Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Castelele din Subcarpaţi - partea a V-a


Carmen Botoşaru

02.12.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Citiţi partea a IV-a a povestirii Castelele din Subcarpaţi
Partea a cincea, în care se povesteşte
cum gusturile şi culorile se dispută şi
,
ca de obicei, câştigă cei care,
vorba proverbului, au pâinea şi cuţitul


- Valere! Convoacă pe toată lumea! De ur-gen-ţă! Şedinţă!
- Când, domn' primar?
- Cum când, Valere? Dac-am zis că-i urgenţă? Arde!!! Dacă arde, acum! Repede-repede! Hai, adună-i pe toţi!

Domnul primar Veronel Popleaţă s-a trezit că l-a sunat iar domnul prefect al judeţului – a câta oară, de când cu americanii? nici cu nevastă-sa nu vorbise aşa des în ultima lună, cum vorbise cu domnul prefect; una, două, ţrrrrrr, telefonul! domn prefect! una, două, ţrrrrrr, telefonul! domn prefect! - dar, de data aceasta, ca să-şi anunţe sosirea la Căscioarele, pentru că vrea să vadă cu ochii lui cum e pregătită lumea să îi întâmpine pe înalţii oaspeţi.
- Nu ca să te verific, Veronele. Că te cunosc de-atâţia ani... dar ştii cum e! Pe urmă să nu-mi aud vorbe că nu m-am implicat cât trebuia într-un asemenea eveniment.
- Nici o problemă, ştiu că nu e vorba de nici o verificare, v-aşteptăm cu plăcere! i-a răspuns, cu vocea tremurându-i de indignare că nu i se acordă încredere absolută şi că prefectul se gândeşte să îl verifice, pe el, care are atâta experienţă în aceste probleme şi şi-a dedicat întreaga viaţă acestei comunităţi. Uite recunoştinţa!

Deşi totul e pus la punct, inexplicabil, domnul Veronel are mari emoţii. Se învârte ca un titirez pe lângă domnul prefect, îi arată, îi explică, îl laudă, îi culege de pe haină scamele imaginare. Şi totuşi... şi totuşi domnul prefect e încruntat, parcă şi strânge din fălci a supărare. După ce face turul satului, se închide cu domnul Veronel în birou.
- Ce dracu v-a venit, măi, frate, să vă bateţi joc de casele voastre în halu-ăsta? Zici că-i la ţigani! Vorba proverbului: chelului ce-i trebuie? tichie de mărgăritar! Ce-or să creadă oamenii ăia despre noi? Te gândeşti aşa, un pic? Dar cine le-a dat autorizaţie să îşi picteze zidurile exterioare, de parcă zici că e bâlci, nu sat de oameni serioşi?
- Păăăi... domn Veronel a încremenit şi nu găseşte deloc cuvintele potrivite să iasă la liman, simte că se rătăceşte tot mai mult printre gânduri, se întreabă dacă prefectul se referă şi la casa lui – dar nu, nu avea de unde să ştie, că de văzut, n-a văzut-o, doar dacă i-a spus careva, dar nu avea cine.
- Şi te-ai mai apucat şi tu să faci ca ei! Vorba proverbului: peştele de la cap se-mpute! Ce exemplu eşti aici? Doar eşti fruntea obştii!
- Păăăi...
- Nici un păi! Nu mai stăm la discuţii! Vorba proverbului: timpul este bani! Vă apucaţi şi vă spoiţi casele, de azi, adică chiar acum. Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi. Alb curat, nimic altceva. Organizezi toată treaba şi în două zile să-mi raportezi că nu mai există urmă de şerifi şi de curve pe ziduri! Nu se poate aşa ceva, măi, Veronele, pare prefectul să se mai îmbuneze, văzând figura tristă, mai mult, disperată, a primarului. Suntem oameni serioşi, nu ne putem permite să ne facem de râs. Vorba proverbului: prima impresie e doar o dată, nu mai ai cum s-o schimbi! Cred că eşti de acord cu mine. Hai, vorba lungă, sărăcia omului. Mâine dimineaţă, la prima oră, îmi spui cum merge treaba.
- Nu staţi la masă? mai adaugă domn Veronel, cu glas stins, neconvingător.
- Ce masă, dom'le? Ce? Am venit să petrec? Ştii cum faci acum? Vorba proverbului: ţara moare de tătari, hai să bem, cu lăutari. La treabă! Vorba lungă, sărăcia omului, ţi-am mai zis. Şi fruntea sus, nu mai sta aşa, de parcă ţi s-au înecat toate corăbiile.

Domnul Veronel nu-şi mai aminteşte nimic, nu ştie cum a plecat prefectul, dacă l-a condus la maşină, dacă şi-au strâns mâinile sau altceva. Stă în scaunul său masiv, de piele neagră, şi e dus pe gânduri. Valere a încercat să intre la el, dar s-a trezit că e dat afară. Nu pe un ton nervos, ci cu o voce moale, ca o cârpă, că Valere nici nu s-a putut supăra, dimpotrivă, inexplicabil, primarul parcă i-a stârnit mila.

Asta-i trebuia lui? Asemenea ruşine, acum, chiar înainte de pensie? Când să se mai spoiască toate casele, când numărătoarea inversă a început şi nu mai poate fi oprită? Oamenii, precis, n-au acum bani pentru var şi alte materiale de lucru. Primăria, la fel, a cheltuit tot, şi ultimul leu, de când cu anunţarea venirii americanilor. Dar, mai important, cum avea să-i spună nevestei că trebuie să renunţe la picturile de care era atât de mândru şi pentru care se certase cu toată familia?
- Veronele, astâmpără-te, că nu suntem ţigani. Te iei după prostime?
- Nu trebuie să subestimezi chiar tot ce ţine de gloată. Una e pictura de pe zidul lui nea Grigore, şi alta o să fie a mea. Eu aduc meşteri unul şi unul. Iau vopsea de cea mai bună calitate. O să iasă o mare operă de artă. Habar n-ai ce vorbeşti, aşa că mai bine taci, tu nu te pricepi la artă nici cât unghie. Vezi-ţi de gâştele şi goblenurile tale!
- E o prostie, Veronele. Renunţă! Eu nu stau într-o asemenea casă!
- N-ai gusturi...
- N-oi avea, dar nici cu-ale tale nu mi-e ruşine.

Şi discuţiile continuaseră multă vreme, dar degeaba, domn Veronel era sigur pe el şi nu voia cu nici un chip să asculte de gura nevesti-sii că, vorba aia, muierea... ce ştie muierea? Cheltuise o grămadă de bani, la un moment dat chiar se speriase de sumele uriaşe care tot intrau în vopsele şi aracet, bidinele şi pensule, mâna de lucru şi multe altele. Şi acum, deodată, când nici nu se uscaseră bine culorile, să renunţe la opera lui de artă şi să se recunoască înfrânt, să-i râdă în nas nevastă-sa şi să-i strige (parc-o vedea aievea):
- Ha, ha, ha! Ai văzut c-am avut dreptate?

Şi, mai mult decât atât, de ce e necesară schimbarea asta? Că nu-i place prefectului asemenea artă? Dar cine spune că prefectul are gusturi mai de soi? Vorba proverbului: gusturile nu se discută... Apoi domn Veronel se scutură şi-şi spune mai departe: ia uite, am început şi eu ca prefectul, cu vorba proverbului în sus, vorba proverbului în jos!

Se ridică de pe scaun şi dă roată biroului. O dată, încă o dată, şi încă o dată, şi tot aşa. Cu mâinile la spate, mergând apăsat, ocolind scaunul, dă roată biroului, şoptind la nesfârşit: comewell to Căscioarele... Aşa îl găseşte Valere care, văzând că timpul curge şi primarul nu mai iese odată din birou, iar oamenii îi aşteaptă dispoziţiile, a îndrăznit să crape uşa, doar cât să strecoare un ochi. Îşi dă seama că nu-i a bună şi se repede în sala de şedinţe, unde oamenii au răbdarea pusă la grea încercare:
- Fraţilor, domn Veronel cred că şi-a pierdut minţile. Se plimbă prin birou şi bolboroseşte ceva... cred că pe americăneşte. Marine, du-te după doctor, zău.
- Hai, măi, Valere, ce Dumnezeu? Lasă-l, că-şi revine omu'... Şi-aşa, doctorul nu mai e la ora asta. Nu ştii că pleacă devreme? Nu-l apucă ora doişpe la dispensar. Dacă face naveta la oraş...
- Atunci hai să-l aducem pe veterinar, că tot doctor e! Cum e la animale, aşa-i şi la oameni! Ia du-te şi tu şi te uită. Are privirea rătăcită, nu cred că vede ceva împrejur, e dus în altă parte, îţi spun eu. C-aşa era tataia Tăchiţă, înainte să-l ia să-l ducă la nebuni, la Sapoca.

Marinică, urmat de alţi câţiva săteni, deschide uşurel uşa biroului şi, ridicându-şi capetele unul deasupra celuilalt, lungindu-şi gâturile ca nişte berze, îl zăresc – fiecare cum poate - pe primar, plimbându-se şi bolborosind. Stau aşa, zgâindu-se la el, apoi Marinică, aflat chiar în crăpătura uşii, îşi ia inima în dinţi şi şopteşte:
- Domn primar! Domn primar! M-auziţi? Vă e rău?

Domnul Veronel nu aude şi nu vede nimic, decât ce e în mintea lui:
- Ha, ha, ha! Ai văzut c-am avut dreptate? aude el o voce, pe cât de familiară, pe atât de nesuferită.

Răspunde cu voce tare aiurelilor sale, speriindu-i pe oameni:
- Nu mai râde! Râzi degeaba! Poate doar dacă mă legi, s-apropie vreunul de casa mea!

Marinică închide uşa, cu grijă, şi se întoarce către ceilalţi:
- Mă duc să-l aduc pe veterinar.

va urma
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer