Acum am o împăcare neliniștită cu rosturile lumii

Daniel Cristea-Enache: La finele acestui dialog, pentru care vă mulțumesc, m-am gândit să vă propun un subiect inedit: chiar Dumneavoastră.

Desigur, ați punctat în CV-ul din prima "rundă" câteva dintre experiențele biografice și cele formative; iar pe parcursul dialogului nostru, s-a conturat de asemenea un portret indirect. Dar fiindcă scrieți proză, romane, și sunteți familiarizată cu dificultățile din proiectul construcției epice și detalierii unui personaj, fie el feminin ori masculin, în ce fel este "construită" identitatea Dvs. profundă?

Chiar și marii romancieri au înțeles până la un punct sufletul feminin, complexitatea intelectuală și sufletească a unor femei din realitate, "în carne și oase", fiind superioară complexității personajelor literare feminine.

Întrucât sunteți și prozatoare, și obișnuită cu introspecțiile, după ce ați înfățișat prieteniile, viața în comunism și în libertate, călătoriile, locurile pe care le-ați descoperit, o puteți privi și descrie acum amănunțit pe Carmen Firan, ca pe un personaj feminin pe care îl cunoașteți destul de bine?

Carmen Firan: Se spune că niciun guru nu se poate vindeca pe sine însuși, niciun filozof nu poate scăpa de spaimele existențiale oricâtă înțelepciune ar pune în încercările de a descifra misterele minții, și cred că nimeni nu se poate descrie pe sine însuși, la câtă obiectivitate, modestie sau "imagine" ar apela. Dacă temele și obsesiile de creator rămân cam aceleași, ne schimbăm de-a lungul vieții, ne adaptăm, abandonăm o cale sau ne încăpățânăm să pedalăm pe ea. Suntem în cele din urmă definiți pentru ceea ce creăm, cum gândim, ce păstrăm și ce rămâne după noi. Nu contează cum ne vedem pe noi înșine sau cum ne percep alții. "Personajul feminin" care sunt a fost distribuit în multe roluri de-a lungul vieții, a trecut prin montări și viziuni diferite, de la tragi-comedie și dramă, la farsă.

Mai important mi se pare să-ți găsești de fiecare dată tonul potrivit, vocea naturală, să joci corect fără să aștepți aplauze și pe cât posibil să eviți a fi fluierat. Eu nu am reușit întotdeauna, dar toate intră în profilul meu pe care îl accept așa cum e. În tinerețe n-am scăpat de o anumită trufie, nici de iluzii, acum am o împăcare neliniștită cu rosturile lumii. În sensul că încă am curiozitate, o energie domoală, interes pentru oameni și poveștile lor, am și resemnare, nu ca formă de înțelepciune care se spune că ar veni cu vârsta, mai degrabă înțelegere pentru limite (ca în matematică) oricât de nelimitate ar fi ele.

Când eram foarte tânără scriam la persoana întâi, din punctul de vedere al unui bărbat, eram personaj masculin inventat. Nu știu nici acum de ce, și mi-e teamă să analizez tocmai azi, când confuzia de gender face legendă. Nu era nici criză de identitate, nici bravadă, doar că în timpul comunismului credeam eu că pot fi luată mai în serios ca scriitor bărbat, într-un sistem misogin în care "mama națiunii" sau personaje feminine ale nomenclaturii castraseră femininul. Ajunsă în America am descoperit un feminism înfloritor și o feminitate pălită. Aș fi rămas să scriu tot prin vocea unui bărbat, de data asta din solidaritate cu ei. Nu mi se par necesare nici programele literare și editoriale dedicate și implicând exclusiv femeile, de la studii universitare la antologii sau edituri feministe. Un creator există per se, indiferent de sex.

Mă sfiesc să-mi fac un portret, încă mă simt tânără, mai am de descoperit, de înțeles, dar parte din mine există în fiecare carte, în orice scriu. Există un profil indirect. În plus, este unul în mișcare.


Pe certificatul de naștere al lui David era scris: Mama, Jane. Tatăl, necunoscut. Și necunoscut avea să rămână.

Când era mic nu se mira când pe unii din colegii lui îi luau tații de la școală. Oricum păreau mai multe mame decât tați, și multă vreme i s-a părut normal ca unii să aibă mamă și tată, iar alții doar mamă. Credea că așa au fost lăsate lucrurile să fie. El se bucura că nimerise o mamă înțelegătoare, energică și plină de umor. Jane era asistentă medicală, lucra în ture și făcea bani cât să trăiască amândoi de la o lună la alta. Nu le lipsea nimic și nu aveau nimic în plus. Râdeau mult împreună, atinseseră un echilibru rar văzut la o femeie care își crește singură un copil, rar chiar în cupluri și familii unde toate par în regulă privite din afară dar se clatină pe dinăuntru.

Jane era exigentă cât și când trebuia, îi taxa pe loc greșelile fără tam-tam, strigăte ori pedepse, iar David înțelegea de fiecare dată când era certat fără să protesteze. Se ocupa de el cât îi permitea timpul între două ture la spital, fără să-l ajute prea mult cu lecțiile și fără să-i reproșeze că nu este printre premianți. Era blândă Jane, dar altfel dârză, avea un fel de demnitate discretă, nu se plângea niciodată de nimic, nici de singurătate, nici de greutăți, nici de David chiar când ar fi avut motive s-o facă.

Parte din echilibrul lor se trăgea și din faptul că se protejau tacit unul pe altul. Poate că Jane a avut în tinerețe unu, doi sau câți iubiți or fi fost, dar nu i-a adus niciodată în casă. David a făcut multe prostii ca adolescent dar a avut grijă ca mama sa să nu afle și nici să existe consecințe care să-i afecteze. Adevărul nu e de niciun ajutor dacă rănește. Asta nu însemna că trăiau în minciună, ci într-o binevenită omisiune a unor adevăruri mai mult sau mai puțin importante sau dureroase care nu ar fi schimbat prea mult dacă ar fi fost spuse, dar de ce să te complici și să te amărăști când viața e despre altceva, a big picture, cum spunea bunica lui. Proiectează esențele, bulevardele largi în care se pierd cărările mărunte, înălțimile în care se vor ascunde căderile. Estompează trecutul și îngroașă doar amintirile care ți-au croit destinul. The big picture face loc și detaliilor, căutărilor și erorilor care se pierd în perspectiva compoziției. Asta dacă te uiți la viață ca la un tablou complex, tridimensional, așa cum amândoi o făceau subconștient, fiecare cu orizontul, cu experiența vârstei și din unghiul lui de vedere.

Bunicul nu exista în peisaj. Nimeni nu vorbea despre el. Poate o părăsise pe bunica la scurt timp după căsătorie, sau poate nici nu fuseseră căsătoriți, poate murise de tânăr sau își pierduse urma în lume. Cert e că Jane avea doar mamă sau asta știa David. Nu i se părea anormal. El avea doar mamă, mama lui avusese doar mamă. Străbunica lui se aflase printre primii veniți în America, de undeva din Orientul Mijlociu, pe drum își pierduse și rădăcinile și religia, și îl pierduse și pe străbunicul la scurt timp după ce fuseseră acceptați pe Elis Island. Drumul fusese prea greu pentru el, inima prea slabă. David era rezultatul unui lung șir de femei care duceau viața mai departe.

Bunica lui David a murit la puțin timp după ce el împlinise șapte ani. Era de-acum suficient de mare să stea singur noaptea când Jane era în tură la spital, să se ducă și să se întoarcă singur de la școală. Singurătatea era un partener acceptabil pe atunci, indiferent de vârstă. Nu speria pe nimeni, nu ocupa tot locul, nu arunca oamenii nici în depresie, nici în droguri. Lumea nu înnebunise încă, telefoanele deștepte nu apăruseră, tehnologia nu-și arătase colții, nici alienarea nu pusese stăpânire pe mințile oamenilor, sufletele nu apucaseră să se golească și natura nu fugise într-un ecran. Nu era cunoscut sensul unor alăturări de cuvinte precum realitate virtuală, inteligență artificială, adevăruri alternative, platforme digitale. Ce era real era real și ce nu, nu. Ce nu încăpea în realitate se întâmpla în imaginație. Nu erau abuzate nici cuvinte precum fals sau aparență, doar cele dintotdeauna stoarse de miez ca love, happiness, God. Să spui te iubesc era un automatism verbal, fericirea un clișeu, Dumnezeu, mai mult o exclamație. Oh my God! Viitorul presa în prag, dar ușile periculoase au fost un timp ținute închise de cei care aveau toate cheile dintr-un instinct de protecție pentru fragilitatea emoțională a speciei. Nu era vreun paradis, doar o stare generală de normalitate. Se produceau crime, infracțiuni, sinucideri, existau războaie și masacre în diverse părți ale lumii, mocneau tensiuni peste tot, dar veștile ajungeau mai greu, nu atât de rapid și de multe deodată, ochiul avea timp să înregistreze, urechea să audă și timpul curgea oarecum mai încet, nu se știe cum. Dar viitorul nu putea fi prea mult amânat chiar dacă toate ceasurile și orologiile din lume ar fi fost arse. Iar cine nu se va adapta la dinamica lui drăcească va rămâne pe dinafară, lăsa Jane să se înțeleagă de câte ori vorbeau despre ziua de mâine, deși ea părea să trăiască într-un prezent continuu, fără amintiri și părând să-și fi uitat trecutul.

Prin adolescență David a trecut ca oricare altul la vârsta asta, departe de a fi fost vreun înger, a spart geamul vecinei de la parter cu mingea, a furat din magazine, a chiulit de la școală, a vandalizat câteva cabine telefonice ca să-și consume furia hormonilor, și-a ispășit pedeapsa prin muncă obligatorie pentru binele comunității spălând băncile într-o biserică timp de 30 de zile, a fumat pe ascuns, nu doar țigări, a schimbat notele în carnetul de școală cât să nu-și sperie mama cu rezultatele slabe, dar toate relele au rămas în limite oarecum normale.

De altfel, cuvinte ca normal și natural erau des folosite de David. Mama sa l-a dus cu telecabina de pe Roosevelt Island în Manhattan ca să-i facă o bucurie, să vadă perspectiva orașului de sus. Ei, cum e? l-a întrebat Jane victorioasă. David i-a șoptit: E frumos. Dar eu vreau să văd orașul normal.

Când l-a dus în Orlando, cum își duce orice american copilul o dată în viață, David părea să se bucure de toate distracțiile locului, de la roller-coaster la simularea de cutremure, vulcani în erupție, tobogane cu apă.
Ești fericit?
Sunt fericit. Păcat că nimic nu e natural.
Adică? s-a încruntat Jane care făcuse un efort să-și permit acea minivacanță, credeam că o să-ți facă plăcere. David a tăcut.
Mi-a plăcut, a spus în cele din urmă, dar mai mult îmi place în lumea normală. Jane și-a dat ochii peste cap și n-a mai comentat.

Dacă era întrebat ce vrea să fie când va fi mare, David răspundea de fiecare dată fără să stea pe gânduri: magician. Știa trucuri cu cărțile de joc, putea să facă să dispară sau să apară mici obiecte pe care le făcea cu dexteritate să alunece pe mâneca hainei, dar cam atât. De ce, totuși, magician? Să facă rost de bani pentru a pleca într-o călătorie în jurul lumii cu mama lui, să poată vindeca copiii bolnavii sau să le mai dea ceva timp bătrânilor, și mai ales să aducă la normal lucrurile care o luau razna.

Doar iubirea poate da timp, zicea mama sa, doar ea poate prelungi viața dar până la urmă și ea e neputincioasă.
O să murim cu toții? a întrebat-o David.
Da.
Și n-o să ne mai întoarcem niciodată aici?
Nu.
Nu s-a întors nimeni, niciodată?
Nu prea.
Știi pe cineva care să se fi întors totuși din moarte?
Știu unul, a spus Jane, și a vrut să scape fugind să ducă rufele la spălat.
Cine? Te rog, spune-mi.
Isus.
Ah, a oftat David. Dar asta a fost demult.
Da. Demult. Nu te mai gândi. Se gândesc alții mai deștepți ca noi și nu duce la nimic.

Prima și ultima oară când și-a confruntat mama a fost într-o dimineață de decembrie cu puțin înainte de a împlini 13 ani. I se îngroșa vocea sau mai bine zis semăna când cu a unui urs, când cu a unui păun care își amușina perechea. Nu-și găsea locul și nu-și recunoștea trupul, stătea minute în șir pe marginea patului privindu-și picioarele, gândindu-se la abisul care începea chiar atunci, acolo, dincolo de tălpile lui, și se temea că se va prăbuși prin podea sau va țâșni în sus prin tavan.

Jane se întorsese din tura de noapte. Obosită, dar parând în fața lui David deșertăciunea rutinei și pierderea iluziilor. Soră medicală? O actriță de talent care juca câteva roluri afișând un zâmbet cald peste dinții strânși. Înaltă, cu forme bine conturate, păr roșcat și pielea stropită de pistrui, ochi negri pătrunzători pe care timpul așezase o lumină palid-înțeleaptă, ciolănoasă cât să pară sportivă deși sport făcea doar curățind casa, făcând cumpărături, stând în picioare zeci de ore pe zi. Pe orice ușă ar fi intrat Jane ar fi fost remarcată, dar imediat se retrăgea de bună voie într-un con de umbră. Era felul ei de a se strecura prin viață fără valuri inutile ori bravadă. Prețuia ce avea și nu regreta ce pierduse. David era cel mai important trofeu dar nu-l punea pe piedestal, îl ținea la inimă. Semăna cu ea la față, doar ochii erau albaștri, moștenire poate de la tatăl necunoscut, era înalt ca ea și ciolănos, calm și zâmbitor.

În dimineața aceea de decembrie David o aștepta în holul de la intrare, de data asta fără nicio urmă de zâmbet. Nu știa dacă visul pe care-l avusese era un coșmar, o amintire imaginată sau reciclată. Bunica îi vorbise despre premonițiile care vin în vis să te prevină despre ce urma să se întâmple în realitate. Exista însă o cheie, îi explicase, visele nu se citesc simplist, dacă visezi că ai murit nu înseamnă că o să mori curând, înseamnă o schimbare de lume. Cum ar fi? Eh, cum ar fi să pleci într-o călătorie, să te muți la altă școală, în altă casă, sau în alt oraș, să te însori sau să te desparți. La el nu se aplica niciuna din astea.

Se făcea că murise. Se vedea de sus întins pe un pat alb, erau oameni în jur, gălăgie, auzea tot ce vorbeau dar când a încercat să le spună ceva nu a putut scoate niciun sunet. Le-a făcut cu mâna de acolo de sus dar ei nu-l vedeau. Zbura sau înota într-un abur auriu, nu-și simțea corpul, era ușor ca un fulg. Deodată toate au încremenit. Deși nu vedea decât sclipiri de lumină, scame și nervuri strălucitoare, a simțit lângă el o prezență, apoi s-a auzit o voce care spunea ceva într-o limbă care îi era necunoscută dar pe care o înțelegea. Când s-a trezit aproape a auzit bufnitura corpului său în pat. Era transpirat și pentru prima oară și-a simțit capul greu și dureros, ca și cum înăuntrul lui se ducea o bătălie între gânduri, imagini, voci, simțuri trezite, toate acoperite de aburi, ascunse în ceața unei lumi nevăzute, decuplată de la realitate sau poate în completarea ei, în care David ajunsese în noaptea aceea și de unde se întorsese și mai nedumerit.

De cum Jane a descuiat ușa, David i-a strigat furios:
L-am văzut pe tata.

Jane a rămas înmărmurită în prag cu sacoșa atârnând într-o mână.
Unde? a întrebat instinctiv. S-a repliat repede, a dus sacoșa la bucătărie încă tensionată presimțind ce va urma. N-aveai cum și unde. Ți-am spus că nu există.
Există. L-am văzut eu. Și-a amintit atunci ce-i spusese bunica pe patul de moarte: Nimic nu există până nu ți se întâmplă ție.
Și? a intrat Jane în joc încercând să dezamorseze dramatismul. Cum arată?
Nu știu. De fapt i-am auzit vocea, l-am simțit foarte aproape de mine, dar nu i-am văzut chipul.
Unde l-ai văzut, mă rog, auzit?
În vis.
Ah, e normal, s-a relaxat Jane.
Ce e normal?
Să visăm la ceea ce nu există sau nu putem cunoaște.

David a privit-o dintr-odată altfel, lung, pentru prima oară cu suspiciune.
Toți copiii au un tată, am învățat și la școală. E ceva rău cu el și îmi ascunzi?
Nu e nimic rău.
Știi ce mi s-a întâmplat într-o zi? Un băiat m-a înjurat de tată. Da, de tată. Pentru că știa că nu există un tată în viața mea, că nu poate veni să-l tragă la răspundere. Iar eu am tăcut. Din același motiv. Îți dai seama cum m-am simțit?
Îmi pare rău, a murmurat Jane.
Tu știi cine e. Cât vrei să ții secretul ăsta? Până când?
Nu e un secret.
De ce nu-mi spui, atunci? Cine e?
E cine e, a șoptit Jane și dintr-odată s-a simțit slăbită. Putem înceta? Sunt obosită.
Vreau să-mi cunosc tatăl, să-l văd, măcar o dată, a ridicat David vocea.
Păi zici că l-ai văzut azi noapte. Mă rog, într-o formă.
Vreau în viața reală, nu în vis.
În viața reală nu există. Poți să crezi sau să nu crezi, e alegerea ta.
N-ai să-mi spui niciodată adevărul, nu-i așa?
Adevărul e că nu știu ce să-ți spun mai mult decât atât.

Jane a trântit coșul cu rufe murdare în mijlocul sufrageriei, și-a îndreptat spatele și a privit pe fereastră lung și melancolic în semn că voia discuția încheiată. David s-a întors cu spatele dar a rămas pe loc, cântărind dacă să fugă în camera lui și să trântească ușa după el, să continue să o interogheze ori să se oprească acolo, lăsând lucrurile așa cum erau. Până la urmă nu fusese decât un vis, până la urmă nu suferea de absența tatălui, îl preocupa mai mult ideea că tatăl era necunoscut decât că în viața lui nu exista un tată, dar era clar că de la Jane nu avea să stoarcă nimic mai mult. Mama lui își încuiase secretele în lada trecutului și făcuse cheia pierdută. Pentru prima oară a înțeles că există secrete și mistere pe care poți să le ignori, dar dacă vrei să încerci să le descifrezi doar singur poți s-o faci.
Îți aduci pantalonii de pijama la spălat? l-a întrebat Jane cu voce joasă și caldă, lăsând să se înțeleagă că lucrurile reveniseră la normal.
Mi i-am spălat singur.
Foarte bine. Jane a luat coșul de rufe și înainte să iasă i-a spus blând:
Până mă întorc pune masa. Mor de foame.

La ce sunt buni tații? Să meargă cu tine la meciurile de baseball, să le spui colegilor de școală când ești mic că dacă nu te lasă în pace vine tata și-or să vadă ei atunci cine e mai puternic, să fie în fotografia de familie de sărbători, să pretinzi că îi destăinui o intimitate fără să știe mama, să-l știi acolo, în fundal, ca pe un element de siguranță la care poți apela la nevoie. Sau poate să nu fie nimic din toate astea La el figura tatălui se suprapunea perfect peste chipul mamei. Mama mergea cu el la meciurile de baseball îmbrăcată într-un tricou cu numărul lui de echipă pe piept, cu șapcă și pantaloni strânși pe picior, fluiera și striga din tribună încurajându-l, când era chemată la școală pentru vreo năzdrăvănie de-a lui era spășită în fața profesorilor după care îi cumpăra o înghețată și îi spunea că nu e tocmai bine ce făcuse dar era sigură că n-o să se mai repete, de sărbători aprindea lumânări și se ruga pentru sufletele celor știuți și neștiuți după care punea muzică de vals și dansau amândoi în jurul mesei din sufragerie. Totul era natural și firesc. David trăia ca într-un matriarhat în afara timpului, departe de feminismul care aștepta să preia ștafeta. Matriarhatul e diferit de feminism. În matriarhat femeile conduc protejând bărbații sau tolerându-le slăbiciunile, nu-i strivesc.

David și-a mutat pantalonii de pijama din baie unde-i pusese la uscat pe calorifer, în camera lui. Când se gândea la colega lui cu sâni obraznici, ejacula, dar se întâmpla și când nu se gândea la ea. Uneori își arunca pantalonii în sacul cu rufe murdare, alteori și-i spăla singur. Jane îl vedea uneori prin ușa întredeschisă cum se masturba dimineața, așa cum și el o vedea cum se strecura afară cu o pungă mică de plastic în care punea tamponul când era la menstruație și stătea apoi chircită pe sofaua din sufragerie cu capul în mâini. David se așeza încet pe sofa lângă ea, alteori rămânea tăcut în camera lui, ca și cum n-ar fi vrut să-i răscolească durerea prin vreo mișcare sau sunet. În fond nu aveau secrete, fiecare respecta intimitatea și singurătatea celuilalt. Și fiecare era parte din viața celuilalt. Jane îl tundea în baie cu foarfeca ascuțită a bunicii, ustensilă cum nu se mai fabricau, avea lame subțiri ca hârtia și tăietură de mare precizie. O foarfecă de croitorie, atât de fină că puteai tăia cu ea și aripi de înger.

La fiecare două luni David o vopsea pe păr. Îi așeza un prosop în față, altul pe spate, amesteca conținutul celor două tuburi de substanțe cu importanța unui stilist de pe Fifth Avenue, îi despărțea părul în cărări cu un piaptăn cu dinți groși privindu-i cu atenție pielea capului ca și cum ar fi vrut să descifreze misterele unui ținut necunoscut, cu o pensulă îi întingea vopseaua pe păr și cu un șervețel îi ștergea picăturile prelinse pe frunte sau pe obraji. Era un ritual pe care îl aștepta de fiecare dată cu o emoție inexplicabilă. Mama se dădea pe mâna lui, avea încredere în el, iar David își dorea să n-o dezamăgească niciodată.

Jane s-a întors de la spălătorie cu un aer proaspăt care mirosea a tinerețe și a detergent. El așezase farfuriile pe masă. S-au așezat unul în fața celuilalt evitând să se privească în ochi. Căldura care venea din cuptor devenise insuportabilă. Jane a rupt pâinea.
Să mâncăm.
Nu mi-e foame, a spus David.

I-a luat mâna în a ei și David nu și-a retras-o. Au rămas așa un timp, până când aerul s-a curățit, inima și-a reluat bătăile regulate, roșeața din obraji a trecut.
Ce vrei de ziua ta? l-a întrebat Jane.
Știi ce vreau.

S-au privit lung, au izbucnit amândoi în râs și au început să mănânce.