Ce îmi place la fazele prin care am trecut în ultimul an, dar, în același timp, ce mă zăpăcește teribil, este că ele nu urmează un curs și nici nu se succed după vreo regulă. Cum se face că-mi place să mă cuibăresc doar ca peste puțin timp să-mi răvășesc singură cuibul? Cum de am nevoie să revin la o formă larvară după ce tocmai am făcut pe eroina în condiții vitrege? Nu pot să nu mai fac pe eroina. Există în mine o războinică increată care crede că maturizarea înseamnă să le faci pe toate de unul singur. Războinica asta e aproape nebună și uneori e în stare să-mi smulgă cu forcepsul copilul care se ascunde bine pe undeva prin mine. Și eu o las. Dar copilul sensibil își strigă nevoile cu plămâni puternici. Și eu îl las. E ceva plăcut în pașii ăștia inconstanți către maturizare, care au cadența lor proprie. Aș vrea, totuși, să-mi împac războinica și copilul. Să-i fac să înțeleagă că sunt consubstanțiali. Poate reușesc anul ăsta.
Pornesc, deci, 2022-ul cu deopotrivă fragilitate și siguranță în traistă. Anul ăsta se rezumă, în mare măsură, la recunoștința pentru oamenii care le-au îmbrățișat pe ambele la mine. Pentru încrederea lor în mine și pentru generozitatea cu care oferă, fără să mă facă să mă simt îndatorată. Ei, împreună cu dorința mea subzistentă de a scrie și de a face teatru, m-au ținut vie în anul terminal de liceu.
După ce am absolvit, după ce am dat bacul, după ce am luat bacul, după ce mi-am îndesat bine cheia succesului lângă stiva de diplome și de atestate, într-un dulap din care probabil că n-o să le mai scot vreodată, am plecat cu primul tren spre TIFF. Deși eram aproape hotărâtă de pe atunci să migrez către teatru, pasiunea pentru cinematografie mă ține și acum trează până dimineața, montând. Îmi place să-mi petrec serile la Elvire sau la Eforie, dar parcă-s mai bune filmele văzute într-un Cluj aseptic, cu o energie latentă (care vara devine brusc efervescentă) și cu gândul că noaptea urmează să mă zbengui la petreceri exclusiviste alături de oameni de care mi-e drag sau pe care până atunci doar i-am hiperadmirat în tăcere. Mulțumesc, Iulia Popa, Andreea Anca, Tudor Jurgiu, Alex Popescu, Melinda Boros, Zara Petredeanu și tuturor LGD-iștilor, pentru că ați fost bucuriile mele sincere, după lunile de supliciu ale clasei a XII-a.
Întoarcerea mea la București și recrudescența repetițiilor cu 18 adolescenți pentru un spectacol al cărui text l-am scris în pauzele de învățat domnitori, dar pe care habar n-aveam cum o să-l fac și care habar n-aveam cum sau unde o să iasă, e motivată categoric de oamenii care mă înconjoară. Mulțumesc, copii, că am bântuit împreună prin Casa Presei, că ați bătut cuie și prins balamale, că v-ați îmbrăcat în costume de schi la 35 de grade, că ați avut încredere în mine și în voi până la capăt. Mi-ați fost "ca o familie". Mulțumesc, Damian Ouatu, că m-ai făcut să nu mai plâng la trei dimineața, că te-ai decis să joci în spectacolul meu la trei jumate dimineața, că ai luat trenul din Piatra la patru, că ai învățat textul până la nouă și că la zece ai venit la repetiții. Mulțumesc, Bogdan Bogdănoiu, pentru că știi cât de importantă este susținerea de la un coleg mai mare la început de drum și pentru că mi-o acorzi cu atâta bunătate de fiecare dată. Mulțumesc, Radu Iacoban, pentru încrederea ta constantă în mine, care în urmă cu ceva timp m-a făcut să-ți îndrăgesc profesia pe care acum vreau să o practic cu aceeași dedicare pe care am văzut-o la tine. Mulțumesc, Mihaela Michailov, pentru timpul și resursele pe care le investești întotdeauna cu atâta căldură într-ajutorul celor din jur, pentru că m-ai făcut să-mi descopăr o pasiune prin dăruirea ta. Mulțumesc, Radu Apostol și echipei Replika, pentru că m-ați făcut să înțeleg importanța unei șanse și a sprijinului necondiționat, într-un domeniu în care e tare greu să reușești fără ajutor.
Cu extazul premierei primului spectacol scris și regizat de mine, îmi fac bagajele și plec la Alexandria, unde urmează să reîntâlnesc Ideo Ideis-ul care m-a făcut să-mi dau seama de puterea curativă a teatrului. Denisa Nicolae, zâna mea cea bună (care este, de altfel, o actriță-zână cu o forță nemaipomenită, care mă fascinează de fiecare dată când umple scene întregi, spații care devin goale, prin intensitatea prezenței ei - vezi Tot ce-i minunat în lume, Komorebi, Cassandra, Lungs, Lemons - și pe care de abia aștept să o văd peste câteva zile la Berlinale în Mammalia), îți mulțumesc pentru că știi cum să deschizi drumuri. Mulțumesc, Andreea Borțun, Corina Moise și Flori Țilea pentru disponibilitatea voastră de a încuraja și de a stimula niște puști pasionați, de a vorbi cu aceeași energie până în miez de noapte. Mulțumesc, Ilinca Prisăcariu, pentru că mi-ai arătat ce înseamnă determinarea și motivația.
Cu chef de teatru, la final de vară, iau o decizie importantă. În timpuri în care artistul a devenit producător, iar publicul s-a transformat într-un costumator pasiv, eu vreau să dau la regie de teatru, iar o discuție cu Eugen Jebeleanu mă convinge și îmi reamintește de necesitatea teatrului în lumea de azi (culmea, vorbind despre filmul meu), pe care, uneori, mi-e greu să o mai văd. Mi se pare remarcabilă puterea lui Eugen de a crea intim, de a se folosi sensibil de micro-istorii, de bucăți fragile de destine, dar totuși de a vorbi în egală măsură despre probleme mari și întregi contexte social-politice actuale. Mulțumesc, Eugen, pentru puterea exemplului.
Așa că dau admiterea la teatru și n-apuc să-mi văd nota, căci plec cu primul tren într-o călătorie care nici până acum nu se apropie de sfârșit. Încep o etapă importantă de cercetare, de plimbare prin orașe și spații din țară și nu numai, în căutarea unor oameni care să mă inspire. Această vânătoare de repere culturale, de oameni pe care să-i studiez, cărora să le urmăresc munca și de la care să preiau ce reușesc, sau ce sunt ei dispuși să ofere, începe mai serios la festivalul de la Piatra-Neamț. Îmi place să vorbesc cu tineri de vârsta mea despre spectacole și îți mulțumesc, Mihai Brezeanu, că ai fost atât de deschis cu noi. Ideea de a purta discuții organizate cu publicul în urma vizionării spectacolelor mi se pare nu doar foarte bună, ci necesară. În primul rând, diferența de raportare a spectatorului la un produs teatral în funcție de gradul de înțelegere a conținutului este peremptorie, iar satisfacția rațională cred că are inclusiv o funcție practică - asigură revenirea spectatorului la teatru. În al doilea rând, cred că poate exista o reală plăcere, pe care eu am simțit-o, a dezbaterii alături de oameni cu care am împărtășit aceeași experiență, dar care au perceput-o diferit. Teatrul Tineretului mi se pare că a prins un contur foarte clar datorită Gianinei Cărbunariu și asta mă face să sper că vor fi tot mai dese instanțele în care va fi valorizată definirea atitudinii proprii față de ceea ce se întâmplă în jur și că teatrul politic și teatrul social pot avea un viitor pentru tineri și în afara orașului.
Urmează un FNT plin de spectacole. Îmi vin în minte câteva nume de femei pe care le-am redescoperit cu această ocazie, fără ca motorul meu de a scrie despre ele să fie vreun crez feminist, ci doar o preocupare pentru puterea vocilor feminine într-un domeniu condus multă vreme de bărbați.
Fiindcă mi se pare primordial ca teatrele să-și construiască un repertoriu pornind de la adaptarea lui la nevoile unui public preexistent, m-a interesat să urmăresc spectacolele din Proiect 9, care mi se pare că propune un program artistic foarte potrivit pentru revitalizarea și poate, înnoirea, publicului de teatru gălățean. Așadar, m-am bucurat să văd Vrabia în FNT. Și fiindcă mi-am amintit de asta, o să dau puțin din casă și o să mărturisesc că am auzit în festival sintagma "Leta Popescu e o regiiiiiiiiiină!", care s-a născut din studenții la teatru de la Cluj, dar care acum circulă bine-mersi și pe la București. Propoziția asta se rostește în momente-cheie, cu fervoare și cu vocale lungi, atunci când pe tinerele studente le izbește nevoia de repere teatrale feminine. O menționez aici fiindcă îmi pare că sintetizează foarte concret (deși într-un mod copilăresc și poate amuzant) necesitatea acută de care vorbeam. La fel ca (In)corect, Lucruri nespuse și Dă-te din soare (de abia aștept Gala Hop 2023, ce va fi curatoriată de Leta Popescu și Alexandru Dabija), Vrabia se naște din căutări personale, dar valorifică la maximum întâlnirea cu actorul. Admir la Leta îndrăzneala cerebrală de care dă dovadă folosind mijloace teatrale nu tocmai confortabile, care presupun o deschidere destul de mare la nou, vulnerabilitate și expunere.
Ioana Marchidan m-a impresionat la Sfântu Gheorghe, prin coregrafia spectacolului Lacrimile amare ale Petrei von Kant, alături de Are we human or are we dancers?, văzut în FNT. Ioana are o onestitate aparte în lucru și o putere de sinteză spectaculară, prin care reușește să comunice foarte direct și simplu niște aspecte conceptuale, greu de transmis prin alte medii de expresie. Imaginile vizuale și acustice recompun un univers în care se joacă liber cu fluiditatea mișcărilor și cu emoția, creând un ritm propriu și un spectacol curat, profund prin simplitate. Irina Moscu a fost o surpriză tare plăcută prin regia spectacolului Trei surori, pe care am admirat-o pentru curajul de a se autoprovoca, alegând un text clasic, fără să-i nege montările anterioare. Mai mult, chiar se folosește ingenios de variantele preexistente, accentuând cu umor repetitivitatea textului în teatre, a momentelor scenice, a momentelor textuale în viața cotidiană și în spațiul cosmic, a actrițelor care sunt Mașe și Irine de zeci de ani, îmbrăcate la fel.
După festival, am redevenit o studentă conștiincioasă și am intrat într-un tur de forță, în care am încercat să-nțeleg care-i faza cu facultatea asta și, de fapt, cu teatrul. Mulțumesc Theodor-Cristian Popescu, Radu Nica, Eugen Gyemant și Sînziana Stoican pentru că mă învățați constant, cu răbdare și generozitate, cum să descopăr.
Cinșpe ore pe zi la facultate și timpul meu devine tot mai puțin. Observ că reușesc să dilat timpul doar atunci când îi trădez pe indigeni ca să-mi pierd zilele prin expoziții și nopțile prin baruri, cu actori parizieni găsiți la Colline sau cu IT-iști thailandezi găsiți într-un Ikea din Viena. Există o forță a capitalelor occidentale pe care nu putem s-o înțelegem... Dar ne trebuie și vacanțe!
Într-o altă pauză de școală, se întâmplă la Teatrul Excelsior un spectacol-lectură pe textul Tot ce se unește se destramă. Mara Bugarin îmi face o surpriză foarte plăcută și, împreună cu Paula Pîrvu, Ramona Niculae, Iosif Paștina, Cătălin Vîlcu, Adrian Rîmboacă și Daniel Stănciucu construiesc, într-o sală studio, un mic univers pe care doar îl imaginasem acum câțiva ani. Nu credeam că pot să mă bucur atât de tare vizualizând percepția altcuiva asupra unui text scris de mine. Vă mulțumesc. În ziua aia am învățat multe despre prejudecată, șansă, loc și moment potrivit. Felicitări, Daria Ancuța, și mulțumesc că (nu știu cum se face, dar) îmi ești alături în cele mai importante momente. Te-am menționat de abia acum, dar tu ai fost cu mine cam peste tot.
Anul ăsta plin, frumos, dar greu și haotic m-a lăsat cu multe întrebări. M-a pus pe gânduri faptul că nu mai simt că am nevoie de validarea profesională după care tânjeam cu un an în urmă. De ce vreau să fac teatru? În ce rezidă determinarea mea? Care-mi sunt resorturile? Sigur că există o necesitate interioară care mă alimentează, dar de ce simt că am nevoie de validarea tagmei doar pentru a o transforma într-un motor de natură personală? Să faci teatru e doar un mijloc de trăi frumos, sau e o țintă în sine? De ce se produce osmoza asta între viața mea personală și viața mea profesională? Cum se face că viața mea profesională este de fapt viața mea personală, puțin voalată și ajunsă pe o scenă?
Iar fiindcă e un subiect care mă preocupă în viața personală, nu se poate altfel decât să ajungă curând și în cea profesională: granița dintre validare profesională și validare personală va fi o temă principală a următorului meu examen prezentat în facultate. Mi se pare relevant nu doar prin prisma apropierii mele de subiect, dar și în contextul discuțiilor recente despre abuz, peste care s-a trecut ușor superficial. Cred că validarea, recunoașterea, aprecierea, admirația și dragostea pot fi limitrofe, dar pentru un tânăr la început de drum care e încurajat de un profesor emerit, intercalarea lor voită poate fi extrem de confuzantă, mai ales când intervin relațiile de putere pe mai multe planuri (maestru-discipol, bărbat-femeie). Cred, totuși, că deși calibrarea poate fi dificilă fiindcă se ciocnesc sisteme de referință diferite, puterea generațiilor stă în aclimatizare, în capacitatea de adaptare și de reconciliere.
Într-un final, țin să le mulțumesc alor mei. Părinților mei, care mi-au aplanat angoasele anul ăsta (și în toți ceilalți 19 ani, de când m-am născut) și care mi-au fost alături în toate fazele astea ale mele, mai blânde sau mai dure, mai fragede sau mai coapte.
Mulțumesc, Răzvan Penescu, pentru candoarea cu care mă susții și mă încurajezi să-mi urmez pasiunile.
*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 1 martie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)