05.01.2023
Eu sunt amândouă.

Laitmotivul scrierilor mele este matryoshka cu păpușile ce mă ființează. Păpuși sau sirene, oglinzi sau roci. Ca să evit naturalul "personalități", "alter-ego-uri" șamd. Bref, cu toții le cunoaștem, cu toții le avem, cu toții le purtăm și ne lăsăm purtați de dânsele.

2022 este anul în care s-au declanșat două războaie. Dar în măsură sunt să vorbesc doar despre războiul meu intern, războiul dintre două păpuși de matrioșcă. Un război greu de purtat și un război pe care probabil îl voi duce ca pe cruce până la finalul zilelor mele pe acest pământ.

Am doar douăzeci și cinci de ani și mă pot mândri cu: o colecție impresionantă de cărți citite și filme privite, o colecție prea mare de rochii, o colecție foarte mare de playlist-uri cu muzică de toate genurile, națiile, culturile, religiile, o colecție rezonabilă de roluri în teatru construite diferit între ele, un frate genial, două familii (Lupu și Ursu), o colecție de gesturi generoase către oamenii pe care i-am iubit vreodată, o colecție de muzee și palate vizitate prin Europa care stau pe retină și nu în uitare.

Am deja douăzeci și cinci de ani și poate să îmi pară rău de: cele două divorțuri prin care am trecut (divorțul părinților mei și divorțul prin care eu trec acum la final de an), o depresie profundă cu valoare clinică, un alcoolism păcătos, un trecut deșănțat și spurcat, o colecție de relații amoroase și prietenii eșuate, o colecție de gesturi egoiste către oamenii pe care i-am iubit vreodată, o colecție de cărți necitite și filme neprivite, de muzee și palate nevizitate care nu stau nici pe retină, nici în uitare, ci stau în purgatoriul tuturor locurilor în care nu am ajuns niciodată.

Am încă douăzeci și cinci de ani și vreau: să o iau de la capăt.

Pentru anul ce se târăște spre moarte, am o povestioară și un cântec. Dar înainte de aceasta, scriu că în 2022 i-am descoperit pe frații noștri români de peste Prut și că m-am îndrăgostit fără speranțe să îmi treacă de ei și de țara lor care e ca a noastră doar că mai blândă, mai sfântă, încă, plină de talent și minte. Și curaj. Așa că e nevoie să fim alături de ei, mai ales că sunt atât de aproape de războiul despre care nu pot să vorbesc.

The Wounded Deer (1946) de Frida Kahlo

POVESTIOARA:

În satul Sergheuca din Drochia, Republica Moldova, există case albastre cu garduri albastre, un cimitir cu puține cruci, fântâni cu apă limpede, câini vagabonzi, un vișin uriaș la marginea drumului, mult praf pe capetele oamenilor și chiar o pădure pe care, dacă o traversezi, ajungi la lumină în câmpul larg cu pietre mari și un râu timid, iar mai apoi, în satul vecin, satul care are magazin și bar. În satul Sergheuca din Drochia, Republica Moldova, puținii copii care învață trebuie să aștepte autobuzul dimineața devreme, să urce în el, să meargă la școală sau la liceu în oraș, apoi, cu același autobuz, să revină acasă. Tot astfel ajung și oamenii mai mari la muncile lor. Sau la market. Vania-vânătorul are, totuși, mașină. Și Igor din satul vecin are mașină și face taximetrie la negru.

În satul Sergheuca din Drochia, Republica Moldova, ca în fiecare dimineață, la ora 7, Sașa iese de pe portiță, îmbrăcat în aceleași haine de o săptămână, boțit, murdar, cu șapca-n cap, și colindă din ogradă în ogradă, pe la casele oamenilor, să-și facă treburile zilnice. Căci bratu Sanya, nu pentru bani, ci pentru un păhărel de țuică lăsat pe pragul casei unui vecin, îi prășește, îi smulge, îi curăță, îi taie, îi face, îi drege. Și merge mai departe. Pe pragul casei altui vecin sau vecine găsește aceeași răsplată pe care o dă gata dintr-o-nghițitură, apoi se apucă de treabă: repară vreo drujbă, hrănește vreun câine, adună ouăle de la vreo găină, mulge vreo vacă, curăță vreun pom, strânge vreun gunoi, spală vreun geam, liniștește vreun suflet obosit și bătrân, ca toate sufletele oamenilor din Sergheuca, care au încredere în generosul Sașa și în mâinile căruia își lasă toate muncile dimineții. Până la ora 12, Sașa-i beat (sau trezit din mahmureală), iar treburile satului sunt în ordine. Așa e firesc. Sașa are aproape 40 de ani, arată de parcă are 53, e puțin rus, puțin țigan, puțin ucrainean, dar, în genere, e alcoolic. Părinții lui au murit amândoi de alcoolism, iar el trăiește cu foarte bătrâna lui bunică. Acest mic istoric poate fi pentru mulți oameni crescuți în circumstanțe mai blânde, un caz dramatic, însă pentru satul Sergheuca și, de fapt, pentru majoritatea satelor din Republica Moldova, cazul-Sașa nu este decât un caz aproape fericit și nu foarte tragic. Cel puțin el muncește în fiecare zi și are un rol în comunitate. Este inofensiv, are o privire goală și o pace mohorâtă în gesturile tremurânde. Da, el este un caz dintre cele mai fericite; sătenii cunosc poveștile sumbre ale altora: copii omorâți sub topoarele taților bețivi, mame fără sâni, fără păr și fără măsele, surori violate de frați, curve care și-o trag cu zece deodată din alt sat și care la ele acasă sunt sfinte, copii care fumează de la 6 ani, adolescenți care se bat cu scânduri de lemn din garduri smulse până se lasă unii pe alții însângerați în mijlocul drumului, cu creierii împrăștiați, tineri care se calcă unii pe alții cu motocicleta, femei care își sugrumă pruncii de teamă, sărăcie, lacrimi. Cine pune preț pe școală? Cine pune preț pe tandrețe? Copiii știu că vor face câteva clase și apoi vor merge pe șantier la Moscova sau casnice în sat. Cum scrie Cehov într-o povestire "unora știința le e cu folos, iar altora doar le încurcă mintea".

Prima amintire a lui Oneghin este cea din pântecul mamei sale. Lumea era roșie și caldă, umedă, gumoasă. El se simțea sufocat. Voia să fugă, să fugă, să fugă. Înapoi de unde a venit sau tot înainte, dar nicidecum să mai zăbovească vreo secundă în locul acela indescifrabil și comod, în orice caz, în ceea ce era o casă foarte plictisitoare. Din spatele pereților, de pe lumea cealaltă, a auzit vorbe, sunete, certuri, a auzit cum vor să facă din el ceva numit "avort" pentru că familia P. e săracă, săracă, săracă și există deja doi copii mari: (frate și soră). Oneghin ar fi dorit să se preschimbe în avort pentru că lui Oneghin îi plăcea încă de pe atunci să evite problemele în loc să le rezolve. Dar o mătușă-fantomă sau ceva de felul acesta ținea neapărat ca el să se nască. Așa că i s-a arătat mamei într-un vis și a speriat-o cumplit. Iar tatăl a spus: "dacă am găsit cu ce să-i încălțăm pe primii doi, o să găsim cu ce să-l încălțăm și pe ăsta". Asta a fost foarte drăguț, din punctul de vedere al lui Oneghin, dar, din păcate, nu s-a adeverit. A umblat desculț până la 10 ani. Asfaltul era fierbinte, iar înghețata era foarte rece. La 10 ani a mâncat pentru prima oară înghețată. Mult prea târziu pentru un copil. Mult prea târziu pentru o înghețată. De fapt, asta e problema vieții lui: întotdeauna a făcut prea târziu ceea ce trebuia făcut mai devreme și mult prea devreme ceea ce trebuia înfăptuit la timp. El a fumat prima țigărușcă la 8 ani. Și tot atunci a văzut pentru prima oară o femeie care i-o suge lu' unu', i-o freacă lu' altu' și apoi e adevărat că nu a mai văzut nimic pentru că frate-su mai mare l-a adormit cu câteva gâturi de vodcă și l-a lăsat în fân.

Ceea ce l-a salvat pe Oneghin de la moarte spirituală, a fost poezia. El vorbea fluent limbile lui materne: rusa și ucraineana, dar la școală, în Drochia, gura sa a început să se dezlănțuie în românește (chiar dacă în românește cu rusisme și accent). Da, bea, fuma, se bătea, se urca beat pe motor și fugea de poliție, avea note îngrozitoare (dar de trecere!), ținea singur gospodăria pentru că toți ai lui au plecat la Moscova și l-au abandonat, îi era pohui de toți și toate, dar... nu îi era pohui de Eminescu. Oneghin a devorat poezii întregi pe care le-a învățat pe dinafară și, ca să evite să fie alungat din școală, le-a recitat la serbări. Ei bine, cititul, învățatul și recitatul ăsta l-au metamorfozat pe băiețelul sărac, mediocru, violent și vulgar. Eminescu s-a prins de el precum caimacul de lapte și nu s-a mai desprins. Pentru Oneghin era: ori șantierul la Moscova, ori bacalaureatul și facultatea de teatru la Chișinău! Și cu Eminescu pe limbă, pe tâmple și în suflet, a dat examenul, a trecut, s-a înscris la Academie, a intrat cu zece și s-a făcut actor!

CÂNTECUL:

E pe youtube și este prima mea încercare muzicală: Катюша - Jene.


*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 25 ianuarie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri & Retrospective

Publicitate

Sus