat, imparţial, fără ingerinţe în lumea ficţională configurată. Pe măsura constituirii acesteia, sesizăm cu uşurinţă nuclee şi reţele semantice dezvoltate intenţional, mult dincolo de planul propriu-zis al intrigii. Personajele, faptele şi acţiunile lor nu sunt înfăţişate în lumina proprie, ci în a autorului; şi nu sunt libere (cu acea libertate, desigur relativă, din proza realismului obiectiv), ci sunt pre-determinate de calificarea morală a lui Ion D. Sîrbu. Circuitul epic nu furnizează deci mari surprize, revelaţii, mutaţii importante în structura protagoniştilor. Ca şi în piesele de teatru, aceştia sunt prinşi de la bun început în insectarul scriitorului şi ilustrează, neobosiţi, categoria la care acesta i-a obligat să evolueze: autorul "colaboraţionist", respirând prin nările sale fine realismul socialist (în Începutul călătoriei); cadrul de nădejde din învăţământul "progresist" (în Caz disciplinar); savantul deopotrivă meditativ şi pragmatic, perfect adaptat la regimul democraţiei populare (în Doi intelectuali de rasă şi Şoarecele B); ori intelectualul onest prins în malaxorul Sistemului, figurat, acesta, kafkian-birocratic (în Bivoliţele) sau marxist-educativ (Caz disciplinar).

Se observă, încă de la primul inventar al prozelor din Şoarecele B..., că o bună parte din ele au fost scrise în siajul experienţelor de viaţă ce i-au fost date autorului; şi că reprezintă, luate separat sau împreună, o revanşă târzie a lui Ion D. Sîrbu, un fel de victorie scripturală cu greu obţinută. Cea mai dezagreabilă postură pentru un scriitor cinstit, care vrea să urmărească şi să puncteze, în opera lui, adevărul, ni se pare aceea în care el nu poate atinge un prag artistic acceptabil. Moralitatea este intrinsecă artei; când valoarea etică nu e dublată şi "difuzată" de cea estetică, literatura devine pedagogie, îşi pierde interesul şi chiar miezul. Or, izbânda lui Ion D. Sîrbu în aceasta constă: în valenţele artistice ale unor proze care vizează ridicarea istoriei factuale la puterea adevărului; sau - privind lucrurile din cealaltă perspectivă - în valenţele etice ale unei literaturi în toată puterea cuvântului. Scânteietoare, chiar, pe bune porţiuni.

Într-o clasificare valorică, în prima categorie ar intra Enuresis nocturna, Şoarecele B, Bivoliţele, Cimex lectularia şi întreg ciclul Colonie. Ceea ce frapează, aproape, este că respectivele proze sunt foarte diferite ca structură şi manieră. Deşi, la rigoare, sunt identificabile anumite elemente şi aspecte din "fondul de rulment" al scriitorului (tendinţa de a îndoi până la rupere axa unui personaj, cufundat fără scăpare în vârtejul propriului ridicol: Enuresis nocturna şi Bivoliţele; curiozitatea pentru experimentul ştiinţific, pentru partea nevăzută a lumii, rămânând încă a fi investigată: Şoarecele B şi Cimex lectularia; ponderea însemnată acordată monologului şi dialogului, cu funcţie caracterizantă pentru personajele principale şi chiar pentru cele episodice: Şoarecele B, Bivoliţele, Cimex lectularia şi, parţial, Colonie), aceste splendide nuvele, bine diferenţiate compoziţional, par să poarte mai multe semnături. Deloc tatonant, ezitant, Ion D. Sîrbu foloseşte în volumul de faţă o paletă prozaistică impresionantă, oferind cea mai bună imagine a resurselor şi posibilităţilor sale - pe care, din motivele biografice cunoscute, nu le-a putut dezvălui până la această dată.

Scrise între 1943 (Compartiment) şi 1982 (Colonie), textele au - toate - un indice de modernitate literară. Refuzând net experimentalismul modernist, autorul preia şi utilizează inteligent achiziţiile prozei moderne, exploatându-şi zăcământul tradiţional cu metode (de)constructive noi. Ceea ce respinge, principial, Ion D. Sîrbu este ermetismul literar. Ascunderea Textului în sine însuşi, ambiguitatea devenită natură şi obscuritatea transformată în stil îi stârnesc reacţii dezaprobatoare şi-i provoacă polemismul funciar. Traseul pe care-l urmează, pe întinderea acestui volum, se cuprinde între evantaiul de teme si probleme iniţiale, introduse şi dezvoltate cu o remarcabilă ştiinţă a arborescentei controlate - şi finalul limpezitor, echivalent cu o concluzie cristalină precum morala unei fabule.

Bucăţile din care lipseşte acest fir roşu al adevărului sufocat de urzeala mediului, a epocii, a Istoriei, sunt excepţii. Compartiment, Păcatul fratelui Vasile, Enuresis nocturna se leagă de faza "cerchistă", "euphorionistă" a prozatorului, sedus - în intervalul 1943-1949 - de ridiculizarea propriilor personaje, de lichidarea lor în act, sub ochii complici ai lectorului, în prima povestire, un tânăr timid, temător de privirile tovarăşilor de compartiment, devine un romantic înflăcărat la lăsarea întunericului, lansându-se în adevărate tirade amoroase pe adresa fetei care-i stă alături. Armonia celor două suflete este deplină, până când, pe ziuă, "eroul" masculin constată că fata e deosebit de urâtă - şi ca urmare dezertează imediat de pe frontul sentimental. Romantismul nocturn a lăsat loc ridicolului diurn.

Aceeaşi schemă o regăsim în Păcatul fratelui Vasile. Ne aflăm din nou într-un tren, care, cu mersul lui regulat, transportă destine în plină evoluţie: fratele Vasile, spirit profund religios, ispitit de o seducătoare tovarăşă de călătorie. Farmecele femeii sunt mai puternice decât credinţa tânărului cucernic, care se lasă ca o pastă moale în mâinile Diavolului. Trezirea fiind, evident, mai amară decât dulcea beţie a simţurilor.

În Enuresis nocturna, surparea protagonistului este dusă la rang de artă. Întreaga nuvelă are un aer decadent, o atmosferă recherchée, în care figura enigmatică a baronului Robert von Axenburg îşi găseşte amplasamentul ideal. Invitat la masă şi găzduit peste noapte în castelul contelui Korniş de Micăsasa, tatăl logodnicei sale, tânărul nobil reuşeşte, cu un suprem efort, să-şi depăşească inhibiţiile si pudorile comportamentale (simpla îngurgitare i se pare ceva "animalic", a mânca în public este deci o experienţă inedită, teribilă). Dar - în acest tronson epic - totul e bine, pentru Ion D. Sîrbu, când se sfârşeşte cu rău pentru eroii săi... Delicatul, sfiosul Robert von Axenburg se vede pus în situaţia, imposibilă, de a nu-şi putea uşura vezica pe timpul nopţii, din lipsă de orientare (oare unde se află toaleta?) şi din absenţa unui recipient indispensabil (oare unde este oala de noapte?). Avatarurile personajului devin, de la un punct, groteşti, făcute astfel de presiunea tot mai mare a biologiei. Soluţia ultimă nu poate fi decât în acord cu filosofia de existenţă a baronului, cu codul onoarei mereu respectat: Robert se sinucide, în timp ce autorul ne face, satisfăcut, cu ochiul.

Putem specula că în această înfrângere a dandysmului cu propriile arme, Ion D. Sîrbu a pus ceva din acidul rezervat modernităţii Cercului Literar însuşi. Preluând, ca model, această literatură a imaginii, a faţadei, a decorului, el o destructurează din interior: zvâcnetul biologic, irepresibila "nevoie" elementară fac ţăndări chipul protagonistului, spre bucuria pedestră a unui rival al său mai plebeu.

Dacă povestirile de tinereţe (dar de o mare dexteritate) se înscriu, alături de mai puţin convingătoarele Nu ştiu cum s-a spart oglinda... (1966) Pisica (1964), într-o categorie pe care am putea-o numi a prozelor "apolitice", următoarele - Începutul călătoriei (1952), Doi intelectuali de rasă (1953), Caz disciplinar (1953), Bivoliţele (1954, 1957), Şoarecele B (1956, 1966), Cum se sparge gheaţa (1955), Cimex lectularia (1967), Fesul sau fustanela? (1968), Perpetuum mobile (1970), Soluţia Omega (1977) - integrează în textura şi în structura lor de semnificaţie simbolică elementul politic, care, desprins de cadrul democratic propriu-zis, proliferează absurd, monstruos, răvăşind şi distrugând existenţa individului. Perpetuum mobile şi, la un nivel artistic superior, Cimex lectularia sunt, în terifianta lor circularitate, nişte epure perfecte ale societăţii contemporane ieşite din matcă, pe fundalul unei Istorii degradate şi agresive. Tutilă, etern învingătorul Tutilă (preluat din prezenta Perpetuum mobile în romanul Adio, Europa!), îi trece progeniturii cea mai bună moştenire: viclenia sa unsuroasă, care îl face să se ridice mereu deasupra celorlalţi. Simetric, personajul pozitiv, naivul profesor de limbi moarte, îi va transmite odraslei sale cinstea lui păguboasă, un buletin de identitate morală care nu poate decât să-l dezarmeze în faţa lichelelor triumfătoare. Iar în Cimex lectularia, surparea, implozia sunt ale lumii înseşi, pradă unui inamic tăcut şi cumplit care îşi ocupă lent teritoriul, ia, treptat, universul în posesie. Ploşniţele, despre ele este vorba: "Casa asta veche în care stăm e plină. Suntem pur si simplu luaţi cu asalt. Ceea ce v-am arătat pe acel carton de acolo este recolta genetică a unei singure perechi. O femelă de cimex lectularia (acesta e numele ştiinţific cu care figurează în atlasele entomologice) depune în fiecare lună, în medie, circa o sută de ouă. Se ouă, domnule, ca o mitralieră. Ouăle se lipesc de orice materie şi cresc singure. Se hrănesc din sine, din propria vitalitate. Saltă peste etapa de pupă; când sunt abia cât un vârf de ac, şi-au şi început cariera. Note bene: sunt singurele insecte, ce mai, sunt singurele fiinţe care pot trăi din nimic, pot trăi rozând lemne, cărţi, zid sau cărămidă; ca, deodată, fără nici un curs pregătitor, fără nici un antrenament prealabil, să treacă la pomparea aproape savantă a sângelui uman. Da. Au un uluitor simţ de orientare - busolă, lunetă, barometru, sextant - văd prin beznă, au curaj, iniţiativă individuală, prudenţă, şiretenie, calcul. Omului, ca fiinţă raţională, îi trebuie douăzeci de ani de educaţie şi instrucţie ca să poată merge în front, cu o puşcă pe umeri. O asemenea cimex (lectularius, lectularia înseamnă «de pat», dar eu cred că-i putem spune lecturarius, la feminin lecturaria, fiindcă între lectură şi pat, la romani, era o strânsă legătură logică, şi apoi, aceste fiinţe nu vin să doarmă noaptea cu noi, ele vin să ne citească, mă înţelegi?), aşadar, cum îţi spuneam, o asemenea cimex-lector e capabilă, la prima ei ieşire în lume, la prima sa vânătoare, să se comporte ca un savant în expediţie, ca un intelectual pornit să facă neapărat şi repede carieră: se orientează, alege, calculează, se ascunde, atacă pe întuneric, pompează cu anestezic, et caetera et caetera."

"Ca un intelectual pornit să facă neapărat şi repede carieră"... Am izolat această comparaţie din cuprinsul înfricoşător al evoluţiei Cimex, pentru a indica sensul pe care îl urmează satira lui Ion D. Sîrbu. Scriitorul este neîntrecut în a face să interfereze planul înalt al metafizicii ori tablourile de Apocalipsă modernă, cu cel al realităţii prozaice, al cotidienei gesticulaţii achizitive. Printr-o caracteristică schimbare a accentelor, pe care o regăsim şi în Adio, Europa! sau în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, el politizează simbolurile şi vocabularul transcendenţei şi - la capătul celălalt al firului său de tensiune ironică - dă o dimensiune metafizică aplombului ideologic al cadrelor din imediata vecinătate.

Rezultatul obţinut este pe măsura acestor inteligente învestiri oblice, încrucişate: lumea pe care o creează nuvelele se rotunjeşte şi capătă volum, figurând un uriaş spaţiu închis, din care nu există scăpare. Dacă Începutul călătoriei (o savuroasă şarjă la adresa lui A.E. Baconsky, reprezentat sub figura poetului realist-socialist care, din ipocrizie proletară, ambiţionează să meargă o dată cu trenul la clasa a IlI-a) şi Caz disciplinar (cu mobilizarea unui director paranoid, în vigilenţa sa revoluţionară, împotriva unui elev care a făcut o nevinovată şotie) au o respiraţie realistă, paralelismul cu experienţele de viaţă ale prozatorului fiind imediat detectabil, Bivoliţele şi Şoarecele B, poate cele mai bune proze scrise de Ion D. Sîrbu, îşi datorează, credem, excelenţa acestei structurări bipolare. Există un nivel la care personajele se mişcă, se străduiesc, se agită şi îşi vorbesc - şi un altul, mai înalt, de la care o forţă implacabilă se exercită şi le striveşte. Cititorul vede simultan scena şi culisele, actanţii şi regizorul, zbaterea protagonistului în plasa ce-l strânge şi mai tare, până la desfigurare. Bivoliţele, o nuvelă cu turnură cinematografică - nu întâmplător s-a făcut un scenariu de film după acest text - îşi trece eroul printr-o succesiune de întâmplări pe circuitul birocratic, ducându-l la marginea nebuniei şi transformându-l, la final, într-o adevărată epavă umană. Dezvoltarea serială a acestei involuţii este făcută cu minuţie, fără exagerări ce ar fi putut dezechilibra construcţia narativă. Logica (absurdului) este impecabilă şi urmărită din aproape în aproape. Derulată pe fundalul războiului, povestirea beneficiază, cu siguranţă, de setul experienţelor de pe front ale sergentului Sîrbu I. Dezideriu - cu menţiunea că faptul brut este tras în simbol, vinovatul fără vină devenind o imagine-cheie a timpului istoric şi moral, în acest fel sintetizat.

De o exactitate aproape matematică este decupajul parabolic din Şoarecele B, în care un profesor de psihologie experimentală, Fronius, îşi pune toată voinţa intelectuală în efectuarea unui experiment care urmează să dovedească logica fără cusur a colaborării. Fronius este cât pe-aci să răstoarne teoria lui Darwin, sub ochii neîncrezători ai bătrânului profesor de ontologie: şoarecele A şi şoarecele B, forţaţi, dresaţi, reuşesc să se abţină alternativ, ajutându-se reciproc în consumarea râvnitului caşcaval. Minunea, însă, durează puţin. Corecţia naturii nu se poate face, şoarecele A, mai prost dar mai puternic, ajunge să-şi exploateze tovarăşul de laborator experimental, transformându-l în victimă, în sclav. Scena culminantă este excepţională prin dramatismul implicat în fiecare secvenţă - cu ecou adânc şi grav în conştiinţa cititorului: "Şoarecii năvăliră în arenă, în dreptul pârghiei se petrecu ceva neobişnuit. Parcă se băteau între ei, parcă se înghesuiau. Fronius, aplecat peste arenă, înjura, înjura birjăreşte. Dar nu voia să intervină. Unul din cei doi şoareci, cel mai mare (acum văzui limpede că unul din subiecţi era evident mai plin, mai gras), îl împingea cu botul pe celălalt spre talger. Această mică busculadă nu dură decât câteva secunde. Până la urmă, totul reintră în ordine: unul din cei doi se urcă pe balanţă şi începu să se şteargă pe bot cu labele. Celălalt năvăli la mâncare.
- Perfect, exclamai. Merge!
- Cum, n-ai observat nimic?
- Nimic neobişnuit.
- N-ai observat că porcul de A a mâncat de două ori?
- Cum?
-...Păi blegul de B a stat de fiecare dată în talger. Mă înfiorai. Prin şira spinării îmi trecu un fior rece.

Mă aplecai peste sticla arenei şi, cu voce schimbată, de astă dată, înjurai şi eu. Pentru prima oară în cariera mea.
- Ei, drăcia dracului! Dă-i drumul la a treia repriză. Acum învălmăşeala din dreptul pârghiei luă un aspect de-a dreptul dramatic. B nu voia să urce în ruptul capului; A îl zgâlţâia, îl muşca, îl împingea cu botul. La un moment dat, bătaia deveni atât de aprigă, încât cele două ghemotoace, încleştate unul de gâtul celuilalt, se rostogoleau în arenă ca nişte adevăraţi gladiatori. [...]

Lupta părea că se terminase. Târându-se cu greu, B, învins, o luă spre balanţă. Din spate, A îl împingea, muşcându-l din când în când cu brutalitate. B se căţără obosit pe braţul pârghiei şi, încet, încet, pe măsură ce braţul acesteia se înclina, se târa până la talger. A năvăli din nou la parmezan. A treia oară. Consecutiv.

În clipa aceasta îl văzui pe Fronius schimbându-se la faţă. Ochii i se dilatară, degetele care strângeau marginea arenei trosniră în încleştare.
- Ce e? întrebai speriat.
- Uite! ţipă din răsputeri Fronius. Uite, sânge! Sânge, în arena mea!

De fapt, vedeam şi eu. Din gâtul gri al şoarecelui B se prelingea peste postavul verde al câmpului o dâră subţire de sânge, strălucitor ca rubinul.

Nici nu avui timp să mă dezmeticesc. Urlând ca un nebun, Fronius ridică în aer arena, apoi, cu o furie de-a dreptul înfricoşătoare, o trânti de podea. Totul se sparse în bucăţi, sticla se făcu zob. Şi eu eram furios, îmi venea să urlu ca o fiară."

"La scară redusă - afirmă Antonio Patraş -, Şoarecele B este o replică autohtonă la Ferma animalelor a lui Orwell, cu care are în comun insolitul fabulei şi concluziile generale." Raportarea la cunoscuta creaţie orwelliană evidenţiază însă diferenţe mai mari şi mai importante decât similitudinile. La un prim nivel, într-adevăr, paralela se poate face: ambii autori radiografiază socio-politicul prin intermediul unor povestiri animaliere care, aparent, nu au nici o legătură cu el. Dar aceasta e convenţia parabolică. Din faldurile "nevinovatelor" fabule iese un mesaj moral, pe care cititorul atent îl poate identifica şi asuma în consecinţă.

Diferenţa esenţială constă în termenul negativ faţă de care proza aceasta distopică tinde să ia atitudine subversivă. La Orwell, elementul malign îl reprezintă regimul comunist, a cărui practică istorică se îndepărtează criminal de nobilele principii invocate - egalitatea fiind cel mai important. Când porcii orwellieni modifică lozinca egalitaristă, adăugând: "dar unele animale sunt mai egale decât celelalte", morala fabulei se limpezeşte, iar unghiul de abordare satirică se precizează, imediat, ca foarte ascuţit. La Ion D. Sîrbu, acest unghi este unul mult mai larg. Elementul negativ nu este reprezentat, integral, nici de darwinismul social (pe care Fronius încearcă să-l "răstoarne" experimental), nici de comunismul unei societăţi ideale (în virtutea căreia savantul lucrează). El rezidă, practic, în limitele naturii umane, pe care epilogul trist al "înţelegerii" dintre cei doi şoareci o fixează, o rezumă, o esenţializează pe coordonatele unui egoism instinctual mai puternic decât orice deschidere raţională. Comunismul ipocrit (stratificat, în fapt, tot pe clase de robi şi exploatatori) şi capitalismul sălbatic (în care această exploatare este făcută într-o deplină transparenţă) sunt, amândouă, ţinte ale lui Ion D. Sîrbu: ca expresii viciate - şi vicioase - ale Sistemului social construit de om.

Nu corecţiile încercate, ci protuberanţele rezistente ale naturii umane sunt puse, finalmente, în chestiune. Eşecul experimentului e sinonim cu un eşec al omului, căzut din nou, la sfârşit, în istoria care îl consumă. Aceasta ni se pare a fi semnificaţia mai adâncă a unei povestiri absolut remarcabile, antologabilă oricând ca o proză de raftul întâi.

În întregul său, volumul Şoarecele B şi alte povestiri reprezintă o reuşită indiscutabilă a prozatorului. Rafinament al scriiturii, nerv epic, specifică densitate ideatică... Există aici o "colaborare" între diferitele înzestrări ale lui Ion D. Sîrbu, o armonizare a resurselor ce servesc un acelaşi proiect. De notat, pentru a sublinia încă o dată complexitatea viziunii şi a ficţiunii autorului, că întreg ciclul final, Colonie, schimbă complet registrul, înscriindu-se în categoria prozelor evocatoare, nostalgic-vibrante fără afectare lirică. Pe linia Ultimelor povestiri petrilene, aceste flash-uri autobiografice luminează persoana I dinspre interiorul primului segment - copilărie şi adolescenţă - din galeria Bildung, a formării eului. Reflexiile nu mai sunt autoironice, dar autorevelatoare.

Notă: Citiţi în sectiunea Editura LiterNet, romanul Adio, Europa!, vol. I şi II, roman semnat I.D. Sîrbu.