01.03.2023
La început de 2022 se preconiza a fi un an foarte bun, plin de proiecte și de tot felul de lucruri care veneau năvală peste mine. Așa a și fost. De când mă știu am căutat să muncesc cât mai mult și să mă autodepășesc, iar 2022 a fost unul din anii în care am muncit cel mai mult. Chiar din primele zile ale anului am început repetițiile pentru Partea 1. Iubirea (r. Petro Ionescu), care a fost, din punctul meu de vedere, cel mai bun proces pe care l-am avut vreodată. Libertatea pe care am simțit-o lucrând la acest spectacol mi se pare foarte rară, libertate de care îmi e dor și după care tânjesc de multe ori când mă uit în spate. Am lucrat cu atât de multă grijă și vulnerabilitate unii față de alții, încât acum mi se pare aproape imposibil să mai am parte de un astfel de proces.

Partea 1. Iubirea (foto: Vlad Braga)

După câteva zile de repetiții am dat o probă pentru o reclamă la București. După ce am trimis proba am și uitat de ea. Nu mi-am făcut mari speranțe, am mai dat zeci de astfel de probe și la genul ăsta de castinguri concurez probabil cu sute de actori. La scurt timp însă, am fost anunțată că am luat proba în proporție de 90% și că trebuie să vin la București să dau casting cu un copil, eu urmând să joc o mamă. A doua zi eram în aeroport, mergeam să filmez prima mea reclamă pe TV. A fost greu, două zile de filmări ce au durat peste 12 ore, îmbrăcată în haine de primăvară în plină iarnă. Dar a fost o experiență pe care mi-am dorit-o mult.

Imediat după Iubire am început lucrul la Habituare (r. Raul Coldea), un alt spectacol și proces care m-a împlinit și mi-a adus satisfacție, care m-a provocat prin temele de improvizație și m-a făcut să îmi regândesc în permanență prezența în scenă. Proces care mi-a reamintit să lucrez onest, care m-a învățat să abstractizez concretul și care mi-a arătat că e ok să nu fac nimic atunci când nu simt să fac.

Habituare (foto: Ioana Ofelia)

În timp ce repetam la Habituare, am fugit o săptămână la Sibiu pentru Scufița Roșie (r. Diego Aramburo), spectacol care îmi e foarte drag de fiecare dată când revin la el, care mi-a testat limitele din multe puncte de vedere și care îmi amintește de mine în 2017. Mi-au picat atât de bine zilele petrecute la Sibiu alături de colegii prieteni de acolo, încât revenirea la Cluj a fost ca o reîntoarcere din vacanță, cu mintea proaspătă și cu chef de muncă.

Scufița Roșie

Fac prima înlocuire din viața mea, în Dă-te din soare (r. Leta Popescu), un spectacol autoironic, sincer, sensibil, comic. Spectacol la care nu am luat castingul și totuși, mai târziu, ajung să joc în el.

Dă-te din soare (foto: Vlad Braga)

A venit vara și printre lecturile de la Drama 5 se strecoară un alt proces intim și fragil, scurtmetrajul Aprindem o lumânare când se ia curentu' (r. Iriana Adnana), unde am cunoscut un suflet sensibil și cald și un omuleț extrem de muncitor și talentat cu care am legat o prietenie frumoasă. M-am bucurat enorm să cunosc generația de CFM-iști (studenții de la Film din Cluj) care vin din spate și care sunt foarte buni. Am jucat cu Ioana Pitic, o actriță tânără, generoasă și curioasă. A fost plăcut să ne întâlnim, să ne descoperim una pe alta și să construim împreună.



Tot în vara lui 2022 am descoperit două orașe care mi-au plăcut mult și care, pentru mine, au avut o atmosferă aparte. Edinburgh, pe care l-am cunoscut prin prisma festivalului Fringe.

Îmi amintesc două performance-uri, unul non-verbal din Coreea despre consumerism și capitalism și un one man show jucat impecabil, sincer și comic în același timp. Tot aici m-am reîntâlnit cu un om pe care nu l-am mai văzut de zece ani. I-am văzut show-ul de stand up, am băut o bere și am observat cum viața ne-a schimbat în adulți responsabili.



Al doilea oraș e Veneția, care m-a cucerit încă de când am ajuns. Într-o seară, într-o piațetă mică niște oameni dansau salsa în perechi. M-am oprit, i-am privit și bucuria lor m-a emoționat, mi-au dat lacrimile. Paul îmi zice: "Mergem? că sunt rupt de somn.", i-am zis doar: "Mai stai puțin te rog!". M-a văzut că plâng și m-a luat în brațe. Mi-aș fi dorit să dansez și eu, dar nu am făcut-o.



Pe final de vară merg într-o tabără de film, care mă face să îmi regândesc tot parcursul profesional, să îmi repun în ordine țelurile și obiectivele și îmi reamintește că la începutul anului mi-am spus că anul ăsta trebuie să fac un lungmetraj.

Toamna vine cu multe deplasări și festivaluri. Sunt bucuroasă că joc mult la București, acum ai mei au văzut aproape toate spectacolele în care joc. E prima oară când joc la Odeon.

În paralel cu deplasările încep repetițiile pentru un nou spectacol, Sub apă (r. Olivia Grecea), pe un text poetic, sincer, dur și sensibil deopotrivă, scris de Ioana Toloargă. Spectacol care-mi reamintește importanța generozității în meseria asta, în care joc și o mamă, în tot acest univers fluid.

Sub apă (foto: Vlad Braga)

Pe final de octombrie, îmi scrie o studentă de la film cu care m-am cunoscut în cadrul unui workshop, Hana Stroe, și-mi propune să joc în lungmetrajul ei. I-am spus că trebuie să citesc scenariul, și după ce am făcut-o, am fost foarte încântată. Mi-a plăcut enorm ideea, era ceva total diferit de ceea ce făcusem până atunci, cel puțin pe film, și pentru mine mesajul pe care Hana-l căuta avea foarte mult sens. Ideea cu care am rezonat a fost ratarea întâlnirii dintre oameni, ratarea unor conexiuni reale și organice, lucruri care m-au frământat destul de mult anul ăsta. Într-o zi, în pauza de la repetiții, i-am spus colegului meu: "Tavi, mi-am dat seama că eu sunt un om iubit de univers." El m-a întrebat de ce și i-am răspuns: "Pentru că eu tot anul am tot chițăit prin curte că vreau să fac un lungmetraj și la final de an chiar mi se întâmplă, în decembrie o să filmez lungmetraj." Și chiar am făcut-o.



Uitându-mă retrospectiv, am multe lucruri pentru care să mă bucur, să fiu mândră și recunoscătoare, pe care le-am realizat în anul care a trecut. Totuși termin 2022 cu capul plin de gânduri, cu sufletul încărcat, simțindu-mă uneori foarte singură, alteori neînțeleasă până la capăt, iar recunoștința vine din altă parte, o parte mult mai profundă decât cea profesională.

Las mai jos câteva gânduri pe care le-am avut în ultima seară din 2022.

Revelion 2023. Nu simt nici o emoție, nici o trăire. De obicei mereu există în mine acel freamăt al revelionului în care fie mă aranjez, mă gândesc cu ce mă îmbrac sau mă întreb cum o să fie dacă fac la o cabană care nu necesită prea mare pregătire. Ei, anul ăsta nu simt nimic. Sunt la Rodna, știu că o să mergem la mătuși la masă și sunt bolnavă. După aperitiv unde mănânc piftie și ouă umplute; nu am chef de mezeluri și alte lucruri nesănătoase, ca și cum alea pe care le-am mâncat nu ar fi grele, și oricum mă doare gâtul de mor, adorm pe o canapea.

Aud când Paul cere cheile să meargă acasă să facă duș și, când e la ușă și se încalță, mă trezesc brusc și spun: "Vin cu tine", orice doar să nu rămân acolo singură.

Acasă mă spăl pe dinți și iau apă de gură, și nu ca să nu intru în noul an cu mâncare printre dinți, ci pentru că îmi e umflată limba și sper ca asta să ajute. Așa mi se întâmplă când sunt obosită și-mi scade sistemul imunitar.

Ajungem înapoi la masa festivă, după ce am fost sunați să nu cumva să pierdem intrarea în noul an și să rămânem pe dinafară și citez: "Haidați mă, că voi la 00:00 o să fiți pe drum."

Ajungem, stăm puțin la masă și se face 00:00 fără, ne îmbrăcăm iar cu gecile să ieșim afară, în drum, unde acum o oră nu trebuia să ne prindă 00:00.

În mână avem pahare de cristal, nașa ne zice să avem grijă să nu le spargem că sunt de la Bogdi. Mă enervează și mă înduioșează în același timp. Mă gândesc ce dracu e asta. Mă enervează pentru că doar d-aia tre' să avem grijă să nu le spargem că sunt de la Bogdi, dacă erau de pe net și erau tot de cristal puteam da cu ele de pământ ca să avem noroc în noul an? Și da, mă înduioșează treaba asta că ții la un lucru doar pentru că e de la cineva, dintr-o dată el capătă valoare, un căcat de pahar. Încep brusc să analizez contextul în care sunt, parcă devin dintr-odată prezentă și îmi dau seama că sunt într-o curte la țară, cu un fucking pahar de cristal în mână. Anul trecut eram în Piața Muzeului, la Form, în centrul Clujului cu un pahar de plastic în mână. Mi se pare că disonanța asta are ceva foarte profund și adevărat în ea, așa suntem și noi ca oameni, fix așa.

Niște copii trec pe acolo și aruncă pocnitori, mă sperii și intru în curte, la fel și tușa. Niciodată n-am înțeles pocnitorile și sensul lor - artificiile înțeleg că-s frumoase, dar pocnitorile? ce dracu? imită biciul de altădată? Mereu mi-a fost frică de ele, frică să nu îmi sară în ochi, frică că pocnesc prea tare și prea aproape de urechea mea. Copiii pleacă și îmi dau seama că doar ne plimbăm dintr-o parte în alta, fără să știm de fapt ce să facem sau ce să spunem. Acum îmi dau seama că poate oamenii au emoții, poate că simt un freamăt interior pe care așa îl exprimă. În seara aia nu l-am înțeles, din contră, simțeam că mă irită și că e ceva fals; și poate că era fals, dar doar pentru că eu nu simțeam la fel, eu nu simțeam nimic.

Mă gândesc de ce ne mișcăm și vorbim, de ce nu stăm pur și simplu. Așa că o fac eu, mă opresc, mă uit la artificii, respir, sunt prezentă și, în sfârșit, îmi dau voie să simt și, dintr-o dată parcă, toate lucrurile capătă contur, sens, voce. Mă năvălesc multe gânduri și emoții puternice ca și pe copiii din poezia lui Coșbuc.

Artificiile nu prea se văd de după case, mai mult le aud decât le văd. Doar așa, din când în când, se mai vede câte un sfert de artificie. Mă gândesc că așa suntem și noi, uneori doar ne auzim și ne mai vedem din când în când câte puțin, nici pe departe în totalitate. Mă gândesc dacă asta e drept și cine stabilește ce e corect și ce nu pe lumea asta. Ajung la concluzia că așa e viața, uneori nedreaptă și poate că e bine că e așa. Simt, cred că pentru prima dată, sfântul sentiment al recunoștinței. Am spus de multe ori "sunt recunoscătoare", dar nu cred că am simțit-o cu adevărat niciodată. Mă gândesc la părinții mei și realizez că sunt cu adevărat un copil norocos că i-am avut pe ei și nu pe alții, pe ei care m-au lăsat să gândesc liber, care nu m-au cenzurat niciodată, care m-au învățat să am păreri, care m-au învățat să fiu un om corect, în primul rând cu mine și cei cu care am avut o relație extrem de deschisă și cu care nu am simțit niciodată frică să vorbesc, care mi-au arătat întotdeauna înțelegere, chiar dacă sunt convinsă că le-a fost greu să înțeleagă destule. Acum am parte tot mai puțin de asta, de o comunicare sinceră, bazată pe înțelegere. Mulțumesc universului pentru relația pe care o am și mă gândesc la doi prieteni foarte buni, care mă înțeleg cu adevărat și cu care am o relație bazată pe sinceritate. Îmi dau seama că am crescut și nu mai sunt la fel de idealistă, că e foarte greu să fie liniște, că totul colcăie și că asta e natura lucrurilor, să ne izbim unii de alții cu traumele și neajunsurile noastre.

Spre final văd deasupra caselor două artificii grase, aurii. Una dintre ele rămâne mai mult pe cer și se scurge frumos, simt ceva foarte puternic și îmi dau lacrimile. Mă gândesc că asta vreau, să fiu artificia grasă, aurie, frumoasă, care rămâne cât mai mult pe cer și care a reușit să se ridice deasupra caselor. Strâng bine cristalu' în mână, de frică să nu mă ia valu' și să-l scap. Lacrimile îmi curg prin colțul ochiului, pe nas, apoi pe buze, sunt calde și sunt bune și pare c-au venit de nicăieri. Au curs prin colțul intern al ochiului, de parcă nu ar vrea să fie văzute, așa cum aș vrea și eu să mă ascund ca să nu mă vadă lumea că plâng. Se face liniște, am rămas doar eu cu tatăl lui Paul, dintr-odată aud: "No domnișoară, de ce ești tristă?", zâmbesc și răspund: "Am și eu gândurile mele, dar tristă nu sunt." Intru în casă și, înainte să mă așez la masă, nașa mă întreabă: "Ești supărată Jeni?", le zâmbesc tuturor și spun: "Nu sunt, chiar nu sunt supărată, din contră."... tot ce fac e să cântăresc niște lucruri și să le las să treacă prin mine așa cum vor ele. Iau un pește și încep să-l curăț, așa fac întotdeauna, întâi îl curăț de toate oasele, apoi încep să mănânc. Mă gândesc că vreau să mă fac bine și că vreau să trăiesc într-o lume în care să pot să plâng fără să vreau să mă ascund.

*
Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2022 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2022), pe adresa [email protected], până pe 5 martie 2023. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2022. (Redacția LiterNet)

0 comentarii

Rubricile categoriei

Topuri & Retrospective

Publicitate

Sus