În familia noastră biblioteca, lectura, scrisul au fost în prim plan

Daniel Cristea-Enache: Familia în care v-ați născut și cea pe care ați creat-o par să fi fost la fel de importante pentru Dvs. L-ați evocat pe tată. Dar cum a fost, cum este să fiți înșivă tată? Ce înseamnă paternitatea pentru un scriitor? Este ea diferită de a celorlalți oameni?
Poate vă amintiți de o anchetă culturală destul de crudă prin alternativa ei: scriitori ai noștri erau întrebați ce ar alege între propriul scris și propria familie.
La finele acestui dialog, pentru care vă mulțumesc, aș vrea să explicați dacă și cum viața de familie a influențat scrisul Dvs.
Și invers: paginile pe care le-ați scris, cărțile pe care le-ați publicat, opera literară au influențat viața de familie și familia însăși?

Lucian Vasiliu: Devotat admirator (și aproximativ practicant) al latinității (fără a ignora dialogul cu celelalte familii adamice!) - latinitate salvatoare, pentru noi, odinioară și acum, la Porțile Orientului și la Gurile Dunării - voi începe confesiunile cumva "latinește".
Ab ovo (Arta poetică, Horațiu)!
Ab Urbe condita (Titus Livius)!
Un timp, copil, adolescent candid, zburdalnic, nu am prea știut ce este familia. O iubeam, o descopeream zi de zi, mă mândream cu ea instinctiv: de la bunici, la cumetri și la verișoare din București sau risipite în lume.
Cred că prima familie pe care am descoperit-o a fost, fără glumă, cea veche, arhetipală, pe care nu o bănuiam. Licean, m-am bucurat să fiu participant voluntar, în vacanța de vară 1969-1970, la săpăturile arheologice din Valea Seacă, de lângă Bârlad. Continuam lucrările gestionate de Muzeul municipal "Vasile Pârvan". Am făcut cunoștință cu bordeie și vetre tracice, geto-dacice. Am aflat câte ceva de la mirabilii mei profesori de istorie (în ani de liceu mai relaxați, 1968-1972) despre "dacii liberi" (carpi, costoboci, sarmați etc.). Mi-am regăsit "strămoșii" prelucrători de oase, făcând piepteni, de exemplu, precum și fel de fel de podoabe. Mă visam șef de familie cu mulți copii, vânând, pescuind, în ținuturile fabuloase ale actualului Podiș Moldovenesc (între Bârlad, Bacău, Vaslui), apărându-mi ținuturile de triburile invadatoare ale estului necunoscut și imprevizibil.
La orele de latină, am descoperit și familia amplă a latinității, chiar și în absența Ablativului în limba maternă.
Familia în care m-am născut, am aprofundat-o după anul fatidic 1971 (Tezele P.C.R., revoluția culturală de inspirație nord-coreeană etc.), an în care ne-a murit tatăl. Am început să reconstitui arborele genealogic. Tezaurizam orice hârtie scrisă de Părintele Ștefan. Eram mult mai atent la ce spunea, surdinizat (de teama politicului), dascălul bisericesc din sat (nanul meu, Manolache), la ce grăia bunicul Prisecaru (cu două războaie mondiale la activ, pădurar pe domeniile regale, având de crescut 9 copii, din cei 11 născuți, între care două perechi de gemeni), la ce șopteau unchii întorși din prizonieratul din Uniunea Sovietică etc. Lumea se păzea să spună adevărul, chiar și foștii deținuți politic, eliberați în vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în etape, până în 1962, când nu mai zăream bocanci de soldați sovietici prin țară.
Aflam, de exemplu, că tatăl nostru fusese căsătorit în anul 1928, când absolvise Seminarul teologic din urbea Huși. Avea doar 20 de ani ("născut și domiciliat în orașul Bârlad, strada Ion Codrescu, fiu al D-lui Ștefan Vasiliu și al Doamnei Maria Șt. Vasiliu, născută Buhuș" - citat din Actul de căsătorie). Că avusese, cu soția (19 ani, la căsătorie) 3 copii, în perioada cât a fost preot în trei sate din comuna Puiești, județul Tutova, respectiv: Ramona-Cornelia (n. în 1929, în casa bunicului Cujbă, localitatea Bursucani, județul Covurlui); Mihail (n. 1932); Ioan (n. 1934). Divorțează, pe fond de război, la cererea soției, Paraschiva, în anul 1943, divorț pronunțat la Tecuci, unde consoarta se mutase cu cei trei copii.
În 1950, bunica mea, Maria Vasiliu (fostă Buhuș), paralizează, motiv pentru care tatăl nostru o solicită pe viitoarea noastră mamă, Elisabeta Prisecaru (familie cu 11 copii) să aibă grijă de gospodărie. Elisabeta avea deja un fiu, Ion, născut în 1947, fără a fi căsătorită. Pe acest fond, al conviețuirii în anii grei de după război, mama m-a născut în 1954. Pe fratele Aurel, în 1955.
Socotind în contextul dificil al anilor 1930 și următorii, concluzionam că fac parte din mai multe familii biologice, că am trei frați necunoscuți (din prima căsătorie a tatălui nostru). Până în 1964 am purtat numele Prisecaru, al mamei. Abia în acel an tatăl se căsătorea cu mama. Deveneam, normal, Vasiliu.
Printre documentele salvate din arhiva-bibliotecă a preotului interbelic Ștefan Vasiliu, am recuperat și parte din numele familiilor de săteni, care alcătuiau cele trei parohii pe care le-a slujit tata, până în anul 1964, când, pensionat medical, a revenit cu familia în Bârladul natal: Beraru, Brandabura, Cartojan, Cănănău, Codrescu, Chirilă, Dumbravă, Gheorghiu, Gherasim, Ichim, Luncă, Manolache, Mazilu, Miron, Mocanu, Ocraim, Paraschiv, Pavel, Pârvu, Petrea, Prăjescu, Pușcașu, Setnescu, Trufașu, Vidrașcu, Vrabie etc. - altă "familie" a copilăriei mele!
Au fost și alte descoperiri în timp, cu cât am înotat mai departe, din pârâiașul (Iezer) al satelor, în râul Bârlad (mai ales când inunda urbea, primăvara), în Dunăre (la piciorul podului Saligny, de la Cernavodă), în Marea Neagră, în Mediterana sau aiurea.
Aș menționa "familia" de amici (prieteni îmi pare prea banalizat, ultrauzitat și uzat) din timpul Școlii Postliceale de Biblioteconomie (București 1972-1974), cu George Calcan, Marian Drăghici, Ion Scorobete, Nicolae Scurtu, Liviu Vișan ș.a.
A fost și familia de camarazi din timpul stagiului militar de 1 an și 4 luni, când ne-au surprins momente dificile, de la inundațiile de pe Mureș la munci agricole complicate (3 luni, la Ferma 5 de lângă Dunărea podului Saligny).
"Familia" ieșeană, în vremea cât am fost redactor al revistei studențești Dialog, elogiată de Radio Europa Liberă împreună cu Grupul de rezistență din care am făcut și eu parte: Alexandru Zub și Mihai Ursachi (foști deținuți politic) - reperele noastre -, profesorul universitar Alexandru Călinescu, Luca Pițu, Liviu Antonesei, Nichita Danilov, Sorin Antohi, Florin Platon, Mihai Dinu Gheorghiu, Val Condurache, Ioan Holban, George Pruteanu, Ștefan Afloroaei și mulți alții (mulți dintre noi anchetați de Securitate, în anul 1983).
Menționez și "familia" de la Biblioteca Institutului Politehnic "Gheorghe Asachi" (eram singurul fecior între cele peste 30 de doamne bibliotecare) și "familia" de la muzeele literare ieșene.
A fost și "familia" de comilitoni ai valului, plutonului, grupării devenite generația ᾽80. Corespondam cu scrisori clasice (telefoane erau puține, scumpe, ascultate); ne reuneam pe la colocvii studențești, prin tabere literare, la concursuri, prin cenacluri. Aș menționa doar câteva nume, dintr-o listă uriașă de "optzeciști" care s-au bucurat și de schimbarea radicală din estul Europei sovietizate: Mariana Marin, Ioana Dinulescu, Mariana Codruț, Marta Petreu, Elena Ștefoi, Aurel Dumitrașcu, Traian T. Coșovei, Radu G. Țeposu, Emil Hurezeanu, Matei Vișniec, Liviu Ioan Stoiciu, Eugen Suciu, George Vulturescu, Mircea A. Diaconu sau Adrian Alui Gheorghe.
Nu în ultimul rând, am descoperit "familia" reîntregită, cu alfabetul latin și limba română, de peste Prut. Iarăși, doar câteva nume: Maria Șleatițchi și Nicolae Leahu, Maria Pilchin și Mircea V. Ciobanu, Margareta Curtescu și Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu și Nicolae Spătaru, Leo Butnaru și Arcadie Suceveanu. Și foarte mulți alți convivi culturali.
Un timp, m-am dorit burlac, resemnat, să nu îmi antrenez eventuala familie în buclucuri, știindu-mă neastâmpărat deseori. Eram și tare pauper. Până la urmă, aproape de 30 de ani ("influențat pozitiv"), mi-a venit "de hac" Iolanda-Carmen Dospinescu, studentă la litere. Mi-a devenit soție. Un timp, a fost profesoară navetistă (Iași-Pașcani și retur), actualmente este director de cursuri la Institutul Cultural din Iași.
Înainte de 1989 s-a născut Luiza-Maria. După 1990, fiul Cezar-Ștefan. Bucurie dublă, dincolo și dincoace de zidul infernal al Berlinului, ca metaforă a Europei ruptă între dure sfâșieri Est-Vest!
Între timp, am bucuria de a trăi și experiența bunicului. De câțiva ani buni tot exersez poezii pentru nepot, pentru copiii Ucrainei, pentru amintirea copilăriei copiilor mei, azi maturi, dedicați artelor. În fapt, în familia noastră biblioteca, lectura, scrisul au fost în prim plan: tatăl, mama, fratele mai mic, copiii noștri au fost, sunt spirite creatoare, libere.
Am cunoscut scriitori cu familii nefericite, cu prunci, copii marcați de fel de fel de probleme. Aș numi doar tristețea lui Eminescu de a trăi într-o familie cu mulți copii, morți unul după altul, la vârste relativ tinere. Eminescu, suferind că nu s-a căsătorit, că nu are urmași. Apoi, Tudor Arghezi care, pe lângă excepționalele cărți dedicate copiilor lui, a trăit și nefericirea nerealizării lor. Așa cum s-a întâmplat și cu George Bacovia. L-am cunoscut bine pe fiul lui, Gabriel (în perioada mea de școală în București, dar și ulterior, în Iașii muzeologiei literare) - în asemănare doar fizică, să zicem, cu tatăl (Gheorghe Vasiliu din Bacău).
M-am străduit ca familia să nu sufere prea mult de absențele mele (generate de administrația, infernală uneori, prin care am trecut între anii 1990-2022), de anchetele de "genocid cultural" la care am fost supus, de acuzațiile că aș fi fost informator al Securității (documentele, apărute ulterior, au dovedit contrariul: am fost anchetat, avertizat în mai multe rânduri să mă temperez, că risc să rămân fără serviciu; mi s-a întocmit Dosar de Urmărire Informativă, după scandalul - mușamalizat, cum se practica în epocă - provocat de cartea mea de debut Mona-Monada, editura Junimea, 1981).
Au fost conjugate, sistematic, discreditări, intoxicări, fabulații, mai ales în anii 1990, când am deținut funcții râvnite de mulți, iscând gelozii, invidii, umane răutăți. Dau un exemplu: am strămutat, legal, cu toate avizele și onorurile, falsul cimitir al eroilor sovietici, din parcul casei Junimii din Iași. L-am strămutat cu ceremonial militar și religios, cu aviz de la Consulatul sovietic din Iași (da, a existat așa ceva, imediat după decembrie 1989 - avem documente!), cu avize de la Patriarhia din Moscova și din Kiev etc. Am fost acuzat, anchetat, suspectat de abuz. Am prezentat dosarele Comisiei ministeriale de anchetă, precum și filmul strămutării din ograda muzeului în spațiul dedicat morților din al doilea război mondial, în parcela oficială, de la Cimitirul "Eternitatea" din Iași. În final, am fost scutit de toată mascarada. Evident, familia a suferit, a suportat, a rezistat.
Între familie și scris am ales să scripturesc despre familie, în toate sensurile ei.
Familia și istoria ei, apropiată, îndepărtată, personală sau generalizată m-a stimulat mereu. Cred că ar fi suficient să mărturisesc faptul că m-am îndeletnicit și cu scrierea de jurnal al fiicei și al fiului, în primii lor ani de viață, Cine va parcurge, și parțial, cărțile mele, va recunoaște, mai mult sau mai puțin explicit, biografismul meu funciar. Transfigurat, mai puțin factologic.
Pe de altă parte, nu știu în ce măsură "opera" mea a influențat familia. Ai mei (soție, copii, frați, nepoți, verișoare și veri) ar putea mărturisi.
Aș încheia în cheie relativ ludică. Între premiile pe care le-am acceptat (da, am refuzat mai multe!), a fost și premiul național "Nichita Stănescu", Ploiești, 2010 - președintele juriului, criticul literar, acad. Eugen Simion. Financiar, am primit o sumă de bani. Cu ei, am oferit o vacanță familiei mele, în insula mitologică, multdorită, Corfu (Kerkira). Grecia legendară ne-a reîntregit, ne-a binecuvântat familia creștină, cu toate valurile mării homerice!


I. Allegro moderato
M-au trezit avioanele.
Nu erau de hârtie
precum odinioară, în parc
la Geamie

Deasupra noastră
văzduh cu pictograme și rune,
în alfabet ebraic, etrust, hitit
ca valurile mării neptune

Răsunau
litanii
coruri antice
oratorii
cantate
madrigale
libații ale amazoanelor

Trei vise am avut.
Legănat de fregata natală
văzui în adâncuri
șarpele Glykon -
se înălța în apele ostrovului
ca o turlă de bazilică bizantină
cu bot de miel

Hartă veche
părea inima mea
străpunsă de halebarde -
abia își mai aducea aminte
de mine
rătăcitor prin ținuturi lombarde

II. Andante
Îngerul
a sunat din trâmbița de argint

Primul vis:
savuram mireasma foii de dafin -
semn de carte
între pământ și cer,
într-un poem de Apollinaire

Mesajul angelic
îmi aminti de Chemarea
primită de Tatăl meu,
în luna iulie 1943:
Preotul Ștefan Vasiliu
este detașat, cel puțin 6 luni
misionar în Transnistria.
Ordin de prezentare.
La Est de Edenul meu,
în România de Est

Cod portocaliu
de grindină cu avioane
într-o noapte, olandă
într-un lan cu lavandă

Fără escale,
precum Socrate
în vetustele sale sandale,
m-am prezentat pentru Sinedriu.
Candriu,
am fost citat
pe lista lui Vladimir Putin.
Fui confundat cu Evgheni Evtușenko?
Cu Eugen Cioclea? Sau cu Lucian de ValeaLU?

Brusc, apăru în față-mi
un tanc
împodobit cu manuscrise de camuflaj.
Eram la Soroca sau în preacucernicul Blaj?

Am scos din desagă
masivul tom de istorie literară,
semnat de camaradul de arme
Iohannis Holbanibus -
am așezat impunătorul op
în fața matahalei-tanc-dinozaur.
Mitralierele amuțiră.
Părea că Orfeu
își acorda din nou
inefabila liră

Prin văzduh
zburdau roiuri de litere
sintagme, versete.
Întreaga urbe se legăna
verticală umbră de chiparos
pe colina Assisi -
se desfăta
precum o meduză
într-o noapte chopiniană, lăuză

Piața (Roșie? Portocalie? Galbenă?)
devenise o imensă Carte
în formă de cruce:
spre Est, spre Beijing și Pădurea Împietrită;
spre Vest, spre Lisabona și monastirea Jeronimos;
spre Nord, spre Oslo și Fiordul Vechi;
spre Sud, spre Fâșia Gaza

Mă trezi din reverie
muzica de geampara
de pe strada istorică Vodă Cuza

III. Menuetto
În loc de blindate,
defilau cărți

Al doilea vis -
eram în Chișinău
flancat de clădiri vetuste
(evreiești, armenești, poloneze,
austriece, rusești, tătărăști...)

De după un platan
cu epidermă canadiană
se ivi Poetul:
- Sunt Pușkin,
se recomandă într-o impecabilă
limbă rusă țaristă.
Exilat și Domnia Ta?

La un pas de noi, Odesa
și Crimeea, frumoasa Calipso -
Anno Domini 1814?

Flacăra unui chibrit suedez
premiat cu Nobel
făcu explozie
în întunericul visului meu

Mă trezii
în sunet de alămuri orientale -
îngerul
înota, ludic,
în vetusta mea călimară,
pecenego-cumano-avară

IV. Allegro molto
O visai pe Mama,
presbitera Elisabeta.
Visam mamele poeților morți

Mă visai caiet studențesc
în sacoșele copiilor mei.
Mă visai vorbind fluent
germana lui Goethe
chineza lui Confucius
franceza lui Villon
greaca lui Elytis
italiana lui Dante
româna junimistului Ion Creangă

Nistrul curgea în Mureș,
Oltul în Tibru
Yangtze în Sena
Brahmaputra în Amazon
Nilul în Dâmbovița

Florile de soc
semănau cu notele Simfoniei a 14-a,
ne încântau fețele triste și pontice