Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ziua când voi scrie despre el


Lillian Hellman

09.08.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dashiel Hammett
Lovitura cea mare
Editura Fabulator, 2005

Traducere de Alexandru Vlad

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro
DASHIELL HAMMETT s-a născut la 27 mai 1894 în St. Mary's County, Maryland. Copilăria şi-o petrece în Philadelphia şi Baltimore. Părăseşte şcoala la paisprezece ani şi urmează o nesfârşită serie de slujbe mărunte - curier, vânzător de ziare, funcţionar, pontator, muncitor într-un depou, docher, şi altele. Până la urmă ajunge la Agenţia de Detectivi Pinkerton, unde va rămâne vreme de opt ani. În primul război mondial are gradul de sergent, este grav rănit şi trece printr-o serie de spitale (suferă de tuberculoză), după care îşi reia îndeletnicirea de detectiv. În perioada aceasta scrie pentru reviste de gang (cum ar fi Masca neagră), şi publică romanele Secerişul roşu şi Ocară tandră înainte de-a publica, în 1930, Şoimul maltez considerat, în general, capodopera sa. Versiunea cinematografică din 1941 (regizată de John Huston, cu Humphrey Bogart şi Mary Astor) a rămas până astăzi o operă clasică a genului. Mai scrie, în doi ani succesivi, 1931 şi 1932, Cheia de sticlă şi Un om subţire, care va sta, mai târziu, la baza unui serial pentru televiziune. Devine instantaneu o celebritate. După 1934 se dedică activităţilor politice de stânga, iar când izbucneşte al doilea război mondial se înrolează tot ca sergent, petrecând aproape doi ani la o bază din insulele Aleutine, ceea ce duce la agravarea problemelor sale de sănătate. Băutura devine un viciu care-i grăbeşte sfârşitul. Se stinge în ianuarie 1961, la New York.

*****

Prefaţă de Lillian Hellman
(soţia şi legatara testamentară a scriitorului)
Vreme de patru ani am tot glumit în legătură cu ziua când voi scrie despre el. În primii ani, ziceam: "Povesteşte-mi mai multe despre fata din San Francisco. Prostuţa aia care stătea peste drum de primărie, în Pine Street". Iar el râdea şi spunea: "Locuia peste drum de primărie în Pine Street şi era o prostuţă". "Spune-mi mai mult decât atât. Cât de mult ţi-a plăcut de ea, şi...?". El căsca. "Termină-ţi paharul şi du-te la culcare". Dar câteva zile mai târziu, poate chiar în aceeaşi noapte, dacă eram pusă pe aflat, şi în toţi acei ani aproape că am fost, îi spuneam: "Bine, n-ai decât să nu spui nimic în privinţa fetelor. Spune-mi ceva despre bunica ta şi despre cum arătai când erai copil". "Am fost un copil foarte gras. Bunica mea se ducea la film în fiecare după-amiază. Îi plăcea foarte mult o vedetă de cinema, Wallace Reid, iar toate astea ţi le-am mai spus". Îi spuneam că voiam să înţeleg totul foarte bine pentru zilele de după moartea lui, când urma să-i scriu biografia, şi spunea că nu trebuia să mă deranjez să-i scriu biografia pentru că ea va fi istoria Lillianei Hellman cu unele referinţe, pe ici pe colo, despre un prieten pe care-l chema Hammett.

Ziua aceea de după moartea lui a venit acum aproape cinci ani, în 10 ianuarie 1961. Nu voi scrie niciodată acea biografie pentru că nu pot scrie despre cel mai apropiat, cel mai iubit prieten al meu. Şi poate şi pentru că toate acele întrebări de pe parcursul tuturor celor treizeci şi unu de ani, cu întreruperi, şi uneori răspunsurile, s-au amestecat, şi viaţa s-a schimbat pentru amândoi şi întrebările şi răspunsurile au devenit până la urmă un singur tot, contopindu-se cu zilele când eram o fată tânără, până am devenit o femeie în floarea vârstei. Aşa că aceasta nu va fi o încercare de biografie a lui Samuel Dashiell Hammett, născut la St. Mary's County, Maryland, la 27 mai, 1894. Nu va fi nici un demers critic asupra povestirilor din acest volum. A existat o zi când le-am considerat pe toate ca fiind foarte bune. Dar nu sunt toate foarte bune, deşi majoritatea sunt, cred, foarte bune. Trebuie să adaug că, publicându-le pe toate, am făcut ceea ce Hammett n-a vrut să facă: el a respins ofertele pe care le-a avut să republice povestirile, deşi nu am ştiut niciodată motivul şi nici nu l-am întrebat. Dar ştiu, din ce spunea despre "Tulip", romanul său neterminat, că intenţiona să înceapă o viaţă nouă în ce priveşte scrisul şi poate că nu voia să-i stea în cale ceea ce scrisese până atunci. Dar uneori cred că deja era prea bolnav ca să-i mai pese, prea sastisit ca să mai pună la cale planuri sau să citească contracte. Simplul act de-a respira, doar de-a respira, îi lua zilele şi nopţile.

În Primul Război Mondial, în bivuac, gripa s-a transformat în tuberculoză şi după serviciul militar Hammett a fost obligat să stea ani întregi în spital. Din al Doilea Război Mondial a ieşit cu emfizem, dar cum anume a ajuns, la patruzeci şi opt de ani, în al Doilea Război Mondial, pe mine încă mă nedumereşte. Mi-a telefonat în ziua în care fusese acceptat în armată ca să-mi zică că era cea mai fericită zi din viaţa lui şi înainte de-a apuca eu să termin de spus că nu era nici pe departe cea mai fericită din viaţa mea şi să-l întreb ce avea de spus despre vechile lui cicatrici la plămâni, el a râs şi a închis telefonul. Moartea i-a fost provocată de un cancer pulmonar, descoperit doar cu două luni înainte de-a muri. Nu era operabil - mă îndoiesc că ar fi acceptat chiar dacă ar fi fost - aşa că am decis să nu-i spun nimic despre cancer. Doctorul mi-a explicat că atunci când vor apărea durerile acestea se vor localiza în partea dreaptă a pieptului şi în braţ, dar că s-ar putea ca durerile să nici nu apară. Doctorul s-a înşelat: la câteva ore după ce mi-a spus, durerile şi-au şi făcut apariţia. Hammett a ajuns la concluzia că suferea de reumatism la braţul drept şi a spus întotdeauna că din cauza asta se lăsase de vânat. În ziua în care aflasem despre cancer, mi-a spus că umărul de care sprijinea puşca a început să-l doară din nou, şi voia să-l masez. Îmi amintesc că stăteam în spatele lui, masându-i umărul şi rugându-mă să rămână cu ideea că e vorba de reumatism şi să-şi amintească doar de zilele de toamnă când ieşea la vânătoare. Dar durerile n-au mai revenit, sau dacă au revenit nu mi-a spus-o niciodată, sau poate moartea era atât de aproape că durerile de umăr au pălit în faţa celorlalte dureri.

Nu voia să moară şi îmi place să cred că nu ştia că este pe moarte. Dar încerc să nu mă gândesc nici astăzi la semnificaţia unei anumite nopţi, foarte târziu, cu puţin timp înainte de moartea lui. Am intrat la el în cameră şi pentru prima oară în toţi anii de când îl cunoşteam avea lacrimi în ochi şi cartea zăcea nedeschisă. M-am aşezat lângă el şi am aşteptat multă vreme înainte de-a putea spune: "Vrei să vorbim despre asta?". El spuse, aproape cu mânie: "Nu. Singura mea şansă este să nu vorbesc despre asta". Şi nici n-a vorbit. Răbdarea lui, curajul, demnitatea lui în aceste luni de suferinţă, au fost foarte mari. Parcă tot ceea ce constituia viaţa unui om se concentrase pentru a ieşi în evidenţă: suferinţa era o problemă personală şi nu trebuia să-şi vâre nimeni nasul. Foarte rar cerea fie şi un lucru de care avea nevoie, aşa că tot ceea ce puteam face - secretara mea şi bucătăreasa îi erau devotate, aşa cum îi fuseseră majoritatea femeilor - era să-i ducem mâncarea de care abia de se atingea, cărţile în care acum abia dacă mai putea citi un rând, cafeaua de după-amiază şi paharul de martini pe care insista să-l aibă înaintea prânzului de care nu se atingea. Într-o noapte a acelui ultim an, o noapte proastă, am spus: "Mai ia un martini. O să te facă să te simţi mai bine". "Nu", spuse el, "nu vreau". Am spus: "Foarte bine, dar nu cred că ţi-ai imaginat vreodată că te-aş putea îndemna tocmai eu să mai iei un pahar". A râs pentru prima oară în ziua aceea. "Nu! Şi nici că l-aş fi refuzat vreodată".

Pentru că în noaptea în care ne cunoscusem el era după cinci zile de beţie şi avea să bea din greu următorii optsprezece ani, şi apoi într-o bună zi, avertizat de un medic, a spus că nu se va mai atinge de pahar şi s-a ţinut de cuvânt cu excepţia ultimului an când lua câte un martini, şi aceasta fusese ideea mea.

Ne-am întâlnit când eu aveam douzeci şi unu de ani şi el treizeci şi şase, într-un restaurant din Hollywood. Beţia aceea de cinci zile făcea ca faţa lui frumoasă să arate răvăşită, iar trupul foarte înalt şi subţire îi era obosit şi căzut. Am vorbit despre T. S. Eliot, deşi nu-mi mai amintesc ce anume spuneam, şi după aceea ne-am dus şi am stat în maşina lui şi am vorbit despre toate şi despre noi până s-a făcut ziuă albă. Ne-am întâlnit câteva săptămâni mai târziu şi, după aceea, tot restul vieţii lui şi treizeci de ani din viaţa mea, cu unele intervale de despărţire.

Treizeci de ani e vreme lungă, cred, şi totuşi în momentul acesta când scriu despre ei amintirile tind să se sustragă şi refuză să se-nchege, şi-mi dau seama că numai o parte din ele sunt demne de încredere. Îmi amintesc acea primă întâlnire şi următoarea, apar alte imagini vizuale şi sonore, dar sunt amestecate şi desincronizate, şi nici nu mi se pare c-aş dori să le pun într-o ordine. (Aş fi putut face ceva muncă de documentare, am făcut când a fost vorba de alţii, dar nu vreau să fac asta când e vorba de Hammett, sau să fiu contabilul propriei mele vieţi.) Nu vreau să fiu modestă în privinţa nici unuia din noi, dar mă întreb în aceste momente dacă poate avea importanţă pentru altcineva decât pentru noi doi, că a doua cea mai clară amintire a mea este a acelei zile când trăiam amândoi pe o mică insuliţă din Connecticut, nu departe de ţărm. Era la şase ani după ce ne cunoscusem: şase ani fericiţi şi nefericiţi în care eu îmi scrisesem, cu ajutorul lui Hammett, prima piesă de teatru. Mă întorsesem pe insulă cu o şalupă plină de cumpărături şi Hammett coborâse la ponton să lege barca. Fusese bolnav în vara aceea - prima boală - şi era chiar mai subţire ca de obicei. Părul alb, pantalonii albi, cămaşa albă desenau o siluetă dreaptă, fără volum, în soarele serii. Probabil că m-am gândit că era cea mai frumoasă imagine pe care o văzusem vreodată, firul acela de om, o lamă de cuţit în loc de nas, iar parâma mi-a scăpat din mână şi vela a ieşit din vânt. Hammett râdea în timp ce eu încercam să aduc vela în vânt. Nu ştiu de ce, dar am strigat furioasă, "Aşa deci, eşti unul dintre sfinţii păcătoşi ai lui Dostoievski. Asta eşti". Râsul i-a pierit, şi când în sfârşit am tras la ponton nu ne-am vorbit câtă vreme am cărat pachetele şi nu ne-am vorbit în timpul cinei. Noaptea târziu m-a întrebat: "De ce-ai zis lucrul acela? Ce vrea să însemne?". Am mărturisit că nu ştiam de ce-o spusesem şi nu ştiam ce voia să însemne.

Ani mai târziu, când viaţa i se schimbase, am ştiut ce am vrut să spun atunci: văzusem păcătosul - ce-o fi fiind acela un păcătos - şi simţisem schimbarea înainte ca aceasta să vină. Când i-am spus asta, Hammett a răspuns că nu înţelegea ce voiam să spun, toată chestia e prea religioasă pentru el. Dar ştia despre ce era vorba şi i-a plăcut.

Dar anii noştri buni, lejeri, frenetici, trecuseră în momentul când vorbeam astfel. Când l-am întâlnit prima oară pe Dash el scrisese patru dintre cele cinci romane ale sale şi era pe cai mari la Hollywood şi New York. Nu era mare lucru să fii vedetă în cele două oraşe - vedeta numărul unu se schimba în fiecare sezon de iarnă - dar în cazul său se bucura de un interes special din partea celor care colecţionează oameni, faptul că un fost detectiv particular, care avea cicatrici adânci la picioare şi o scobitură în creştet, de la încăierările lui cu delicvenţii, era atât de manierat, bine educat, elegant la înfăţişare, trăgându-se din primii colonişti; era excentric, spiritual şi cheltuia atâţia bani pe femei, încât l-ar fi plăcut chiar dacă nu ar fi avut nici un fel de alte calităţi. Dar între 1930 şi 1948 a scris doar un singur roman şi câteva povestiri. Prin 1945 beţiile nu mai aveau nimic plăcut, erau mai lungi şi mahmurelile mai sumbre. Am fost cu el aproape în toţi acei ani, dar în 1948 nu mai voiam să mai asist la nici un fel de beţie. Nu-l mai văzusem şi nu mai vorbisem cu Hammett de două luni, până în ziua în care femeia care-i făcea curat a venit să-mi spună că poate ar fi bine să vin până la apartamentul în care stătea. I-am spus că nu vin, dar până la urmă m-am dus. Amândouă am îmbrăcat un bărbat care abia putea ridica un braţ sau un picior şi l-am dus la mine acasă, şi în noaptea aceea am văzut ce-i aceea delirium tremens, deşi nu ştiam la ce asist până când nu m-a lămurit doctorul, a doua zi, la spital. Doctorul era un prieten vechi. Mi-a spus: "Îl voi anunţa pe Hammett că dacă o ţine aşa cu băutura va fi mort în câteva luni. E de datoria mea să-i spun, dar nu va folosi la nimic". În câteva minute s-a întors din salon şi m-a anunţat: "I-am spus. Dash a zis OK, se lasă de băut pentru totdeauna, dar nu poate şi nu se va lăsa". Dar a putut şi a făcut-o. Cinci, şase ani mai târziu, i-am spus lui Hammett că doctorul îmi spusese că n-o să se ţină departe de băutură. Dash a părut uimit: "Dar atunci mi-am dat cuvântul!". "Te-ai ţinut de fiecare dată de cuvânt?", l-am întrebat eu. "Aproape de fiecare dată", a spus el, "poate pentru că mi l-am dat atât de rar".

Şi-a asumat onoarea devreme în viaţă şi s-a ţinut de propriile reguli, îndârjit în apărarea lor. În 1951 a făcut puşcărie pentru că el şi doi alţi membrii în consiliul unui fond pentru eliberări pe cauţiune al Confederaţiei Drepturilor Civile au refuzat să dezvăluie numele contribua-bililor la fond. Adevărul era că nu fusese niciodată în comitetul executiv şi nu ştia numele nici unui singur contribuabil. Cu o noapte înainte de-a apărea în faţa tribunalului i-am spus: "De ce nu le spui că nu cunoşti numele?". "Nu", mi-a spus el, "nu pot spune asta". "De ce?". "Nu ştiu de ce". După ce am tăcut amândoi tensionaţi, mi-a spus: "Cred că e ceva în legătură cu a-ţi respecta cuvântul dat, dar nu vreau să discut despre asta. Nu se va întâmpla cine ştie ce, deşi cred că vom ajunge puţin la puşcărie, însă nu trebuie să te îngrijorezi că..." şi brusc nu l-am înţeles, pentru că vocea i-a scăzut şi cuvintele ieşeau, se pare, într-un aflux nervos cu totul bizar. I-am spus că nu aud ce zice, şi el a ridicat vocea şi a lăsat capul în pământ. "Urăsc genul acesta de discuţii, dar poate că-i mai bine să-ţi spun că dacă ar fi vorba de mai mult decât de puşcărie, dacă ar fi vorba de viaţa mea, mi-aş da-o pentru ceea ce consider eu că este democraţia şi nu dau voie poliţailor sau judecătorilor să-mi spuie mie ce-i aia democraţie". Apoi ne-am dus acasă să ne culcăm, şi ziua următoare s-a dus la puşcărie.
14 iulie, 1965

E o zi frumoasă de vară. Cu paisprezece ani în urmă, în altă zi frumoasă de vară, avocatul de care Hammett spunea că nu are nevoie, că nu vrea să discute cu el, dar cu care până la urmă a fost acord să stea de vorbă deoarece probabil asta mă făcea să mă simt mai bine, s-a întors de la închisoarea din West Street cu un mesaj din partea lui Hammett, scris pe dosul unui plic vechi. "Spune-i lui Lilly să plece. Zi-i că n-am nevoie de dovezi de iubire şi nu vreau să mă iubească". Aşa că am plecat în Europa, şi am scris câte-o scrisoare aproape zilnic, fără să ştiu că doar cam una din zece îi parvenea, şi fără să primesc vreodată o scrisoare de la el, pentru că nu-i era îngăduit să scrie nimănui în afară de rude. (Hammett fusese, la acea dată, transferat la un penitenciar federal din West Virginia). Primisem un singur mesaj vara aceea: că slujba lui din închisoare era să cureţe toaletele, şi le curăţa mai bine decât o făcusem eu vreodată.

M-am întors la New York să-l întâlnesc pe Hammett în noaptea în care a ieşit din puşcărie. Puşcăria făcuse dintr-un om subţire unul şi mai subţire, dintr-un om bolnav unul şi mai bolnav. Trupul debil se străduia să păşească ţanţoş, dar, coborând pe scara avionului, se ţinea strâns de balustradă, s-a împleticit înainte să mă vadă şi s-a oprit să se odihnească. Bănuiesc că atunci a fost prima oară când am ştiut că va fi pentru totdeauna un om bolnav. M-am simţit prea rău ca să-l întâmpin, aşa că am fugit înapoi în aeroport şi ne-am pierdut unul de altul vreme de câteva minute. Dar într-o săptămână, după ce dormise şi putuse să mănânce câte ceva, a început o farsă enervată care avea să dureze cât a mai trăit: la închisoare nu era deloc rău. Mâncarea era groaznică, într-adevăr, şi uneori chiar alterată, dar întotdeauna puteai bea lapte; traficanţii ilegali de alcool şi hoţii de maşini erau tot timpul drogaţi, dar conversaţia lor nu era mai idioată decât aceea de la un cocktail la New York; nimănui nu-i plăcea să spele toaletele, dar cu timpul ajungeai să încerci o anume mândrie în această activitate şi interes faţă de feluriţii detergenţi; homosexualii puşcăriaşi erau cam agresivi, dar nu mai mult decât cei din oricare bar, şi aşa mai departe. Forma lui Hammett de bravare - şi de humor, asemenea - a fost să facă întotdeauna haz de necazuri sau dureri. Ne-am întâlnit odată cu Howard Fast [1] pe stradă şi acesta ne-a povestit despre condamnarea lui la închisoare cu executare. La despărţire, Hammett i-a spus: "Ţi-ar fi mai uşor, Howard, dacă ţi-ai scoate mai întâi coroana de spini". Aşa că ar fi trebuit să ghicesc că Hammett va vorbi despre intervalul petrecut în puşcărie cam aşa cum vorbim unii despre anii de liceu.

Nu vreau să evit subiectul convingerilor politice ale lui Hammett, dar adevărul este că nu ştiu dacă a fost membru al Partidului Comunist şi nici nu l-am întrebat vreodată. Poate părea acum că-i vorba de jenata evitare a subiectului între doi oameni, dar n-a fost vorba de nici o evitare; poate, mai degrabă, o consecinţă a timpurilor pe care le trăiam şi un anume angajament tacit pentru respectarea intimităţii celuilalt. Acum, privind în urmă, consider că aveam nişte reguli destul de ciudate privind intimitatea, altele decât regulile celorlalţi. Niciodată, de exemplu, nu am avut discuţii despre bani, cât a costat ceva sau câţi bani a adus asta sau aia, deşi ne-am dat unul altuia bani, de-a lungul anilor, în măsura în care celălalt a avut nevoie. Nu contează prea mult pentru mine că nu cunosc dacă Hammett a fost sau nu membru: cu siguranţă c-a fost un marxist. Dar era un marxist foarte critic, dispreţuind adesea Uniunea Sovietică în modul acela ţărănesc în care mulţi americani îi dispreţuiesc pe străini. Era deseori ironic şi de un sarcasm muşcător la adresa Partidului Comunist American, dar i-a fost, în principiu, loial. Odată, într-o controversă cu mine, spuse că fără îndoială multe lucruri în privinţa comunismului îl deranjau şi îl deranjaseră întotdeauna, şi că atunci când va afla ceva mai bun va fi dispus să-şi schimbe opţiunile. Şi apoi a adăugat: "Şi acum te rog să nu mai avem niciodată dispute în privinţa asta, pentru că otrăveşte relaţiile dintre noi". Aşa că n-am mai avut, şi presupun că şi asta a fost frustrant sau a lăsat o falie prea largă, dar a fost preferabil disputelor pe care le avusesem - acestea începuseră prin 1940, când a înţeles că nu-l puteam urma pe această cale. Cred că asta trebuie să-l fi rănit, dar n-a spus-o niciodată. Mă rănea şi pe mine, dar am ştiut că, spre deosebire de mulţi radicali, indiferent în ce credea, indiferent la ce idei ajunsese, calea pe care ajunsese a fost cea a lecturii şi a cugetării. Se confrunta pe îndelete cu sine, şi avea o minte deschisă şi o natură tolerantă.

Hammett se trăgea dintr-o generaţie de scriitori talentaţi. Cei pe care-i ştiam aveau o concepţie romantică despre ce era să fii scriitor, era un lucru bun să fii scriitor, poate cel mai bun, şi făceai sacrificii pentru asta. Bănuiesc că-şi doreau bani şi glorie tot atât de mult ca scriitorii de astăzi, dar nu cred că bolnăvicioasa nevoie era atât de mare, şi nici otrava atât de puternică. Îţi doreai să câştigi bani, evident, dar nu te aflai la concurenţă cu negustorii sau bancherii, şi dacă tot îţi iroseai talentul, nu-l aruncai societăţii să-l consume. Când l-am întâlnit prima oară pe Dash acesta se irosea pe la petrecerile ce se ţineau prin barurile din Hollywood şi New York: irosirea aceasta nefiind probabil mai puţin păguboasă, dar ceva mai scuzabilă, căci cei aflaţi acolo ca să culeagă resturile păreau ieşiţi din Ziua lăcustei [2]. Dar era conştient de ce i se întâmpla, şi după 1948 asemenea lucruri nu s-au mai petrecut. Ar fi bine să putem spune că pe măsură ce şi-a schimbat viaţa productivitatea literară a crescut, dar nu s-a întâmplat asta. Probabil vigoarea şi forţa se pierduseră. Dar, cât de bună o fi fost, productivitatea nu era singura dovadă a unei vieţi serioase, şi acum, mai mult ca oricând, se pusese pe citit. Citea de toate şi orice-i cădea în mână. Scriitorii nu-i plăceau prea mult, opinia lui despre majoritatea oamenilor nu era în termeni de a-i place sau displace, dar nu era niciodată invidios pe scriitorii buni şi avea simpatie pentru toţi cei care scriau, probabil pentru că-şi amintea propriile lui eforturi de început.

Nu ştiu când a luat Hammett decizia să se dedice scrisului, dar ştiu că a început să scrie după ce a ieşit din spitalele armatei prin 1920, stabilindu-se cu soţia şi fiica lor - va apărea încă o fiică - la San Francisco. (S-a întors să lucreze la Agenţia Pinkerton o vreme, deşi nu sunt sigură dacă s-a întâmplat atunci sau ceva mai târziu). Odată, când l-am întrebat de ce n-a vrut să se ducă niciodată în Europa, de ce n-a vrut niciodată să vadă altă ţară, mi-a spus că voise să meargă în Australia, poate să se stabilească acolo, dar în ziua în care se hotărâse să plece definitiv de la Pinkerton renunţase pentru totdeauna şi la ideea cu Australia. Un vas australian, pornit de la Sidney cu destinţia San Francisco şi având la bord două sute de mii de dolari în aur, îşi anunţase asiguratorul din San Francisco despre dispariţia aurului. Compania de asigurări era clienta Agenţiei Pinkerton, şi astfel Hammett şi încă un angajat au aşteptat vasul la intrarea acestuia în port, i-au interogat pe marinari şi pe ofiţeri, au cercetat nava cu lupa, dar n-au putut găsi aurul. Ştiau că aurul trebuie să se afle undeva pe vas, aşa că agenţia a decis ca Hammett să se afle la bord la întoarcerea navei în Australia. Foarte fericit, să călătorească gratis acolo unde a visat întotdeauna să ajungă, el şi-a făcut bagajele. Cu câteva ore înainte de ridicarea ancorei, şeful agenţiei i-a sugerat să mai facă o ultimă, disperată verificare. Hammett s-a căţărat pe un coş pe care îl mai verificase înainte de câteva ori, s-a uitat în jos şi a strigat tare: "I-au mutat. Sunt aici". Mi-a povestit că în timp ce-i ieşeau cuvintele din gură îşi spunea în sinea lui: "Nu eşti destul de deteştept să fii detectiv. De ce nu ai putut descoperi aurul la o zi după ieşirea în larg?". A recuperat aurul, s-a întoarse cu el la sediul agenţiei Pinkerton şi şi-a dat demisia în aceeaşi după-amiază.

După demisie au urmat o serie de slujbe, dar nu-mi amintesc ce fel de slujbe mi-a spus c-au fost. Într-un an sau aşa ceva turberculoza începu să-l chinuie iar, şi a început să aibă hemoragii. Era hotărât să nu se mai întoarcă în spitalele militare şi, considerând că mai avea de trăit un interval de timp limitat, s-a decis să-l petreacă făcând ceea ce voise întotdeauna să facă. A plecat de lângă soţie şi copii, trăind pe sponci, şi a început să scrie. Într-o zi hemoragia s-a oprit, n-a mai apărut, şi undeva în acest interval de timp a început să câştige câte ceva de la revistele populare şi din satirele şi chiar poeziile vândute publicaţiei Smart Set a lui Mencken [3]. Nu cunosc prea bine perioada aceasta din viaţa lui Hammett, dar dacă-l ascultai părea să fi fost una frumoasă şi lejeră, boemă, în stilul anilor '20: fata aceea de pe Pine Street şi cealaltă de pe Grant Street, şi mâncarea bună din restaurantele ieftine din San Francisco, vinul roşu din America de Sud, faima câştigată în lumea publicaţiilor populare, pe vremea aceea şi probabil şi acum, o lume în sine.
18 iulie, 1965

Această mărturisire despre Hammett este scrisă vara. Probabil acesta-i motivul pentru care aproape toate episoadele pe care mi le amintesc sunt oarecum de vară deşi, ca la majoritatea oamenilor care trăiesc în provincie, iarna era aceea care ne aduna împreună. Iarna era sezonul în care eu lucram mai bine dacă se afla şi Hammett în încăpere. Iată-l acolo, aici, imediat ce închid ochii şi mă văd în altă casă, citeşte Grădina de toamnă. Eram, desigur, nervoasă, în timp ce-l vegheam atentă. A fost întotdeauna un lector sever, eram obişnuită, dar de data aceasta simţeam ceva nou şi eram îngrijorată. A terminat de citit piesa, a traversat încăperea, mi-a pus manuscrisul în poală, s-a întors la fotoliul lui şi a început să vorbească. Nu era vorba de obişnuitele observaţii: era virulent şi supărat, agresiv. Vorbea de parcă m-aş fi făcut vinovată de trădare. Eram atât de şocată, atât de îndurerată, că nu mi-aş aminti scena dacă n-ar exista jurnalul pe care l-am ţinut pentru fiecare din piese. În ziua aceea a spus: "Ai început ca un scriitor serios. Asta-i ceea ce mi-a plăcut, pentru aceasta m-am zbătut şi eu. Nu ştiu ce anume s-a întâmplat, dar fă-o bucăţi şi arunc-o la coş. E mai grav decât dac-ar fi proastă - e pe jumătate bună". Rămase privindu-mă ţintă şi eu am alergat afară din încăpere şi nu m-am oprit până la New York de unde nu m-am întors vreme de-o săptămână. Când, în fine, m-am întors, rupsesem deja manuscrisul bucăţele, pe acestea le-am pus într-o valijoară, şi valijoara în faţa uşii lui. N-am mai adus vorba despre piesă până şapte luni mai târziu când o rescrisesem. N-am mai fost nervoasă câtă timp a citit; eram prea obosită să-mi pese şi m-am dus să mă întind pe sofa. M-am trezit pentru că Hammett stătea lângă mine, mângâindu-mă pe păr, râzându-mi şi dând afirmativ din cap. După ce a dat din cap o vreme, l-am întrebat: "Ce ţi s-a întâmplat?" Şi el a spus: "Ceva bun. Pentru că e cea mai bună piesă de teatru pe care a scris-o cineva în ultima vreme. Poate de multă vreme. E o zi bună. O zi bună". Eram atât de şocată de genul acesta de laude de care nu avusesem niciodată parte până atunci, încât am luat-o spre uşă să fac o plimbare. El a spus: "Nix. Întoarce-te. Există un monolog în ultimul act care o ia razna. Refă-l". I-am spus că n-aveam de gând să-l refac. El a exclamat, foarte bine, îl va reface el însuşi, şi a făcut-o, lucrând la el toată noaptea.

Când Grădina de toamnă se afla în repetiţii, Dash susţinea în fiecare zi, fiind chiar mai îngrijorat decât mine, că se întâmpla ceva cu piesa, viaţa dispărea din ea, ceea ce se poate şi uneori se întâmplă pe scenă şi lucrul acesta odată pornit rar se mai putea face ceva.

Ieri am citit trei scrisori pe care le scrisese unui prieten despre speranţele pe care şi le făcea în legătură cu piesa, repetiţiile şi premiera. Îngrijorarea lui în privinţa mea şi a piesei era foarte mare, dar cu timpul am ajuns să-mi dau seama că era bun cu toţi scriitorii care veneau la el pentru ajutor, şi că probabil această generozitate avea mai puţin de-a face cu scriitorul cât cu scrisul şi chinurile acestuia. Îi cunoşteam, desigur, generozitatea de multă vreme, dar generozitatea şi risipa se pot uneori întrepătrunde şi mi-a luat multă vreme până să discern când e una şi când cealaltă.

Câţiva ani după ce-l întâlnisem pe Dash, banii cei mari de la Hollywood s-au dus, aruncaţi, cheltuiţi cu mine care nu voiam, şi cu alţii care voiau. Cred că Hammett a fost singura persoană pe care am întâlnit-o vreodată căreia cu adevărat nu-i păsa de bani, nu se plângea şi nu avea regrete când s-au dus. Poate că banii sunt ireali pentru cei mai mulţi dintre noi, mai uşor de dat din mână decât lucrurile pe care le dorim. (Dar nu ştiam asta pe atunci, probabil credeam că-i nesocotită risipă sau paradă). Odată, ani mai târziu, Hammett şi-a cumpărat o arbaletă foarte scumpă într-un moment când asta însemna să renunţe la alte lucruri. Tocmai o primise în ziua aceea şi el o încerca, fasolindu-se cu ea, foarte încântat, când au sosit nişte prieteni cu băiatul lor de zece ani. Dash şi băiatul şi-au petrecut după-amiaza jucându-se cu arbaleta şi faţa băiatului era lividă când a trebuit să se despartă de ea. Hammett a deschis uşa din spate a maşinii, a pus arbaleta pe banchetă, a intrat repede în casă, ignorând strigătele de "Nu, nu" şi alte proteste. După ce prietenii noştri au plecat, am spus: "Era neapărată nevoie? Ţi-ai dorit-o atât de mult". Hammett a spus: "Băiatul şi-o dorea mai mult. Obiectele aparţin acelora care şi le doresc cel mai mult". Şi aşa se întâmpla, sunt sigură, şi cu banii, şi astfel au apărut problemele, şi brusc au venit zile în care cina a lipsit, chiria nu era plătită şi altele; au venit zile de constrîngeri, nu mai rele decât au avut mulţi oameni, dar contrastul acesta - luni fără cină, miercuri răsfăţ cu vin - mi-a provocat o oarecare iritare pe care el n-a înţeles-o niciodată.

Când eram totalmente pe sponci, în acei primi ani la New York, Hammett a primit un modest avans de la Knopf [4] şi a începu să scrie Un om subţire. S-a mutat în aşa-zisul Apartament Diplomatic al unui hotel condus de prietenul nostru, Nathanael West. Era un hotel nou, dar Pep West şi criza reuşiseră să-l pună imediat pe butuci. Evident că apartamentul lui Hammett nu văzuse niciodată un diplomat, pentru că până şi orientalul cel mai scund nu s-ar fi simţit la largul lui în spaţiul acela. Dar chiria era mică, în privinţa mâncării groaznice te puteai târgui, şi parte din timpul când nu aveam ce face mi-l puteam petrece cu Pep spionându-i pe ceilalţi chiriaşi, cam ciudaţi. L-am cunoscut pe Dash când scria povestiri, dar nu fusesem încă martoră la elaborarea şi scrierea a ceva de mari dimensiuni. Viaţa s-a schimbat: gata cu băutul, gata cu petrecerile. Sosise momentul închiderii în casă şi nimic n-avea voie să apară până ce cartea nu era gata. Nu mai văzusem pe nimeni muncind în felul acesta: grija pentru fiecare cuvânt, mândria pentru fiecare pagină curat dactilografiată, refuzul de-a ieşit timp de zece zile sau chiar două săptămâni de frică să nu-i scape ceva. Pentru mine a fost un an bun şi am învăţat din asta şi eram, probabil, puţin speriată să văd un bărbat care acum nu avea nevoie de mine. Aşa că a fost o zi fericită atunci când mi-a dat jumătate manuscrisul să-l citesc şi mi s-a spus că eu eram Nora. Era plăcut să fii Nora, căsătorită cu Nick Charles, probabil una din puţinele căsătorii din literatura modernă în care bărbatul şi femeia se plac reciproc şi se simt bine împreună. Dar curând am fost pusă la punct: Hammett mi-a zis că tot eu eram şi fata proastă din carte, şi escroaca. Acum nu-mi dau seama dacă nu cumva glumea, dar în zilele acelea mă afectase, ţineam foarte mult să aibă o părere bună despre mine. Mulţi oameni ţineau la aprecierea lui. Ani mai târziu, Richard Wilbur [5] spunea că atunci când făceai cunoştinţă cu Hammett, pe măsură ce te apropiai de el să-i strângi mâna simţeai nevoia ca acesta să aibă o părere bună despre tine. Nu ştiu în ce anume constă această însuşire la unii bărbaţi - ceva ce pluteşte în jurul lor şi nu ţine prea mult de ce-au făcut ei în viaţă - ci e mai degrabă de o natură atât de profund rezervată, că ştim imediat că nu putem ajunge la ea cu glume, cu farmecul sau favorurile noastre. Se dovedeşte a fi ceva mai mult decât demnitate, şi se vede pe faţă. În puşcărie paznicii îi ziceau lui Hammett "domnule" şi în afara puşcăriei mulţi aproape că aveau aceeaşi reacţie. Într-o noapte, în ultimii ani ai vieţii sale, am intrat într-un restaurant, trecând pe lângă un grup de tineri scriitori pe care eu îi cunoşteam, dar el nu. Ne-am oprit şi l-am prezentat: tinerii aceia blazaţi se transformară pe loc în nişte şcolari încântători şi deferenţi, şi feţele lor deveniră ceea ce trebuie să fi fost când aveau zece ani. A trebuit să-l bat la cap ani la rând ca să scot de la Hammett că era conştient de efectul pe care-l avea asupra multora. Atunci mi-a spus că pe când avea paisprezece ani şi avea prima lui slujbă la Căile Ferate din Baltimore şi Ohio a întârziat zilnic la serviciu timp de o săptămână. Şeful l-a anunţat că era concediat. Hammett mi-a povestit că a dat din cap, s-a îndreptat spre uşă, dar a fost chemat înapoi de un bărbat stânjenit care i-a spus: "Dacă-mi dai cuvântul tău că nu se mai întâmplă, slujba rămâne pe mai departe a ta". Hammett i-a spus: "Mulţumesc, dar nu pot face asta". După un moment de tăcere omul a spus: "Okay, eşti oricum angajat în continuare". Dash mi-a mărturisit că nu şi-a dat seama ce anume făcuse să-l impresioneze, dar a ştiut că o să funcţioneze de fiecare dată.

Când Un om subţire a fost vândut unei reviste - majoritatea revistelor mari şi făţoase o respinseseră pe motiv că romanul era prea îndrăzneţ, deşi era greu de priceput ce înţelegeau ele prin îndrăzneţ - am şters-o cât am putut de repede din New York. Ne-am îmbătat vreme de câteva săptămâni prin Miami, apoi ne-am mutat într-o tabără primitivă de pescuit în Keys, unde am rămas toată primăvara şi toată vara pescuind în fiecare zi, citind în fiecare noapte. A fost un an bun: am constatat că ne înţelegeam cel mai bine când eram numai noi şi afară din oraş. Hammett, ca mulţi dintre sudişti, avea o afecţiune profundă pentru locurile izolate în care se aflau animale, păsări, gândaci şi zgomote. Se simţea la largul lui în pădure, trăgea bine cu puşca, şi ceva mai târziu când eu am cumpărat o fermă el îşi petrecea zilele de toamnă în pădure, aducând la întoarcere păsări sau iepuri, apoi, când sezonul de vânătoare se sfârşea, petrecea multe zile de iarnă stând pe un scăunel în pădure, uitându-se la veveriţe, castori sau căprioare, sau pescuind la copcă în lac. (Era, asemenea multora care vânează sau pescuiesc, grijuliu cu sculele, dar în încăperi erau întotdeauna toate cu susu-n jos). Preocupările zilei se extindeau şi noaptea, când citea Albinele, cum văd şi comunică ele sau Meşterii armurieri germani din secolul al 18-lea sau ceva despre cum se fac nodurile, despre păsările de pe continent, apoi lăsa o astfel de carte pentru alta despre ceva ce trebuia neapărat ştiut. Mi-ar fi imposibil acum să-mi amintesc toate lucrurile de care era interesat, dar îmi amintesc un an întreg în care citise despre retina ochiului, cum să joci şah fără tablă, despre saga islandeză, evoluţia broaştei ţestoase, despre Hegel, dacă un aparat auditiv - a cumpărat unul foarte bun - ajută la detectarea păsărilor după sunete, apoi de la Hegel a trecut evident direct la Marx şi Engels, la plantele şi animalele de pe ţărmurile Atlanticului, şi până la urmă, o pasiune care-i va rămâne tot restul vieţii, la matematică. Era mai interesat de matematici decât de orice altceva cu excepţia basebalului; privind la televizor sau ascultând la radio, comenta tot felul de lucruri despre partide şi jucători, mie care nu diferenţiam o minge de un liliac în zbor. Adesea îi ceream să termine, şi atunci clătina din cap şi spunea: "Ce mi-am dorit întotdeauna a fost o femeie docilă, şi uite cu ce m-am pricopsit", şi vorbeam apoi despre docilitate şi care sunt nevoile minime ale unui bărbat, şi pretindea că doar bărbaţii orgolioşi şi neurotici vor un anume "tip" de femeie - toţi ceilalţi se mulţumesc cu ele aşa cum sunt.

Cititul la nimereală, deschiderea oricărei cărţi care-ţi cade în mână, ţine când e vorba de o minte remarcabilă, ordonată, precisă şi cu simţul realităţii. A ajuns să-i poarte o nemiloasă şi durabilă antipatie cuiva care insistase că macroul ar fi o specie de hering, şi odată a ieşit din salonul meu când un faimos scriitor vorbea, cam în necunoaştere de cauză, despre existenţialism, refuzând să participe la cina cu acesta pentru că, spunea el, "Tipul e cea mai mare pierdere de vreme de la inventarea jocului de table. Mincinoşii sunt plicticoşi". Un vecin a sunat odată să-l întrebe cum să oprească scurgerea apei din piscină - şi el ştia; fiul fermierului meu l-a întrebat cum să facă o capcană pentru broaşte ţestoase - şi ştia; născut catolic din Maryland (dar părăsind biserica cu multă vreme în urmă), ştia mai multe despre iudaism decât mine, şi mai multe despre muzica, arhitectura şi bucătăria din New Orleans decât tatăl meu care crescuse acolo. Odată mă interesa ceva despre începuturile sticlăriei de geam şi voiam să mă uit în enciclopedie, dar Hammett m-a edificat înainte de-a ajunge la aceasta; cunoştea varietăţile algelor marine, şi timp de o lună întreagă a studiat polenizarea încrucişată la porumb, şi timp de multe, multe luni şi-a pus mintea cu fizica plasmei. Era mai mult decât lectură, era studiu. Orice carte era bună, sau aproape oricare - îşi pierdea răbdarea când mă vedea citind volume de recenzii sau scrisori şi vorbea despre ele ca fiind cărţile mele "portante", bune doar să-ţi ţii echilibrul când urci scările ca să te duci la culcare. Mi s-a părut totdeauna un lucru ciudat să-ţi placă atât de mult cărţile şi să te intereseze atât de puţin oamenii care le-au scris. (Existau, desigur, excepţii: îi plăcea Faulkner, şi am avut câteva nopţi plăcute bând împreună când venea Faulkner în vizită la New York, prin anii treizeci). Sau, să fim mai exacţi, se simţea bine cu scriitorii câtă vreme vorbeau despre cărţi, şi-i părăsea imediat ce vorbeau despre altceva. Dar era foarte interesat de muzică şi de pictură - încercase el însuşi să picteze până în vara când nu a mai putut sta în picioare la şevalet, şi ultima plimbare pe care am făcut-o a fost la Metropolitan Museum. Dar nu-mi amintesc să fi simpatizat vreodată un pictor sau un muzician, dar mi-l amintesc spunând că pe majoritatea lor îi considera nişte păuni. N-a fost niciodată lipsit de generozitate cu oamenii simpli, dar era adesea mai mult decât agasat de cei faimoşi.

Există, desigur, mulţi bărbaţi care se simt bine în uniformă militară, dar eu nu cunoscusem nici unul şi nici nu am vrut. Aşa că am fost şocată, în 1942, să constat că Hammett era unul din aceştia. Nu înţeleg cum un bărbat excentric care a trăit mai mult decât mulţi americani după propriile standarde, putea găsi că restricţiile, disciplina, şi muncile grele ale unui voluntar în armată sunt plăcute şi amuzante. Poate că o viaţă condusă de alţii rezolvă câteva probleme, oferă un loc cuiva care de unul singur nu-şi poate găsi anturaj, poate îi dădea un sentiment de mândrie faptul că un bărbat de patruzeci şi opt de ani putea ţine pasul cu cei care aveau jumătate vârsta lui; poate toate acestea şi poate pur şi simplu faptul că-şi iubea ţara şi considera că războiul trebuia dus. Nu ştiu care or fi fost motivele lui Hammett, dar mizeria Aleutinelor n-a fost pentru el mizerie. Am multe scrisori în care le descrie frumuseţea, şi timp de ani de zile a vorbit despre o eventuală întoarcere acolo, să le mai vadă. Acolo a trecut prin perioada de instrucţie, apoi a editat un bun ziar al armatei: pagina curată, ştirile corecte, glumele bune. Dash a devenit un fel de legendă în armata alasko-aleutină. Am vorbit cu mulţi care au fost camarazi cu el, şi am primit de la unul din ei o scrisoare:

Eram un puşti pe vremea aceea. Cu toţii eram. Locul era îngrozitor, dar acolo era Hammett, când am ajuns eu acolo unii îi spuneau Tăicuţul şi alţii Bunicul, editor al ziarului, cu mult mai multă influenţă asupra noastră, temându-ne de el oarecum mai mult decât de colonel deşi cred că şi colonelul se temea de el... Cel mai bine îmi amintesc cum ne întorceam în baracă ţipând sau plângându-ne şi el stătea întins pe patul lui, citind. Ridica ochii din carte şi zâmbea şi noi tăceam cu toţii. Nimeni nu se apropia de pat sau să-l deranjeze cu ceva. Când aveam nevoie de bani sau de ajutor, afla imediat şi ieşea la înaintare. A plătit pentru permisia şi nunta unuia din băieţi. Când altul dintre noi a cumulat o înspăimântătoare notă de plată la un bar din Nome, el i-a dat tipului care spăla toaletele din Nome bani s-o achite şi să spună că-i vorba de nota lui, dacă îl întreba cineva... Foarte mulţi dintre băieţi nu se mulţumeau să se plângă - erau pe jumătate săriţi de pe fix. Şi cum să nu fii? Aveam parte de cea mai groaznică vreme într-o gaură dezolantă, nici urmă de lupte, furtuni reci prin care trebuia să te târăşti până la latrină, pentru ca dacă te ridicai în picioare vântul te ducea până-n Siberia, şi un program de relaxare care se împărţea între Olivia de Havilland şi discurile de poezie ale lui W. H. Auden. Dar problema noastră cea mai mare erau femeile. Stând acolo mai mult de un an, umblau tot felul de zvonuri despre ce poţi păţi din cauza abstinenţei. Îmi amintesc dezbaterile de fiecare noapte în baraca noastră, despre pericolele celibatului. Hammett asculta o vreme, zâmbea, se întorcea la cartea lui sau când glasurile se ridicau prea tare ofta şi se ducea la culcare. (Din cauza activităţii la ziar, îşi începea muncă pe la două dimineaţa). Într-o noapte când discuţiile au ajuns extraordinar de gălăgioase de parcă înnebuniserăm şi unul din băieţi ţipa, Hammett s-a ridicat de pe patul să se ducă la muncă. Puştiul a ţipat: "Ce crezi, Tăicuţule? Zi ceva". Hammett a spus: "OK. O femeie n-ar strica, dar dacă n-ai nu înseamnă c-o să-ţi cadă dinţii sau părul, şi dacă e să înnebuniţi veţi înnebuni oricum, şi dacă voi, măi copii, nu încetaţi circul ăsta, eu unul mă mut în altă baracă, iar sub patul meu se află o sticlă de scotch aşa că beţi-o şi duceţi-vă la culcare". Apoi a ieşit să se ducă la lucru. Ne-am speriat atât de tare c-o să-l pierdem, încât n-am mai rostit niciodată un cuvânt din acelea în faţa lui.

Dar, după cum am mai spus, anii care au urmat războiului, din 1945 până în 1948, n-au fost ani buni; beţiile au devenit şi mai sălbatice, având în plus ceva lipsit de măsură şi cataleptic, cum nu mai văzusem până atunci. Am ştiut atunci că trebuie să-mi văd de drumul meu. Nu înseamnă că ne-am despărţit, înseamnă doar că ne-am văzut mai puţin unul cu celălalt, eram mai puţin apropiaţi unul de celălalt. Dar chiar şi în acei ani au mai existat zile minunate la fermă, de vânătoare autumnală şi plăcintă cu carne de veveriţă şi făcut de cârnaţi şi toate acele cărţi pe care le citea în timp ce eu încercam să scriu o piesă. Parcă-l văd şi acum, ridicându-se să pună un lemn pe foc şi venind să-mi dea un ghiont. Jura că urma să spun de fiecare dată: "Nu dormeam. Mă gândeam". Râdea şi spunea: "Sigur că da. Dormi de un ceas, dar mulţi oameni gândesc mai bine atunci când dorm şi tu eşti unul din aceştia".

În 1952 a trebuit să vând ferma. M-am mutat la New York şi Dash a închiriat o casă micuţă în Katonah. Mă duceam o dată pe săptămână să-l văd, el venea o dată pe săptămână la New York, şi vorbeam în fiecare zi la telefon. Dar voia să fie singur - sau aşa credeam pe atunci, dar acum nu-s chiar atât de sigură pentru că am învăţat că bărbaţii mândri care nu cer niciodată nimic pot fi personaje frumoase în viaţă şi romane, dar e dificil să trăieşti cu ei sau să-i înţelegi. În orice caz, cu trecerea anilor el a devenit un ermit, şi căsuţa aceea mică şi urâtă de la ţară devenise şi mai urâtă cu cărţile acelea stivuite pe fiecare scaun şi nici un loc unde să te aşezi, şi corespondenţa aceea neglijată morman pe birou. Semnele bolii se vedeau peste tot: acum fonograful nu mai cânta, maşina de scris zăcea neatinsă, şi mult iubitele şi prosteştile lui jucărioare zăcea nedeschise în cutiile lor. Când mă duceam pentru vizitele mele săptămânale nu vorbeam prea mult, şi când venea el în vizitele lui săptămânale era epuizat din cauza acelei scurte călătorii.

Probabil că a durat prea mult până când mi-am dat seama că nu mai era în stare să trăiască singur, şi chiar atunci când mi-am dat seama n-am ştiut cum anume s-o spun. Într-o zi, imediat după ce m-a făcut să-i promit că nu voi mai citi "Lil Abner", şi râdeam la vehemenţa pe care o punea în pretenţia aceasta, păru să se zăpăcească brusc - părea să se zăpăcească întotdeauna când avea ceva emoţional de spus - şi a zis: "Nu mai pot trăi singur. Mă prăbuşesc. Mă voi interna într-un spital pentru veterani. Va fi bine, ne vom vedea tot timpul, şi nu vreau nici un fel de lacrimi din partea ta". Dar a avut parte de lacrimi, am plâns două zile, şi până la urmă a consimţit să vină să locuiască cu mine în apartament. (Chiar şi acum, în timp ce scriu, sunt încă furioasă şi mă amuză că lucrurile trebuiau să fie totdeauna cum voia el: cu câteva minute în urmă m-am ridicat din faţa maşinii de scris şi m-am certat cu el pentru asta, de parcă m-ar putea încă auzi. Ştiu tot atât de puţine despre iubirea romantică acum ca la optsprezece ani, dar cunosc satisfacţia profundă a faptului că rămâi angajată, emoţia de a dori să ştii ce crede celălalt, ce face, ce nu face, trucurile puse sau nu la bătaie, coarda scurtă pe care anii au transformat-o în frânghie şi care, în cazul meu, iată mai există, atârnând încă, multă vreme după moarte. Nu sunt sigură care ar fi fost opinia lui Hammett despre notele de faţă, dar sunt sigură că, abraş cum era din fire, ar fi fost încântat că astăzi m-am înfuriat pe el). Şi astfel a trăit alături de mine ultimii patru ani ai vieţii lui. N-a fost tot timpul uşor, uneori a fost chiar greu de tot, dar exista plăcerea tacită că întâlnindu-ne cu atâţia ani în urmă, stricând atâtea, şi dregând puţine, am rezistat. Uneori nu puteam accepta latura nespusă, sau rareori spusă, a relaţiei noastre şi bănuind moartea aproape, încercam să mă aleg cu ceva pentru după aceea. Într-o zi am spus: "Ne-am descurcat destul de bine împreună, nu?". El spuse: "Bine e un cuvânt prea mare pentru mine. De ce să nu să nu spunem doar că ne-am descurcat mai bine ca alţii?".

În 1960, în ajunul Anului Nou, l-am lăsat pe Hammett în grija unei infirmiere plăcute şi descurcăreţe şi m-am dus să petrec câteva ore cu nişte prieteni. Am plecat de la casa acestora la douăsprezece şi jumătate, fără să ştiu că infiermiera începuse să mă caute la telefon cu câteva minute în urmă. Când am intrat în camera lui Hammett, acesta se afla la biroul lui, cu faţa la fel de însufleţită şi agitată ca în zilele când bea. Pe genunchi avea o carte grea cu stampe japoneze care-i plăcuse şi pe care şi-o cumpărase cu mulţi ani în urmă. Arăta spre o stampă şi-i spunea infirmierei, "Uită-te la asta, scumpo, e splendidă!". Când m-am apropiat eu de el, infirmiera s-a tras la o parte, dar el i-a prins mâna şi i-a sărutat-o, cu galanteria lui încântătoare din vremea când ne cunoscusem, privind în sus şi trăgându-mi cu ochiul. Cartea era pusă invers, aşa că infirmiera n-a mai fost obligată să şoptească cuvântul "iraţional". Din clipa aceea - l-am luat amândouă şi l-am dus la spital dimineaţa următoare - eu n-am mai ştiut şi nu ştiu până în clipa de faţă ce înseamnă iraţional. Hammett a refuzat să ia orice fel de medicament, a refuzat ajutorul infiermierelor şi al medicilor cu un gen de oboseală hotărâtă, misterioasă. Înainte de noaptea aceea cu cartea ţinută invers planul nostru fusese să ne mutăm la Cambridge, pentru că eu aveam un contract să ţin nişte cursuri la Harvard. Cartea aceea ţinută cu susul în jos ar fi trebuit să-mi spună că venise sfârşitul, dar n-am vrut să iau lucrurile în felul acesta, aşa că am luat avionul pentru Cambridge, am găsit un sanatoriu particular pentru Dash şi m-am întors în aceeaşi noapte ca să-l anunţ. "Dar cum o să ajungem noi la Boston?", m-a întrebat el. I-am spus că vom folosi o ambulanţă şi cred că pentru prima oară în viaţă a spus: "Asta va costa prea mult". "Dacă va costa prea mult vom lua o căruţă cu coviltir". A zâmbit şi a spus: "Poate că aşa ar fi trebuit să călătorim întotdeauna". Aşa că în noaptea aceea am fost ceva mai liniştită, sigură că lucrurile se vor amâna. Mă înşelam. Dimineaţa următoare, înainte de şase, am fost sunată de la sanatoriu. Hammett intrase în comă. În timp ce traversam în fugă încăperea spre patul lui, am mai prins un ultim semn de viaţă: a deschis surprins ochii şi a încercat să-şi ridice capul. Dar n-avea să mai fie capabil să gândească şi s-a stins două zile mai târziu.

Note:
[1] Howard Fast, scriitor american etc.
[2] Ziua lăcustei (The Day of the Locust, 1939), roman de Nathanael West (1906-1940), considerat a fi primul roman "hollywoodian" din literatura americană.
[3] H.L. Mencken (1880-1956), polemist, umorist, jurnalist şi critic caustic al modului american de viaţă. A lucrat o vreme la Sun din Baltimore, iar din 1914 până în 1923 este coeditor al publicaţiei The Smart Set, foarte influentă în lumea scriitorilor. I-a sprijinit pe Theodore Dreiser şi pe Sinclair Lewis.
[4] Alfred A. Knopf (1892-1984), editor american, fondator şi mulţi ani conducătorul prestigioasei edituri
[5] Richard Wilbur (n.1921) poet asociat cu mişcarea tinerilor formalişti. Va lua premiul Pulizer în l956 cu volumul Lucrurile acestei lumi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer