Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Diversiuni şi aluviuni

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un scriitor uitat (?) şi o faptă bună (!)


Iulia Arsintescu

15.05.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
" ...povestea este în întregime adevărată, de vreme ce am născocit-o de la un capăt la celălalt..."
Boris Vian


Prima carte de Paul Georgescu pe care am citit-o a fost "Solstiţiu tulburat". Nu ştiam nimic despre autor, iar peste volum am dat întâmplător în librărie, într-una din expediţiile "după ceva de citit" din anii '80. A fost nevoie de puţine pagini până când să rămân cu gura căscată de uimire şi plăcere. Descoperisem o literatură de performanţă, incredibil de originală şi de consistentă, despre a cărei existenţă nu mă prevenise nimeni şi nimic. Un roman care prelua şi prelucra într-o formă nouă, surprinzător de bogată, personaje din literatura românească a începutului de secol 20. Paul Georgescu îi rescria pe Duiliu Zamfirescu şi George Călinescu, asezonându-i cu ceva Mateiu Caragiale sau Camil Petrescu, obţinând, însă, un roman cu totul nou şi cum nu se poate mai modern. (Nicolae Manolescu susţine că este singurul roman din literatura română în care se reiau deschis personaje cunoscute din romane mai vechi şi se întreabă, chiar, dacă scrieri în asemenea manieră mai există în alte literaturi). Dar despre orice ar scrie P.G., el scrie acut şi fără milă despre prezent!

Evident, după această istorie gura se umple imediat de cuvinte precum postmodernism sau meta-roman, dar intenţia mea în acest moment nu este să fac analiza literară a autorului, ci să vă spun doar povestea unei descoperiri personale. Aşa că voi reveni la chestiune. Am căutat repede tot ce mai scrisese Paul Georgescu şi am dat peste o operă consistentă, cu spirit enorm, dar şi contradictorie: două volume excelente de nuvele (îmi amintesc - din volumul cel mai vechi, "Trei nuvele" - una senzaţională, intitulată "Pilaf") câteva romane de excepţie ("Coborând", "Revelionul", "Vara baroc") eseistică şi teorie literară de referinţă, dar şi întâmpinări favorabile ale literaturii proletcultiste. Legătura dintre toate acestea rămâne, însă, la Paul Georgescu, spiritul, farmecul inteligenţei tăioase ca un brici, uriaşul hohot de râs (duios? sarcastic?) din spatele căruia priveşte lumea.

Puţini dintre amicii mei într-ale cărţilor aflaseră de existenţa literaturii de performanţă a cărei revelaţie eu tocmai o trăiam, ceea ce mi-a întărit convingerea că descoperirea este numai a mea. (Nu era cu totul adevărat, am cunoscut ulterior multă lume îndrăgostită de literatura cu pricina, ba chiar şi o cehoaică şi un polonez care îşi pregăteau în Ro. teze de doctorat despre Paul Georgescu.) În mod paradoxal - şi oarecum în spiritul lui P.G - în urmă cu vreo doi ani am citit într-un număr din Dilema câteva mărturisiri asemănătoare, legate de acelaşi autor. (Îmi pare rău că nu-mi aduc aminte cine semna acele articole, mi-ar plăcea să ne împrietenim...)

Figură controversată, omul Paul Georgescu a fost contestat în fel şi chip. Nutrind convingeri de stânga încă de foarte tânăr - se pare că a fost un adevărat comunist din ilegalitate şi se spune că ar fi fost chiar condamnat la moarte când încă nu împlinise nouăsprezece ani - a ocupat poziţii înalte în ierarhia culturală a Republicii Populare. Spun aceste lucruri ca nu cumva să mă trezesc acuzată că n-aş fi în cunoştinţă de cauză. O carte-interviu a lui Florin Mugur - " Vârstele raţiunii. Convorbiri cu Paul Georgescu" - încearcă să înţeleagă contradicţiile acestei personalităţi caracterizate deopotrivă de râs uriaş şi de nefericire. Opera lui Paul Georgescu are, însă, calitatea rară de a fi frecventabilă chiar şi atunci când scrie despre A. Toma. Indiferent ce şi despre ce scrie, el este unul dintre acei autori care împing limba română mai departe. Lectura câtorva pagini din oricare proză a lui mie îmi înviorează spiritul, simt cum îmi curăţă sinapsele. Un motiv în plus pentru care cred cu tărie că nici un text nu trebuie judecat vreodată în funcţie de biografia autorului.

Am scris aici puţin din câte aş avea de spus despre Paul Georgescu. Dora Stănescu mi-a povestit, de exemplu, cum l-a descoperit el pe Nichita, cum l-a încurajat şi cum l-a pus să scrie - dar ăsta poate fi, eventual, subiectul altui articol... Această evocare plină de generalităţi este destinată celor care n-au descoperit încă autorul şi cărora le recomand literatura sa cu tot entuziasmul. De prin 1980 şi până în 1989, an în toamna căruia a murit, Paul Georgescu a publicat cam un roman pe an. Nu toate volumele din ultima parte a vieţii au aceeaşi consistenţă - omul era măcinat de o boală care devenea din ce în ce mai greu de îndurat şi durerea îşi lasă semnul asupra scrisului său târziu. Multe dintre cărţile sale se pot găsi în anticariate, iar uneori nu costă mai mult de 10 mii de lei volumul.

Despre Paul Georgescu există puţine referinţe pe internet. Nu ştiu cine administrează moştenirea sa literară, dar flerul îmi spune că republicarea cărţilor lui în format electronic s-ar putea bucura de mare succes. Pentru cei care nu-l cunosc deloc, voi posta aici, ca post scriptum şi exemplificare, două fragmente - la întâmplare, din prima carte care îmi cade în mână. Dacă vă va interesa, sunt sigură că veţi reuşi să descoperiţi singuri mai mult. După părerea mea, merită din plin!



Paul Georgescu - "Natura lucrurilor" , roman, Ed. Eminescu, 1986:


Partea întâi

Bal la castel

"1. - Zăpuşeală. O sală mare, mare. Duşumelele roşii cam clempăne, au cam putrezit. Murii înalţi îs cam coşcoviţi. Leproşi. Încolo, nimic. Cam obscur. Zăpuşeală. Apare Chirică Kakospiru: frac verde, pantaloni aşijderea, şanticler, cămaşă albă, scrobită, guler tare, lavalieră, ghete cu scârţ. Filfizon. Cap de ţap, bărbuţă ascuţită - piper şi sare. Se înclină: - Eu sunt Chirică Kakospiru, om de acţiune. (Aplauze). Secolul în care abea intrăm va fi secolul locomotivei, al vaporilor de apă, secolul vitezei. Secolul făptuitului. (Aplauze) Scaunul zburător! Automobilul, aeroplanul, zepelinul ce azvârle foc din aer, vaporul subteran - şi câte bucurii, vor face din el secolul relaţiunilor intercontinentale, interplanetare, al tensiunii, al vitezei, al benzinei, al comerţului între state. (Lumină verzuie). Vroiam a zice: secolul faptei. Eroul său? Omul de acţiune. Făptuitorul. Ei bine, iată-mă's! Oamenii îs moi, se opresc, se poticnesc, moţăie, cucăie, sforăie. Şi atunci apar eu: îi pişc, îi împung, îi trezesc. Lor nu le place, sunt puturoşi, zic că's al dracului. Deviza mea: Tempo! Tempo! Voi schimba totul, fără să modific nimic. Fiindcă, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, asta e natura umană: etern nonschimbăcioasă. Se modifică? Ce? Costumele? Vocabularul? Mda. Unele fleace? ha. Natura umană, însă, ba. Vivat Eternumanu! (Aplauze). Şi chiar dacă inamicul meu veşnic va reuşi, pe ici, pe colo, câte ceva, ei bine, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, vă spun: Chirică veghează ordinea soţială. Eu sunt alchimistul modern: transform omul în maimuţă, calul în catâr, roza în castravete, curajul în piftie. Schimbăm orice în orice. Fac conserve de carne, conserve de idei, veltanşang în aspic. Vaporaşul zboară subapă, peştele zboară prin văzduh. (...) Tempo! Tempo! (lumina creşte în intensitate verde. Chirică are acum joben, un tub, cum i se zice. E triumfal. Strigă:- Ura! Răul triumfă! (Sala amuţeşte). - El este organizat, puternic, ascuns, lucid, subversiv, activ, dinamic, oficial. Binele? Ha! Ha! Apatie, afazie. E contemplativ, static, stoic, limfatic, vulnerabil, critic, dezbinat, isteric, eretic. Ce-aţi tăcut aşa, consternaţi? A, da scusi, am spus Răul? E un lipsus. Aurul vroiam să zic, da, da, Aurul. Dolaurul. El e puterea şi viaţa şi mântuirea, el poate orice, el e iarba fiarelor! Toate au un preţ: pantofii, senti-mentele, ideile joc la Bursă arta, originalitatea, preţ, preţ! (Aplauze sfioase) Kakospiru (cu avânt) - Dacă-i Baal, Baal să fie! (Chirică, bas, cântă o arie din Faust de Gounod: -- Baanul eee!, rege peste toot etc. Sare, ţopăie, trage vânturi: - E Satan condui lebal, condui lebal! Sala fluieră, vociferează şi transpiră. Chirică scoate galant jobenul. I se văd coarnele). - Ah, scusi, avui iar un lipsus. Vroiam a zice amorul. Ach. Răul, aurul: lipsus! Ce vorbe urâte. Să ne ferim de vorbe -- asta e (Râs obscen). Da, amorul e forţa care, de lacare... Preţ, cost, profit. (Orchestra invizibilă intonează Valurile Dunării de Ivanovici. Chirică îşi apucă graţios coada, ce-i iese de sub fracul verde, şi o dansează pe domnişoara. Sala freamătă, fredonează şi asudă. Muzica stă.. Chirică zvârle braţele în sus, urlă: - Eu sunt omul secolului douăzeci! Gău! Aleargă sau crăpi! Repede, repede! Preţ, preţ. Ora are preţ, secunda are preţ. Doar viaţa nu are nici un preţ Aleargă sau crăpi! (...) Eu sunt omul faptei. Nici un gând negru, nici un gând propriu! Dragii mei. fără fasoane, îmi puteţi spune simplu, Chirică. Specialist în veselie. Între intimi, mi se zice unchiul Kiri. (Stil publicitar): Râdeţi prin specialiştii dvs. Distraţi-vă prin specialiştii veseliei. Feeria de cinci parale! Jungla la patul dvs. Cele mai frumoase femei lângă fotoliul dvs. Astă seară sunteţi invitat de o familie miliardară. Marea finanţă nu mai are secrete pentru dvs. Un nou secol îşi deschide porţile: Veacul veseliei frenetice. Toate plăcerile pentru toţi şi fiecare. Senzaţii tari! (Chirică sare ca un ţap şchiop, chihoteşte, scoate gaze de eşapament. Deodată lumina verde se stinge, suntem iar în clarobscurul iniţial, iniţiatic. Kakospiru îşi şterge fruntea cu batista + zăpuşeală + îşi suflă nasul, în mod sonor, cu deştele, ştergându-le de tur.) Ostenit: O făcurăm şi pe-asta. " (pag. 5-7)




"Stând în prag şi îndemnându-se spre înainte-înapoi, Matei îşi strângea eurile succesive. Mai întâi era băiatul cu şapte ani de-acasă, poate chiar cu zece, crescut în catehismul formelor, într-o familie mic burgheză cu fumuri de cinci ori mai mari ca leafa, cu servitoare de clasa treia, cu casa plină de bibiluri inutile dar deteriorate, îmbâcsite deşi frecate cu deznădejde de Doamna, gospodină fără slujbă, harnică, acrită, fudulă şi umilă. Se întrebă dacă sugestia lui Miron era adevărată, cu Supraeul ce, cu tot harţagul său trecut, continua să-l conducă, umbra demonică a tatălui îl atrăsese în adăpostul după chipul şi asemănarea sa. Sau era mama, duhul inerţiei inadecvate? Băiatul trebuia să nu atingă nimic, să nu ciobească, să nu strice, toţi purtau veneraţie obiectelor, ceea ce nu împiedica canapeaua să fie deşelată, fotoliul cam mobil, serviciul de peşte, pentru douăsprezece persoane, redus la pentru nouă, marea oală (festivă) de ciorbă, cu riduri adânci, iar marele covor de Belucistan (zestre) tocit de atâta perie şi bătaie în curte. Lucrurile precare creiaseră o atmosferă anume, o sfiiciune resemnată a maturilor, una iritată a băiatului, ce impregnase psihicul lucrurilor. Aşa cum prezenţa unui bătrân bolnav izgoneşte voia bună dintr-o familie, toate lucrurile astea descusute, putrede, dezlânate, mohorâte, care din nimic ţi se rupeau în mână, creiau şi întreţineau mohorala. Duhul judelui stăpânea casa. Să adăogim că nu trebuia să alergi că stârneai praful şi rupeai încălţările. Să stai cu binişorul că mototoleşti hainele şi le crăpi la cusătură, să nu te joci prin casă să strici aia şi ailaltă, ca să realizezi înăbuşeala în care se amortiza copilăria băiatului. Micul burghez de câmp îşi dregea echilibrul autoestimativ comparându-se cu ţăranul hărtănit, cu primejdiosul uvrier sau chiar cu micul funcţionar cu droaie de copii, şi-l apăra neducându-se în căsoaiele burghezului mare, necum al moşierului (unde nici, de altfel, nu era poftit) încât ajungea să ia hibrida lui întocmire drept un interior care, fără a fi luxos, era solid şi de calitate. Echilibrul stimei de sine, ce trebuia apărat şi de bogătaşi, îi găsea pe aceştia plini de datorii, risipitori, îngâmfaţi, opunându-li-se buna cuviinţă, simţul măsurii şi simţul economiei. Trufaş cu cei necăjiţi şi măsurat faţă de avuţi, micul burghez îşi apăra poziţia sa ambiguă şi precară. Acest băiat crescut în sfială, în cultul cuviinţei (bune) şi a celor 111 porunci, sta în prag jenat şi umil." (pag. 84-85)



Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer