Ziua era pe atunci înzecită iar timpul curgea leneș ca un râu de câmpie

După ce a murit străbunica, ne-am mutat la bloc. Era și bine, era și rău. Aveam de-acum veceu în casă, baie și bucătărie, nu mai trebuia să mergem în fundul curții, nici să ne spălăm în lighean. Dar nu mai aveam nici mărul din curte de care tata îmi atârnase un leagăn, nici cireșii de la fereastră, nici pivnița unde țineam lubenițe până toamna târziu și murături până primăvara, nici câine nu mai aveam. Odată cu moartea străbunicii care mă adora a apărut și prima sincopă a copilăriei mele. Era posibil ca oamenii cei mai dragi să dispară peste noapte, era posibil ca noaptea să se lungească și să se înnegrească încât să te simți singur și nesigur.

De la două camere, am sărit doi ani mai târziu la trei, într-un bloc pe strada Severinului. Treceai un dâmb, te strecurai printr-o spărtură în gard și intrai direct în Grădina Botanică. Acolo a fost locul meu de joacă vara și de săniuș iarna, acolo am început să fiu atentă la flori, furnici, arbori, rădăcini, ierburi aromate și nuferi. Mi se părea uriașă, o junglă dezlănțuită chiar lângă blocul nostru. Aveam săptămânal ore de pian și franceză, ca mai toți copiii singuri la părinți intelectuali. Primele poezii le-am scris de foarte devreme. Am crescut între cărți, tata îmi dădea să citesc autori români, mama străini. Tudor Opriș mi-a publicat prima poezie în revista Limbă și literatură pentru copii, iar Ștefan Aug. Doinaș într-o emisiune TV despre tinere talente vorbea despre "o viziune cosmică" în poezia mea foarte scurtă și simplă, Furnica. Am absolvit Liceul N. Bălcescu, pe numele lui original Carol I, la care a revenit după '89, și Facultatea de matematică a Universității din Craiova. Au fost anii cei mai frumoși, în care m-am format sub îndrumarea unor dascăli de excepție. Citeam enorm, îmi făceam fișe de lectură fără să mi le ceară nimeni, am descoperit Psihanaliza lui Freud, m-am îndrăgostit de Kafka și Dostoievski, eram atrasă de filosofie, de existențialiști, am scris un lung eseu, Structuralismul între matematică și poetică. De la Baudelaire la Paul Valéry. Am și acum impresia că la 18-19 ani eram mult mai deșteaptă... La Craiova m-am bucurat de prietenia lui I.D. Sîrbu, Eugen Negrici și Sina Dănciulescu, mi-au fost mentori și modele, m-au încurajat să scriu și m-au hrănit intelectual cum nu se poate mai bine. Visam să fac regie de teatru, dar într-o lume cu opțiuni limitate cum era aceea, visele rămâneau în general vise.

Am debutat în 1981 cu volumul Iluzii pe cont propriu și tot în acel an m-am mutat la București și am început să profesez în comuna Ileana, județul Dâmbovița, iar doi ani mai târziu ca suplinitoare în Voluntari și Colentina, unde uneori trebuia să predau și muzică pentru a-mi completa catedra, deși eram afonă.

Munca patriotică începea la sat în septembrie și ținea uneori până la sfârșit de noiembrie, am cules cu elevii mei de toate, de la porumb și struguri la sfeclă și ghindă. Citeam pe navetă, scriam noaptea după ce toate se linișteau, trăiam din puțin și nu ușor, dar nu mi se părea ceva anormal. În 1983 și 1984 am publicat încă două volume de versuri la Albatros, iar din 1986, chiar după ce mă definitivasem ca profesoară, am obținut transferul ca redactor la Editura Tehnică unde am lucrat până la Revoluție. În paralel scriam cronică de teatru la Amfiteatru, SLAST (Suplimentul literar-artistic al Scînteii Tineretului), și țineam o cronică permanentă De la spectacol la regie, în revista Teatrul. Am început să public cu oarecare regularitate poezie și proză la România literară, Luceafărul, Ramuri (unde semnasem poezii ca studentă cu pseudonimul Florentina Neagoe). După un timp de tranziție confuz și dificil, din 1991 am lucrat la Editura Fundației Culturale Române unde mai târziu am coordonat revistele Fundației (Lettre Internationale, Dilema etc.) și programele internaționale.
Nu am prevăzut niciodată că voi pleca din țară, nu mi-am plănuit și nici nu mi-am dorit să mă stabilesc în altă parte. Dacă aș crede în stele, aș spune că era scris în destinul meu, dar l-am văzut târziu, când de fapt nu părea să am niciun motiv să emigrez. Comunismul căzuse, publicam, călătoream și mă puteam declara oarecum mulțumită. Doar că după un timp de relaxare post-revoluționară cușca a început să fie din nou sufocantă. Aveam senzația că acolo nu mai exista nimic nou pentru mine, libertatea cu ale ei deschideri începuse să-și închidă una după alta ușile, în mintea mea, dar chiar și așa tot nu mi-ar fi trecut prin cap să plec. În fond eram expertă în rezistență și supraviețuire. Până când printr-o conjunctură am ajuns la New York. La început, ca funcționar, lucram la Fundația Culturală Română, actualul Institut Cultural Român care organiza la Washington DC, pentru prima oară, un mare festival, Open Gates, în care România era țara invitată să-și prezinte cultura, tradițiile, arta și literatura timp de două săptămâni. Proiect ambițios, care mă entuziasma, și în care am pus multă energie și timp. Am fost apoi detașată ca director de programe la Centrul Cultural Român din New York unde am organizat în cei patru ani de diplomație o serie de Cafenele literare cu scriitori americani și români, un Festival de literatură și traduceri care a avut trei ediții, 1998-2000, unde am adus traducători și scriitori din multe orașe americane și din România, primul Festival de film românesc, simpozioane de arhitectură, spectacole de teatru, muzică și dans, reușind să aduc în spațiul românesc nume importante de pe scena literară și artistică americană. Am lucrat cu plăcere, deși atmosfera instituțională nu era chiar relaxată în acele timpuri... Am decis să prețuiesc legea compensației, nimic nu vine fără plată, faptul că eram acolo unde mă simțeam ca peștele în apă, cu prieteni americani de foarte bună calitate, făcând ce îmi plăcea, depășea inconvenientele de altă natură.

Când am ajuns la New York am știut din prima clipă că era locul meu, și m-am gândit că dacă tot aveam o singură viață, acolo aș vrea să trăiesc ce-a mai rămas din ea. Utopic, doar că stelele au lucrat și visul a devenit realitate. Îmi plăcea totul, rezonam cu energia orașului, mergeam ore în șir pe străzi, în parcuri, muzee, și cum eram eu însămi invizibilă, mă contopeam în silueta lui de aer. Îl iubesc și azi, deși a trecut prin traume și schimbări, prin 11 septembrie, prin pandemie, prin crize și defăimări. Interesant, oriunde m-aș afla în lume, deși cu timpul am mai multe reședințe, a mă întoarce acasă înseamnă în mintea mea întotdeauna la New York. Poate contează și faptul că aici am fost acceptată fără rezerve, poate și apetența mea pentru întâmplare artistică satisfăcută complet într-un spațiu cultural complex și neliniștit, poate pentru că aici am devenit bunică, poate că așa a fost să fie și că aici sunt mulțumită chiar când nu am multe motive de mulțumire. Din orice moment îți privești viața, colinele își îndulcesc și mai mult curburile, câmpiile își înghit uniformitatea, munții se îmblânzesc și ți se pot chiar așeza la picioare, dar oceanul va foșni oricând misterios, de necuprins. Nu știu de ce asociez New Yorkul oceanului, pentru mine o atracție nesfârșită de fluiditate, forță, creativitate. Locul unde nu te poți plictisi niciodată. Dar unde poți fi oricând singur. Marele meu noroc este de fapt că m-a ocolit singurătatea, monstru care poate anula orice miracol.

Aveam în jur de patruzeci de ani când m-am stabilit la New York și trăiam sentimentul că viața mea abia începea. Într-un fel, era adevărat. Ce voiam "să fac când voi fi mare", cum ziceam în copilărie, începea să prindă contur. L-am întâlnit pe Adrian și ne-am construit un cuplu solid, bazat pe afinități intelectuale și comunicare, împreună am plănuit, călătorit, am râs și ne-am pansat unul altuia răni mai vechi sau mai noi, am scris și trei cărți împreună: două de versuri gen exquisite corpse, Voci pe muchie de cuțit, prezentat elogios de Nina Cassian, și Cântece de carantină, scrise în timpul pandemiei, sub auspiciile prietenești ale lui Andrei care s-a alăturat și volumului nostru Judecata. Adrian Sângerorzan versus Carmen Firan, cu un verdict de Andrei Codrescu, și a salvat un divorț imaginar pornit de la conflicte de idei condamnându-ne la două luni de tăcere, pedeapsă supremă pentru noi care vorbim tot timpul, uneori în contradictoriu, dar totdeauna sincer, ne criticăm creativ și ne susținem unul pe altul.

Am intrat într-un timp bun pentru scris și din 1998 am publicat aproape în fiecare an o carte, în România sau în America, unele în ediții bilingve (Cuceriri disperare, Desăvârșirea erorii), romanul Farsa, despre Revoluția din '89, trecut neobservat în România, dar foarte bine primit în America unde a avut două ediții și cronici laudative. Revista New York Review of Books a lansat un concurs de poezie, am trimis și eu, fără iluzii, și s-a întâmplat că am câștigat primul meu premiu important. Asta mi-a deschis uși la edituri, am publicat volumele de versuri Accomplished Error și The First Moment After Death (cu ilustrațiile lui Tudor Jebeleanu), pe care le-am lansat la librăria Rizzoli din Manhattan, loc râvnit de orice scriitor și de neimaginat pentru mine. Împreună cu Virginia Joffe am scos la Umbrage Press o carte-album în ediție bilingvă În cea mai frumoasă viață, cu poemele mele scrise în New York și fotografiile artistei făcute în România, tipărită la Rizzoli în Italia, proiect editorial difuzat și în țară, prin Editura Polirom. Este cartea care mi-a adus multă bucurie, am avut lansări și evenimente organizate de instituții de cultură, librării, biblioteci și cluburi literare. În România am publicat în paralel câteva cărți de nuvele și eseuri, Detectorul de emoții și Miracole mici și mijlocii, apărute la Curtea Veche, Caloriferistul și nevasta hermeneutului, la Polirom, alte volume de versuri Locuri de trăit singur, la Cartea Românească, Cuvinte locuite (cu ilustrații de Sasha Mereț), Femeia de nisip, scoase la Scrisul Românesc, 101 Poezii (Cuvântul e timp), apărut cu o prefață a lui Andrei Codrescu la Editura Academiei Române, din păcate cu o difuzare aproape inexistentă.

Zilele se dilatau, trăiam intens, citeam mult, scriam cu poftă, conduceam împreună cu poetul Andrey Gritsman programul de lecturi Intercultural Poetry Series la clubul literar Cornelia Street Café în Village, am realizat în calitate de co-editor trei antologii de poezie Born in Utopia, publicată la Talisman Publishers (100 de ani de poezie românească în traducere, de la Tudor Arghezi până în zilele noastre), cu o prefață de Nicolae Manolescu și o postfață de Virgil Nemoianu, Stranger at Home/ Străin acasă, antologie de poezie cu accent, conținând poeți americani emigranți din alte culturi, și Locul nimănui, poezie americană contemporană, apărută la Cartea Românească.

După ce mi-am încheiat mandatul diplomatic la Institutul Cultural Român am lucrat câțiva ani ca director de dezvoltare la Fundația Pro Patrimonio, filiala din New York, colaborând în organizarea de evenimente cu Șerban Cantacuzino, Marina Sturdza, Indrei Rațiu, și după ce am fost primită în PEN Club am făcut un timp parte din comisia de admisii. M-am întors la școală, cum se spune în America, am făcut cursuri de hipnoterapie clinică și programare neuro-lingvistică, sub pretextul că mi-ar folosi pentru un roman la care scriam, dar fiind domenii pentru care aveam un interes mai vechi pe care până atunci nu avusesem ocazia să mi-l satisfac. Mi-am deschis chiar și o practică de hipnoterapie clinică, am cunoscut și am încercat să ajut tineri de mare performanță americani sau emigranți, experiență pe care o prețuiesc mult, din care am învățat și am crescut eu însămi spiritual. Anxietățile, depresia, alienarea sau inadaptarea nu sunt vorbe în vânt în societatea americană competitivă și nemiloasă. Am scris un volum de eseuri, Puterea cuvintelor, în care analizam comunicarea în dictatură, cu limba ei de lemn, și în lumea economiei de piață, cu clișeele ei nu mai puțin golite de sens. O parte din eseurile din acest volum și câteva nuvele pe teme psihologice le-am publicat în America, la Editura Talisman, sub titlul Words and Flesh.

La Editura Spuyten Duyvil am publicat nuvela Inferno, povestea unui triunghi amoros care mi-a dat de fapt ideea de a scrie o trilogie pe tema cuplului, din care am scris însă doar două romane.

Anii 2010-2020 au fost bogați și intenși, am călătorit mult, din Patagonia în deșertul Atacama, din Nepal în Argentina (am publicat și un jurnal de călătorie la Polirom, Unde începe cerul), am fost invitată ca writer in residency la colegii americane, am participat la târguri internaționale de carte, am ținut conferințe și lecturi la diverse universități. În fiecare an veneam în România, să-mi revăd tatăl, să merg la mormântul mamei, mereu curioasă să văd schimbările, fără mari nostalgii dar și fără maliții. La Teatrul Național din Craiova a avut loc premiera piesei mele Lumina din pod, în regia lui Mircea Cornișteanu. Nu m-am putut duce la premieră, am văzut spectacolul un an mai târziu și m-am simțit aruncată în timp, în 1982, când Emil Boroghină îmi regizase piesa de debut, Polen pe insulă. Aceeași sală, aceeași actriță principală, Tamara Popescu, același miros de rumeguș proaspăt tăiat care venea din podele, emoția să-ți auzi propriile cuvinte, să le vezi cum zboară prin alte voci și se așază în alte încăperi. Mi-am amintit atunci că scrisesem și o piesă de teatru pentru copii, A fost odată ca-ntotdeauna, pe care Radu Boroianu voia să o monteze la Teatrul Țăndărică. Nu s-a întâmplat, iar textul l-am pierdut. Pe vremea aceea scriam de mână și îmi băteam textele la mașină, în două exemplare, cu indigo. În schimb, prin 1998, Savel Stiopul m-a convins să scriu un scenariu de film. Era bătrân deja și nu mai primea nicio atenție, am scris Proprietarii de stele, el mi-a cumpărat prăjituri la Capșa iar eu i-am oferit scenariul. Culmea, a făcut filmul, a găsit sponsori, l-a dus chiar la Festivalul de film de la Toronto. Eu nu l-am văzut niciodată dar mi s-a spus că era prost. Nici scenariul acela nu-l mai am. Am mai scris în anii următori două scenarii, dar Savel trecuse în lumea celor drepți iar eu nu aveam oricum nicio șansă.

Câteva piese de teatru radiofonic și Polen pe insulă le-am publicat în volum, iar mai târziu am scos cartea Timp în doi care conține două piese, Cum să te desparți într-o zi perfectă și Lumina din pod. Îmi pare rău că nu am scris mai mult teatru, am plăcerea replicii, nu cred în conflict dar mă seduc monotonia, introspecția, neîntâmplarea, poate rămase din timpul comunismului când eram dornică de aventură și neașteptat, dar nu se întâmpla nimic, lumea noastră era inertă și insipidă.

Cu Nina Cassian am fost prietenă bună, am scris împreună exquisite corpse, am avut lecturi și ne-am jucat de-a cuvintele și memoria, am făcut cu ea o carte, Dialogul vântului cu marea, apărută la Editura Tango, publicată în America în traducerea Monei Nicoară la Editura Sheep Meadow Press, condusă de Stanley Moss, personaj strălucitor al scenei literare din New York. În aceeași editură mi-a apărut și volumul de versuri Rock and Dew.

Despre emigranți și adaptare am scris mult, chiar și un Horoscop, apărut în România sub titlul Valiza cu melci, iar în America Changing Your Sign, Changing Your Destiny, o descriere ludică a destinului duplicitar al emigrantului, omul cu două sau mai multe nașteri, căutându-și un loc nou sub soare. Împreună cu Stefania Magidson, brașoveancă stabilită la Los Angeles, am scos o carte de dialoguri pe teme de psihologie aplicată, atingând subiecte legate de identitate, fericire, noroc, voință și iluzii, intitulată În căutarea Magicianului Alb, apărută și în engleză câțiva ani mai târziu la New Meridian Arts în New York.

În ultimii ani am scris mai mult proză, am publicat trei romane, Umbra pierdută și În apele facerii (Polirom) și Singurătatea bărbaților (Tracus Arte).
 
(Carmen Firan)



Daniel Cristea-Enache: Stimată doamnă Carmen Firan, chiar dacă în cazul Dvs. încadrarea în generația '80 nu este absolut sigură, ca scriitoare având mai multe deosebiri literare față de "optzeciști" decât asemănări cu ei, faceți parte din promoțiile celor care, în momentul Decembrie 1989, aveau în jur de 30 de ani. În anul acestui dialog (pentru care vă mulțumesc) sunt ceva mai mult de 30 de ani scurși de la Revoluție. Se poate spune așadar că sunt două părți existențiale aproape egale: una "petrecută" în regimul trecut, totalitar, alta într-unul democratic.

Cum arăta o zi din viața unei tinere intelectuale în "Epoca de Aur" a lui Nicolae Ceaușescu și cum arată o zi din viața Dvs. de acum? Sunt ele comparabile? Se intersectează în unele puncte ori sunt perfect "paralele"?

Credeați, în anii '80, că la finele lor acel regim se va prăbuși? Vă gândeați la o revoluție?

Cum vă proiectați atunci viitorul personal, pe cel familial și pe cel colectiv, comunitar, național? Ce aspirații aveați, în ceea ce avea să fie ultimul deceniu ceaușist?

Carmen Firan: Încadrarea în generații poate fi utilă pentru istorici și critici literari, altfel cred că există destine individuale care se întâmplă să facă parte doar prin data nașterii (sau a debutului literar) dintr-un val, și chiar dacă scrierile lor vor avea expresii sau influențe uneori asemănătoare, creația, originalitatea au surse misterioase. Mediul geografic sau fundalul istoric, tipul de formație, comunitatea intelectuală au și ele ceva de spus în definirea generațiilor. Majoritatea optzeciștilor, de exemplu, sunt absolvenți de filologie, fie că s-au aflat la București, Cluj, Timișoara sau Iași, au avut o educație asemănătoare, profesorii lor la filologie erau în paralel și cronicari la diverse reviste, sau făceau parte din lumea literară. Eu am făcut toată școala la Craiova, am absolvit matematica, pentru mine lumea literară bucureșteană era un miraj. Când m-am mutat în București aveam 21 de ani, nu cunoșteam pe nimeni, la început eram timorată de Capitală, unde existau grupuri literare deja formate din timpul facultății, se știau între ei, erau prieteni, aveau cenacluri și întâlniri, eu făceam naveta în județul Dâmbovița, mi-a luat ceva timp până să ajung să fiu cât de cât băgată în seamă. Pe cât de dezinvoltă am ajuns cu vârsta, când eram foarte tânără nu excelam în comunicare. Pentru mine literatura era o pasiune pe care a trebuit să mi-o întrețin în paralel cu studiul matematicii, extrem de dificilă, poate că și poezia mea a fost altfel structurată, fără să-mi dau seama. Nu mi se pare ciudat că am fost lăsată pe dinafară. Interesant e că foarte repede după ce m-am stabilit la New York am fost acceptată în grupări literare la care nici nu visasem, adaptarea mea s-a făcut peste noapte, în timp ce la București mi-a luat mult până să-mi găsesc locul.

Poate din cauza pandemiei care ne-a dereglat stilul de viață, poate din alte cauze, misterioase, mi s-a schimbat percepția timpului. Sentimentul că timpul s-a dat peste cap nu cred că este legat nici de vârstă, nici de anxietate pentru viitor, mai degrabă e o senzație de amețeală existențială în care bucăți mari de viață pierd în greutate, altele pe vremea lor nebăgate în seamă câștigă teren în memoria emoțională. Mai este adevărat că de bună voie pe măsură ce înaintăm pe drum aruncăm peste bord balastul pentru a salva ce ni se pare important. În funcție de multe elemente care ne definesc existența la un moment dat, cred că majoritatea oscilăm între "nimic nu are rost" și "totul e până la urmă important".

Dacă ar fi să compar în absolut o zi din viața mea de atunci, în comunism, cu una de azi, în libertate, văzute de sus, diferențele nu ar fi mari. Sună paradoxal sau ciudat, dar în esență sunt legate de aceleași obiceiuri, citit, scris, teatru și concerte, prieteni, obligații profesionale și domestice, risipire... Detaliul însă umple imaginea. Și cel mai important este cel legat de energia timpului. Ziua era pe atunci înzecită iar timpul curgea leneș ca un râu de câmpie. Nu îmi dau seama cum, dar reușeam să fac enorm de multe lucruri, foarte diferite. Sigur, aveam tinerețea de partea mea, dar trebuie să fie mai mult decât atât. Azi asaltul de informații venite pe toate canalele, non-stop, la care suntem expuși volens-nolens, ne înghite clipele, ne parazitează tihna gândirii, ne diminuează sensibilitatea și ne alterează emoțiile. Și tot paradoxal, descoperi alte ciudățenii, cu cât ai mai mult timp liber, cu atât faci mai puține lucruri.

În cei treizeci de ani trăiți în comunism am avut parte de o educație solidă, școala era serioasă, am avut profesori și mentori minunați, am citit pe rupte, am publicat cărți, făceam naveta ca profesoară de matematică dar serile mă întâlneam cu prieteni scriitori și artiști, m-am bucurat de atenția unor oameni înțelepți și generoși de la care am învățat mult, îmi creasem o lume paralelă cu cea impusă de sistemul politic și în care eram pregătită să supraviețuiesc. O colivie tapetată cu ce era important pentru mine, în special cu hrană pentru minte. Eram convinsă că sistemul comunist nu va cădea pe parcursul vieții mele și multe iluzii de "viață mai bună" nu aveam. Nu ne grăbeam niciunde, pentru că nu aveam unde să ajungem. Viitorul părea previzibil iar prezentul reușeam cumva să ni-l luăm aliat și să-l facem suportabil. După 1984 lucrurile s-au înrăutățit însă pentru mine, ca scriitor. Publicasem deja două volume de versuri, Iluzii pe cont propriu și Paradis pentru ziua de luni, dar odată cu volumul Îmblânzitor de vieți furate apărut la Editura Albatros am fost plasată pe lista scriitorilor cu interdicție de a mai publica. Nu am făcut prea des public acest episod, există multă mânie și ironie în lumea post-revoluționară și mi se pare decent să vorbești despre astfel de situații când au existat cazuri disperate de persecuție politică și victime reale ale regimului comunist. Nu am avut niciun merit, poemele au fost considerate de cenzură ostentativ politice iar titlul cărții duplicitar și insultător la adresa sistemului. Deja colivia mea bine pregătită pentru supraviețuire devenea sufocantă. Am continuat să scriu, am încercat să public dar eram de fiecare dată respinsă chiar de redacțiile editurilor fără a mai ajunge măcar la cenzor.

Cum tot în 1984 l-am născut pe fiul meu, m-am pus pe scris cărți de copii. Am publicat la Ion Creangă două volume de poezii, dintre care Nopți senine pentru tine s-a vândut într-un tiraj de 50 de mii de exemplare și mi-a adus și bani buni, dar al treilea, chiar în primăvara lui 1989, mi-a fost respins cu mențiunea că una dintre poezii este o ironie la adresa sistemului politic și eram de acum complet oprită să public. Era absurd, iar sentimentul de nedreptate și neputință covârșitor. Am continuat să scriu. Așa se face că în primii doi ani după Revoluție am părut foarte prolifică, publicând volumele de poeme Trepte sub mare la Cartea Românească, și Negru pur la Albatros, romanul Tot mai aproape și cărțile de poezii pentru copii Alte nopți aceleași vise, Vino Doamne mai aproape (cu ilustrații de Tia Peltz) și Poți să fugi în papuci de turte dulci (ilustrații C. Piliuță), toate scrise între 1984 și 1990. În ciuda marasmului din timpul dictaturii și fantasmelor revoluționare, m-am considerat un om norocos. Nu visasem să cadă comunismul, eram încă tânără și aveam mare poftă de viață, de scris, de comunicare și de călătorii. Pe scena literară nu mi se dădea prea mare atenție, din motive diverse, am înțeles și nu m-am dezamăgit, aveam un pact de împăcare cu ale lumii valuri, simțeam intuitiv ce contează și ce nu e important. Din fericire îmi omorâsem orgoliul la timp și nici așteptări nu aveam, ce contau erau libertatea, curiozitatea minții care putea fi în sfârșit satisfăcută. Cred că așa-zisa fericire, sau mai bine zis mulțumirea sufletească ține de resursele fiecăruia de a-și proiecta (și accepta) drumul fără să se lase impresionat de asperități, denivelări, gropi sau oaze imaginare.