Castelele din Subcarpaţi - partea a IV-a

Citiţi partea a III-a a povestirii Castelele din Subcarpaţi - Intră. Linda?
- Da, Linda. Sam? M-a trimis...
- Da, eu l-am rugat. De fapt... ne cam cunoaştem, nu?
- Mmmm... nu ştiu... nu-mi amintesc... scuze...
- A, nu, nu trebuie să te scuzi. Eu nu-s aşa celebru, ca să mă ştii. Poate că e mult mai corect să spun că eu te cunosc, recunoaşte Sam, neputându-şi controla privirea, ci lăsând-o să-i scape către picioarele Lindei, ascunse până la genunchi de o fustă mulată, care le scoate în evidenţă mai mult decât dacă le-ar fi lăsat neacoperite.

Linda mustăceşte, în timp ce se aşează pe scaunul pe care Sam îl arată picioarelor ei. Apoi femeia îşi coboară lent pleoapele, ascunzând pentru două secunde albastrul lagoon al ochilor. Genele dese şi negre sunt atât de lungi încât aruncă parcă umbre pe obrazul rozaliu. Îşi aranjează, fără să fie nevoie, bretonul. Picior peste picior, fusta se retrage periculos, lăsând la vedere coapsele superbe, puse în valoare de ciorapii lycra, maronii-lucioşi.
- Deci? îl trezeşte ea pe Sam din catharsis.

Sam încearcă să îşi regăsească graiul, tuşeşte uşor, apoi crescendo, din ce în ce mai gălăgios, scuturându-şi tot corpul, bulbucându-şi ochii, înroşindu-se la faţă.
- Scu..., încearcă să strecoare printre behăielile groaznice, dar nu reuşeşte să lege un cuvânt întreg. Renunţă să mai bâiguie vreo scuză şi îşi vede de horcăieli.
- Ia o gură de apă, se apleacă spre el Linda, întinzându-i paharul şi, totodată, lăsând să i se vadă pe deasupra decolteului cămăşii albe, sânii, aproape în întregime, fapt care nu-l prea ajută pe Sam să-şi revină
- E mai bine?.
- E... mai... bine... pfffuuu... îmi revin... îmi revin. Thanks. Nu ştiu ce m-a apucat.
- Te înjură cineva.
- Poftim?
- Aşa se spune când tuşeşti şi te îneci, e semn că te înjură cineva.
- Ar fi cam greu să-mi dau seama cine. Sunt foarte multe posibilităţi, râde Sam. În fine! Voiam să îţi vorbesc despre misiunea noastră.
- Tom mi-a explicat deja. E foarte ciudată toată treaba. Eu nu mă prea pricep la chestii de-astea, ştii, eu, de fapt, sunt doar asistenta lui...
- Da, însă Tom mi-a spus că eşti de o discreţie absolută şi că are încredere în tine sută la sută.
- Tom nu se înşeală, mă cunoaşte foarte bine. Lucrăm de trei ani împreună.
- Cum ai ajuns să lucrezi pentru el?
- Hmmm... e o poveste lungă, nu cred că e momentul potrivit.

Linda venise în America de vreo cinci ani. Îşi dorise dintotdeauna să plece din ţara natală, dar nu oriunde, ci neapărat în America. Născută într-un sat din România, luată de mătuşă-sa la oraş, făcuse liceul de meteorologie, dar ratase facultatea. Se angajase la un institut de profil, unde misiunea ei era să măsoare intensitatea precipitaţiilor, lucru pe care îl făcea aşezând o găleată de zece litri în ploaie şi cronometrând umplerea ei. După care făcea calcule: atâţia litri de apă în atâta timp, înseamnă atâţia mililitri pe metrul pătrat, apoi nota rezultatul într-o rubrică minusculă a unui tabel, adăugând şi ora la care făcuse măsurătoarea. Dacă nu ploua, nu avea nimic de făcut. Doar să-şi plimbe picioarele frumoase prin institut, fără nici o altă treabă decât nevoia de a fi admirată. Sau să găsească un calculator liber şi să intre pe site-uri de matrimoniale. Nu pe cele româneşti, acestea nu o mai interesau câtuşi de puţin. Avea şi-aşa prea mulţi admiratori în carne şi oase, iar propunerile de toate felurile curgeau cu duiumul. Mai ceva ca nişte precipitaţii torenţiale, într-o zi de vară. Mesajele primite din România nici măcar nu le mai citea, ci, cu un click, le dădea imediat vânt în recycle bin. Nu de alta, dar cele pe care le deschisese la începutul carierei sale de internau-tistă, se dovediseră de-a dreptul ilare: Alţii mă descriu ca persoană motivată, energică şi foarte hotărâtă. Eu mă simt un pic dezorientat, mereu în căutare de ceva senzaţional, inovativ atât pe plan professional, cât şi relaţional. Sau: Caut femeia, dagostea şi sexul, oricând gata pentru fiecare sau toate la un loc. Şocată că există asemenea oameni – ar fi trebuit, totuşi, să se aştepte, nu? doar şi în realitate se lovise de asemenea specimene –, dar şi hohotind de râs, din tot sufletul, îi forwardase e-mailul prietenei sale, care îi răspunsese prompt:
- Ilar! Când separi sexul de dragoste şi de femeie, înţeleg! Deşi cică n-ar fi prea sănătos. Hi, hi, hi... Alţii spun că, dimpotrivă, se impune din când în când s-o faci! Hi, hi, hi... Nu prea înţeleg, însă, celelalte variante. (Decât, poate, dacă nu se petrec în 3D. Hi, hi, hi...) Sau poate nici nu trebuie să le înţeleg, pentru că, pur şi simplu, nu sunt de înţeles. Şi iar hi, hi, hi... Dacă separi dragostea de femeie şi sex, ar fi un soi de fetişism, poate? Iar să separi femeia de dragoste şi sex, ar fi un fel de gospodină asexuată şi... mai robot aşa... nenecesitând sentimente?

Alte mesaje, însă, fuseseră cu mult mai ilare.
- De ăsta ce zici? Nu am miliarde, dar am suflet de miliarde, pentru cine merită. Pot oferi iubire, sinceritate, mângâere, înţelegere, fericire atât cât pot şi cât se merită. Îndrăzneşte. Sigur nu vei regreta. Pupic.
- Ce să zic? Aş fi tentată să îi pun eticheta no comment şi cu asta basta. Dar e prea profund ca să trec aşa peste el. Hi, hi, hi... Oare cum ar fi să te "mângâe" un asemenea tip? Brrr... Iar pupicul de final... hm, pupicul... iami-iami! Auzi, ce-ar fi să laşi baltă chestiile astea? Nu te-ai convins cam ce lume zburdă pe aripile... internetului?

Ca urmare, aspiraţia Lindei se îndreptase, încăpăţânată şi secretă, către America. Minunea se întâmplase, şi nu graţie matrimonialelor de pe internet. În institut venise o delegaţie de cercetători americani, nu stătuseră mult timp, doar cât să implementeze un software care avea să asigure folosirea unui modeling de previziune a precipitaţiilor. Unul dintre americani, specialist în date satelitare, se simţise zăpăcit de apariţia femeii foarte tinere, aproape o copilandră, cu ochi albaştri lagoon şi picioare superbe, care purta în fiecare dimineaţă, cu graţie, tava cu cafele, servindu-i pe fiecare în parte cu licoarea fierbinte şi minunat mirositoare, cu un zâmbet cuceritor care-i dezvelea dinţii albi, regulaţi, perfecţi ca într-o reclamă la pasta de dinţi, şi un decolteu şi mai cuceritor, adânc, lăsând să se vadă de-a binelea ceea ce oricum se vedea prin bluza mulată, dincolo de care nu exista sutien. Americanul nu se putuse abţine şi, într-o zi, în timpul coffee-break-ului, prinzând un moment prielnic, se prezentase şi o întrebase cum o cheamă.
- Lenuţa.
- Sorry? Le-nu...
-... ţa!

Se amuzaseră împreună de ţ-ul lui, apoi discutaseră despre vreme şi despre altele, el îi admirase accentul şi fluenţa conversaţiei în limba engleză, ea roşise şi atenuase, cu modestie, complimentele. Seara, ea îi arătase oraşul. Noaptea, el îi arătase camera lui de hotel. O botezase Linda, mai ales pentru că nu putea să-i spună, cu nici un chip, Lenuţa, deşi îi plăcea acest nume cu sonoritate ciudată; dar lui îi ieşea orice altceva, numai Lenuţa nu. La ultima întâlnire, o ceruse de nevastă şi-i dăduse chiar şi un inel, pe care ea îl acceptase, fericită. Urma ca el să se întoarcă în scurtă vreme în România, iar ea, până atunci, trebuia să îşi anunţe mama – de tată era orfană - că şi-a găsit un logodnic şi că urmează să plece definitiv în America. Aşa că, înainte de toate, Linda îi scrisese detaliat mamei sale despre Steve şi încheiase: Aşteaptă-ne, venim amândoi, pe data de...
Mama Lindei, tanti Rădiţa, făcuse pregătiri ca pentru o nuntă împărătească. Şi povestise tuturor vecinelor:
- Vine Lenuţa mea, cu logondicu', Steve.
- Ce nume mai e şi ăla, Steve?
- Ce ştiu io? Dacă-i american...
- Da, da' ăştia într-un fel scriu, şi într-alt fel spun. N-ai văzut în Dallas? Nepoată-mea mă corecta toată ziua, că să nu mai zic JeRe, să zic... nu mai ştiu cum. "Da' ia lasă-mă, fată, în pace, să-i zic cum pot io!" i-am zis pân' la urmă Nicoletii.
- Păi şi? Ce ştiu io cum se citeşte? Dacă Lenuţa a scris Steve în scrisoare, io Steve îi zic băiatului...

Tanti Rădiţa văruise toată casa, şi pe-afară, şi pe dinăuntru, vopsise tocăria şi veranda, spălase toate ţoalele – carpete şi macaturi, preşuri şi covoare, mileuri şi ştergare -, vopsise gardul de la drum, lipise cuptorul din curte şi câte şi mai câte. În ziua cu pricina, se sculase cu noaptea în cap, nici nu începuseră cocoşii să cânte. Până răsărise soarele, făcuse o grămadă de treabă. Apoi măturase bătătura, lună. Adunase în poala şorţului ouăle din cuibar, bucurându-se că erau multe şi că avea să le dea copiilor – care trebuia să sosească dintr-o clipă într-alta - ouă proaspete. Când să iasă pe portiţa ogrăzii de păsări, în poarta de la drum apăruse dracul gol. Chiar în clipa în care femeia, speriată de moarte, adunase laolaltă cele trei degete ca să se închine contra necuratului, pricepu că în faţa ei nu era dracul, şi că alături, lângă arătanie, era chiar Lenuţa, fiică-sa.
- Sau am 'alucinăţii? îi trecuse fulgerător prin minte femeii, care nu mai apucase să ducă mâna la frunte să pornească prima cruce, că leşinase, pe cărare, făcând praf ouăle.

Se obişnuise greu tanti Rădiţa cu ginerele ei negru tuci, mai negru şi decât Negruţa, căţeaua legată în fundul curţii, lângă nuc. Tot aşa, îi fusese greu să-i înveţe rostirea numelui, fiindcă ea apucase să ţină minte altfel, cum stătea scris negru pe alb, în scrisoarea pe care o primise de la Lenuţa.
- Hai, mamă, învăţul are şi dezvăţ. Nu-i mai zice Steve, că nu-i obişnuit!
- Da' cum să-i zic, mamă, dacă nu pot al'fel...?
- Stiv! Ce-i aşa de greu să ţii minte? Stiv! Ia, zi! Stiv!
- Stiv! repeta tanti Rădiţa, ca un papagal. Dar ţie, maică, de ce-ţi zice Linda? Aşa se zice Lenuţa pe americăneşte?

Tanti Rădiţa nu prea avea cum vorbi cu ginerele său. Nu pricepea o iotă din limba lui şi, mai mult decât atât, câteodată o uita Dumnezeu cu ochii beliţi la el, în timp ce prin minte îi treceau gânduri cu păcat, de care s-ar fi lepădat bucuroasă dacă i-ar fi stat în puteri: Aoileuuu, urât mai e, muică! Botos şi negrrrruuu... Săracu', ce-i el vinovat? Că suflet bun ar avea... Da' urât e! Dădea din mâini, neajutorată, încercând să-i explice una, alta. El îi zâmbea tot timpul, iar dinţii apăreau albi ca laptele dintre buzele negre şi groase. Vorba lui tanti Voichiţa de peste drum:
- Da' ce buze groase are, fă! N-am mai văzut aşa... de când sunt pe faţa pământului! Groase, groase! Faci o oală de piftii din ele!

Lenuţa plecase în America. Devenise doamna Pritchard şi, în scurt timp, Steve o recomandase prietenului său de la NASA, care era în căutarea unei asistente. În România nu mai revenise, deşi rămânea pe gânduri ori de câte ori auzea pomenindu-se de ţara sa natală. Îi era dor de maică-sa şi îşi dorea foarte mult să o aducă în America, însă femeia refuza cu încăpăţânare să zboare cu avionul.
- Nu-mi trebuie mie aşa ceva, ferească Dumnezeu! Să mor cine ştie cum, las' c-am văzut eu la televizor!
- Vrei să vezi câteva imagini? Tocmai le studiam din nou. A nu ştiu câta oară... o trezeşte Sam din gânduri, pe Linda.
- Da, sigur că da, răspunde femeia, vizibil întristată de gânduri.
Sam tastează diverse comenzi, pe ecran se derulează, rapid, imagini.
- Uite! Se suprapun Hollywoodul, Las Vegasul şi... România. Inexplicabil. Ne-am gândit la toate posibilităţile şi le-am eliminat, una câte una. Ultima soluţie pare să fie asta: să mergem la faţa locului. Aici intervine rolul tău, avem nevoie să...
- Stai, stai, stai puţin. Dă, te rog, înapoi. Poţi?
- Sigur...
- Măreşte imaginile. Mai mult, se poate?
- Da, se poate. Se poate oricât de detaliat doreşti. Vrei să vezi porii de pe faţa acestei doamne care desfăşoară, se pare, diverse activităţi gospodăreşti, undeva, într-un sat din România?
- Da, detaliază şirul ăsta de imagini. Ce-i astaaa??? Stop! Nu se poate...

Linda încremeneşte. Are ochii rotunzi de uimire. Sam o priveşte în tăcere, nu înţelege motivul pentru care femeia este atât de uimită, dar nici nu face vreun efort să întrebe, să ceară lămuriri, pur şi simplu se scufundă în laguna albastră, fără să se împotrivească şi fără să mai fie preocupat de altceva. Linda preia mouse-ul, iar Sam este nevoit să urmărească ecranul, în timp ce femeia ba măreşte, ba micşorează imaginile. E incredibil, dar nu există nici un dubiu: pe ecran apare clar, ca într-un film la TV, mama Lindei, tanti Rădiţa, cu basmaua înflorată legată sub barbă, cu şorţul cenuşiu, legat peste capotul înflorat, de pânză ieftină. I se văd până şi ridurile adânci dintre sprâncene. În mână ţine o găleată. Linda derulează lent imaginile. Tanti Rădiţa se îndreaptă spre coteţul de porci şi varsă în teică, pe deasupra gărduţului, găletuşa cu porumb. Imaginile sunt aşa de clare, că parcă şi sârma din râtul porcului luceşte în monitorul lui Sam. Dar asta n-ar fi fost nimic, sau nu ar fi fost chiar mare lucru, dacă în imaginea următoare nu apărea un cazinou din...
- Las Vegaaas??? Ce se-ntâmplă aici???
- Asta vrem şi noi să aflăm.
- N-are ce să caute mama la Las Vegas... iar coteţul de porci, nici atât. Doamne!

Linda priveşte stupefiată monitorul, bântuită de gândul: Trebuie neapărat să ajung acasă, să văd ce se petrece! Pentru că ceva se petrece, e clar! Trebuie să văd cu ochii mei! Offf... a trecut atâta timp... Trebuie să merg acasă. Mi-e dooor... Sper că mama n-a păţit nimic...
- De când sunt imaginile astea?
- De ieri. Ieri dimineaţă.

Femeia izbucneşte în plâns şi iese din birou, lăsându-l pe Sam cu gura căscată de mirare.
- Deci, mergi cu noi? întreabă el, însă nu vine nici un răspuns, doar uşa trântită, care amortizează zgomotul plânsului înteţit brusc.