Manualul arhitectului bizantin

Interpretarea arhitecturii bizantine se face ţinând cont de succesiunea evenimentelor şi de specificul diverselor arii geografice. În studiul arhitecturii bizantine relaţia spaţiului construit cu oamenii care îl trăiesc este fundamentală. Orice afirmaţie, orice judecată având ca subiect spaţiul construit în Imperiul de răsărit nu poate face abstracţie de viaţa comunităţii pe care acesta o adăposteşte. Pentru a înţelege şi a explica arhitectura bizantină este necesar a înţelege temeinic atât oamenii, cât şi comunităţile care i-au dat viaţă. În studiile recente se construiesc tipologii, pentru aceasta se analizează mai multe clădiri diferite dintr-o zonă restrânsă sau mai multe clădiri asemănătoare dintr-o regiune sau chiar din întreg imperiul. Se fac clasificări funcţie de materialele de construcţie, funcţie de tehnici, se discută clădirile după modul în care răspund la seism. Pentru a construi o teorie a arhitecturii bizantine se folosesc o sumedenie de tehnici de abstractizare. Se analizează planul, se analizează secţiunea. Se clasifică: planul bazilical, planul central, planul în cruce înscrisă.

O asemenea abordare poate fi utilă, convenabilă, necesară pentru un domeniu de cercetare care trebuie să acopere o arie atât de vastă şi o perioadă de timp extinsă. Bineînţeles, obiectivitatea absolut necesară cercetării nu poate fi înlăturată. Întreaga cercetare ştiinţifică se bazează pe necesitatea clasificării, pe găsirea unor similarităţi. Dar a te limita în a aplica doar aceste metode în cercetarea arhitecturii bizantine duce la organizarea materialului disponibil in primul rând în raport cu caracteristici din planul secund, ceea ce face ca elemente esenţiale să fie scăpate din vedere. Or scopul unei cercetări nu este nicidecum acesta.

Pentru a porni o cercetare în arhitectura bizanţului, este necesară înţelegerea clară a întregului lanţ de transformări care au avut loc în viaţa Imperiului începând cu Constantin cel Mare. Pe toate planurile. Arhitectura este organizarea spaţiului, articularea suprafeţelor interioare şi exterioare şi formularea detaliilor interioare şi exterioare. Izolarea acestor aspecte nu poate fi făcută decât teoretic. Dar una din problemele majore în abordarea arhitecturii bizanţului (chiar în abordarea arhitecturii în general) este că sumara definiţie a arhitecturii dată mai sus este înţeleasă a se referi strict la spaţiul tridimensional cartezian în care trăiesc oamenii pe pământ. Abordând astfel, ne limităm la a vedea arhitectura bizantină ca simplă geometrie a formelor folosite în acea perioadă, ceea ce induce imposibilitatea perceperii acesteia ca şi componentă vie a imperiului.

Problema, în schimb, este mult mai complexă. Spaţiul construit bizantin este doar o proiecţie pe spaţiul tridimensional, cartezian, al mediului care ne înconjoară, a întregului complex fenomen bizantin.

Analiza acestei proiecţii nu este suficientă. Nici dacă adăugăm analiza tehnicilor – conceptuale, sau constructive – prin care proiecţia a fost realizată. Pentru că toate aceste analize din ziua de azi nu prind nimic din viaţa de zi cu zi a celor care le-au construit şi le-au folosit.

Constructorii bizantini au fost conştienţi că spaţiul în care ei, dimpreună cu comunităţile ai căror fii sunt, îşi duc viaţa, este spaţiul hexameironului (restaurat prin Învierea Mântuitorului), este un spaţiu mult mai vast şi mai bogat decât pur şi simplu mediul înconjurător. Modul în care ei au văzut problemele construirii, pe cele trei trepte enumerate mai sus – a organizării spaţiale, a relaţiilor interior-exterior şi a detaliilor – se spune acum că a fost spontan, că au răspuns pe moment unor solicitări de moment. O primă dovadă este că sursele hagiografice nu folosesc întotdeauna o terminologie clară cu privire la arta de a construi. (cum se întâmpla, mai târziu şi mai la apus, în Ars Aedificatoria lui Alberti).

Este adevărat, dar ei au făcut aceasta fiind conştienţi de legătura pe care o au cu Creatorul a toate, ştiau că ceea ce construiesc ei, va fi ţinut de sus cu un fir de aur, după cum spunea Procopius despre Sfânta Sofia, în De Aedificis.

Aici trebuie să ne întoarcem pentru a pricepe în întregime arhitectura bizantină. Şi tot aici găsim incompatibilitatea de gândire între noi şi cei care au construit acum 1500 de ani. Ceea ce fac cercetătorii de azi este analiza unor secţiuni, mai mult sau mai puţin bogate în dimensiuni, prin spaţiul bizantin. Multe din acestea făcute cu metode care nu au nici cea mai slabă legătură cu gândirea bizantină. Se încearcă simularea spaţiului bizantin printr-un spaţiu infinit dimensional. Aceasta este o cale de a depăşi limitările şi de a deschide câmpul cercetării către înţelegerea mai profundă a rolului jucat de arhitectură pentru societate (şi, de ce nu, şi invers). Dar această deschidere se face tot secvenţial, tot pas-cu-pas. Prin acest demers se încearcă forţarea intrării în lumea bizantină.

Teoria, manualul arhitectului bizantin este viaţa liturgică. Creaţia spaţiului bizantin s-a făcut plecând de la mistagogiile scrise de marii “scriitori” - de fapt sfinţi ai epocii: Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sf. Gherman al Constantinopolei, Sf. Simeon al Salonicului. În aceste “tratate” sunt descrise modurile de configurare spaţială, de amenajare a spaţiului, de decorare a sa, în aşa fel încât rezultatul să fie o imagine a Împărăţiei pe pământ. Prin crearea, după aceste manuale, a spaţiului locuit (de om sau de Dumnezeu – casă sau biserică), arhitectul bizantin nu doreşte decât realizarea unui microcosmos care să aducă pe pământ toate proprietăţile macrocosmosului. Cu maxim de fidelitate.

Elementele de bază ale creaţiei lui se află în aceste manuale. Aici este descrisă cosmologia, aici sunt prezentate toate elementele de la rostul cupolei până la cum se foloseşte copia cu care se taie prescura pentru Sfânta Împărtăşanie. Nu se spune nimic despre modul în care se face mortarul, despre cum se “armează” tencuiala cu părul din coadă de cal. Esenţială nu este tehnica, esenţial este scopul care trebuie urmărit prin arta construirii – restabilirea unităţii cu Dumnezeu.

Plecând de la această bază s-a construit Imperiul bizantin. Orice încercare de a-l înţelege altfel nu poate fi fertila.

Aici apare o majoră dificultate de abordare a arhitecturii bizantine. Nu se poate cerceta arhitectura bizantină plecând de la presupoziţii incompatibile cu modul de gândire al constructorilor epocii. Delimitarea problemelor se face diferit de către autorii clădirilor faţă de autorii contemporani nouă ai tratatelor de istoria arhitecturii.

Poate ar fi exagerată afirmaţia, dar un modern şi un bizantin, privind o biserică, percep lucruri diferite. Pentru un modern, ea este o operă de artă, o deosebită realizare estetică a spiritului uman. Pentru un bizantin, ea este locul în care el vine şi se întâlneşte cu Dumnezeu. Aici apare “ruptura de comunicare” (Kuhn).

Dificultatea este de netrecut, pentru că ea presupune o cale de a traduce în cunoaşterea carteziană, modernă, a cunoaşterii bizantinilor. Iar traducere între paradigme diferite nu este posibilă, după cum demonstrează Thomas Kuhn. Studiul arhitecturii bizantine, cu mijloacele actuale ale istoriei şi teoriei arhitecturii, forţează puternic traducerea in limbajul actual, modern, postmodern, a modurilor de expresie arhitecturală care s-au succedat începând cu Edictul de la Mediolan şi până la căderea Constantinopolei.

Exprimarea arhitecturii bizantine nu s-a făcut independent de înţelegerea clădirii ca parte a mediului ei istoric şi cultural. Istoricul de arhitectură al zilelor noastre are o singură posibilitate de a cunoaşte şi aduce la lumina demersurile arhitectului bizantin: plonjarea în mediul în care acesta a creat (poate chiar prin convertire – Kuhn). În limbajul metodelor actuale ale studiului istoriei arhitecturii este imposibil a se traduce soluţiile adoptate de constructorii bizantini. Pentru că metodele lor de abordare a clădirii – ca act – şi continuarea şi desăvârşirea lucrării sunt cu totul altele decât cele cunoscute şi învăţate în epocile ce au urmat. Dominate de cunoaşterea născută ulterior, în occident.