Nu m-aș angaja să fac un personaj literar din Ceaușescu

Daniel Cristea-Enache: C. Stănescu, pe care l-ați menționat în "runda" anterioară, a fost unul dintre oamenii providențiali pentru vocația mea de critic literar, oferindu-mi la numai 23 de ani rubrica de Cronica literară din revista Adevărul literar și artistic. M-am simțit obligat moralmente la această completare, din perspectiva mea.

Dacă până la Tezele din Iulie 1971 Nicolae Ceaușescu era văzut de mulți români ca un lider reformist și anti-sovietic (sigur, în marja de manevră a "lagărului socialist"), după 1971 schimbarea lui după model chinezesc și nord-coreean a devenit evidentă. Născut în 1974, eu m-am format în plin cult al personalității Marelui Cârmaci - n-am apucat, dată fiind vârsta mea, nici o zi din faza lui "liberală", "luminată", anterioară.

Dar Dvs. puteți face această comparație. Mai mult, fiind un prozator cu personaje rotunde, complexe, cu lumini și umbre, l-ați putea considera pe fostul Dictator unul dintre ele? În fond, și în Diplomat în Oropingo ați conturat un personaj memorabil - un dictator latino-american.

Gabriel Gafița: Despre "luminile și umbrele" lui Ceaușescu ar fi necesară o discuție foarte lungă. Una era o anumită relaxare a climatului intelectual în țară în perioada 1965-1971, cu o cenzură ceva mai moderată, cu o acceptanță ceva mai mare a cinematografiei naționale și internaționale (atunci a realizat Lucian Pintilie filmul său de referință Reconstituirea, sau tot pe atunci a pus în scenă piesa Revizorul de Gogol, suprimată însă după numai trei reprezentații), cu cărți traduse din alte limbi, cu introducerea în circuitul de idei a unor gânditori și filozofi internaționali, și cu totul altceva a fost viața politică și socială a acelor ani. Să nu uităm că, la început, în 1965, Ceaușescu a venit doar la conducerea partidului, nu și a statului. Președintele Consiliului de Stat, echivalentul președintelui republicii, era Chivu Stoica, un activist din garda veche a partidului. Nu că acesta ar fi avut vreun rol de jucat, dar, în primii ani, au rămas pe loc o bună parte a demnitarilor din vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Apoi în 1967 Chivu Stoica a murit oportun curățindu-și pușca de vânătoare (!!!), cum s-a comunicat pe atunci și Nicolae Ceaușescu a cumulat și funcția lui, de șef al Președinției Consiliului de Stat. Relaxarea din anii 1965-1971 a avut și intenția de a câștiga în favoarea lui Ceaușescu sprijinul intelectualității, sătulă de ideologia strictă, impusă de URSS. Atunci a respins România "Planul Valev" de transformare a economiei românești într-una predominant agrară în cadrul CAER, tot atunci a respins teoria "suveranității limitate" emisă de Brejnev. În 1968, în cea mai spectaculoasă mișcare a lui Ceaușescu, acesta a menținut România în afara acțiunii trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia pentru zdrobirea "primăverii de la Praga".

Deci toate acestea i-au câștigat lui Ceaușescu o simpatie populară certă și i-au consolidat poziția în țară. Așa a avut ocazia să înlăture încet și pe tăcute vechea garnitură de activiști ai PCR, atunci a început să promoveze o echipă mai tânără și fidelă lui, formată în țară sau în alte locuri decât în URSS, tot pe atunci a scos din Securitate echipa de evrei ruși din Basarabia și de evrei maghiari din Transilvania proveniți din fostul PCR din perioada interbelică și i-a înlocuit cu naționaliști români.

Dar, dacă vorbim de elemente pozitive în timpul domniei lui Ceaușescu, a existat și un revers: tot atunci a început să se manifeste și cultul personalității, a cărui tentație exista și înainte de vizitele în China (1971) și Coreea de Nord (1973). Ceaușescu avea nevoie de legitimare istorică și noii lui ideologi au lansat o campanie masivă de adaptare a istoriei. Se făcea un film cu daci și romani? Imperiul roman simboliza de fapt URSS. Viteazul dac formula idealurile lui Ceaușescu, generalul roman era portavocea pretențiilor sovietice. Făcea o vizită de lucru Ceaușescu la Suceava, îl întâmpina la cetatea Sucevei Ștefan cel Mare călare pe un cal și, cu microfonul în mână, oprea coloana de mașini și îi spunea: "Mult iubite și stimate tovarășe Nicolae Ceaușescu, mă adresez dumneavoastră din negura anilor pentru a vă dori bun venit pe meleagurile cetății de scaun a Moldovei și a vă ura... etc. etc." Totul era ridicol, era jenant, slugărnicia nu cunoștea limite, dar cumva asemenea manifestări erau ironizate și explicate prin faptul că El era un țăran simplu, vorbea cum vorbea, destul de agramat și avea idealuri "de la țară", dar se opunea sovieticilor și asta era bine. Chiar și poeziile care i se dedicau aveau o anumită predictibilitate: cuvântul "Ceaușescu" n-avea rimă, deci nu putea apărea decât în combinația "eroul" sau "comunistul Ceaușescu Nicolae". Iar la "Nicolae" exista o singură rimă citabilă, "văpaie", căci "odaie" sau "ciumăfaie" nu se potriveau în context, iar celelalte două rime erau obscene și, evident, nici măcar nu intrau în discuție.

Dar o măsură foarte aspră, care nu poate fi uitată în niciun caz din acea perioadă de "deschidere", a fost cea vizând interzicerea întreruperii sarcinilor. În 1966, la doar un an după venirea sa la putere, Ceaușescu a decretat că populația României trebuia să crească până la nivelul Poloniei din acei ani, care avea cu vreo 10 milioane de locuitori în plus față de noi. Peste noapte s-au interzis avorturile într-o țară în care nu existau nici anticoncepționale, nici condoame. Ideea indusă de cuplul Ceaușescu a fost că o familie e cu atât mai fericită cu cât are mai mulți copii. Astfel numărul de sarcini nedorite a crescut exponențial, orfelinatele s-au umplut de copii abandonați de mame, generații întregi de tineri au trăit frustrate și nefericite exact în perioada în care, în restul lumii occidentale, avea loc revoluția sexuală și ridicarea obstacolelor morale și materiale din calea emancipării femeilor. La data respectivă problema a fost tratată cu o anumită ușurință flăcăiască de poporul superficial și înecată în bancuri de natură sexuală. Consecințele au fost însă dezastruoase: după 1989 s-au descoperit acele aziluri ale groazei pentru copiii abandonați, România a fost descrisă ca o țară a ororilor, a început campania de adopții internaționale, s-au făcut afaceri odioase pe seama unor copii nefericiți și tranzacționați ca la obor.

Iar mulți oameni care nu au avut altă reprezentare personală despre ce poate însemna emanciparea nu au găsit altă cale mai potrivită de a-și cuceri libertatea personală decât divorțul. În generația mea și printre cunoscuții mei au fost nenumărate cazuri de divorț în anii '90, unele poate justificate, dar altele complet gratuite, numai de dragul libertății bezmetice, dar accesibile. Românii trăiau pe repede înainte revoluția sexuală treizeci de ani mai târziu decât restul lumii și în mod haotic, la fel ca și revoluția politico-socială și cea tehnologică.

Asemenea experiențe nu trec ușor în uitare pentru că a existat o tensiune evidentă între aparența democratică pe care voia s-o creeze regimul lui Ceaușescu pentru a-și câștiga adepți și esența existenței noastre, care era una represivă.

În ultimul meu roman, Diplomat în Oropingo (2023), am creat un personaj literar numit Estalin Palomino, un dictator fictiv din America Latină. Eu nu am trăit cu el în minte, sau în realitate, cât am trăit cu Ceaușescu atât înainte de 1989 cât și după această dată, prin reflexele remanente ale societății românești. Nici mie, nici personajului meu din roman Estalin Palomino nu ne-a făcut nimic din ceea ce am avut de pătimit pe vremea lui Ceaușescu. Să ne amintim de frigul îndurat în locuințe în iarna teribilă 1984-1985, de întreruperile de curent electric, de gazul fără presiune, la care El ne recomanda să punem o haină în plus pe noi în casă. Când ai răbdat asemenea privațiuni extreme - frig, întuneric, foame -, îți vine greu să recurgi la nuanțe și să încerci să te obiectivezi.

Fiul meu s-a născut în vara lui 1979. Când a trebuit să-i introducem în alimentație fructe și legume, adică pe la vârsta de șase luni, eram în februarie-martie 1980 și raționalizarea tuturor produselor alimentare fusese decretată cu puțin timp înainte, în ianuarie. Începuse procesul aspru al rambursării datoriei externe, pentru ca România să nu mai fie la mâna băncilor, iar SUA lui Jimmy Carter să nu mai facă presiuni în privința respectării drepturilor omului. Concret, în țară au dispărut peste noapte fructele și legumele, deși acestea nu erau supuse raționalizării. Și nu vorbim de fructele exotice - banane, portocale, mandarine -, care în iernile anterioare se găseau în toate magazinele, ci de fructele autohtone - mere, pere. Țin minte cum în acea iarnă cutreieram cu disperare piețele bucureștene și dădeam oricât pe două legături de morcovi degerați, sau pe două-trei mere încrețite numai să putem oferi copilului nostru un pahar de suc.

Iată de ce, măcar în ceea ce mă privește, nu am o mare grabă să fac din Ceaușescu un personaj de roman echilibrat, "rotund, complex". Cred că trebuie să dispară generațiile care au trăit sub el și care au suferit atunci în termenii pe care i-am descris. Și să apară generații noi, capabile de obiectivare. Iar atunci, așa cum Marin Preda a făcut din Ion Antonescu eroul central al romanului său Delirul (1975), se va ivi, poate un romancier care să încerce același lucru și cu Ceaușescu. În fond, de la procesul lui Antonescu până la romanul lui Marin Preda ce-l are drept erou s-au scurs doar treizeci de ani, adică mai puțin decât acum de la moartea lui Ceaușescu. Și, la vremea respectivă, au fost glasuri care i-au reproșat lui Preda că-l "reabilitează" pe Antonescu și au apărut conspiraționiștii care au vrut să vadă în privința morții lui Preda mâna lungă a KGB-ului care ar fi răzbunat această erezie.

Deci pentru a-l face pe Ceaușescu eroul unui roman cred că ar fi nevoie de două lucruri esențiale: de un scriitor care să poată să se obiectiveze îndeajuns față de persoana lui și de un public citiror care să lectureze cu detașare un roman echilibrat despre dictatorul perioadei comuniste. Oricum apariția acestor două ingrediente va depăși cu mult perioada vieții mele, așa încât cel puțin eu mă simt liber de acest challenge.

D.C.-E.: La finele dialogului nostru, pentru care vă mulțumesc, vă "provoc" să descrieți felul în care un dictator megaloman precum Ceaușescu post-1971 ar putea deveni un personaj credibil de roman realist: fără satiră, fără caricatură, fără condamnări apriorice, fără "procese" de tipul celui din decembrie 1989.

G.G.: Credibil nu cred că ar putea deveni Ceaușescu fără elementul de satiră și caricatură, care îi era inerent și natural. Omul era o caricatură, pentru că era megaloman. Și orice dictator devine caricatural prin manifestările sale megalomaniace. Lucrul care devine surprinzător privind retroactiv este cum a reușit el să se dedubleze în așa măsură încât să joace un rol important în conflictul israeliano-palestinian, să accepte poziția de "cap de pod" în raport cu URSS, pe care Nixon și Kissinger o rezervaseră României, să navigheze prudent între URSS și China, să creeze pentru România o poziție privilegiată în raport cu țările nealiniate și cu cele din lumea a treia. A funcționat la el probabil un instinct primar de țăran șmecher și oportunist, care acționa în paralel cu primitivismele lui ridicole, dar a avut și câțiva oameni de excepție în preajma lui (Ion Gheorghe Maurer, Corneliu Mănescu, Ștefan Andrei, Paul Niculescu-Mizil).

Există însă, dacă privim cu atenție în istorie, episoade sau întâmplări care, la momentul desfășurării lor, poate nu impresionează prin nimic, sau par benigne, dar care, prin consecințele lor ulterioare, se dovedesc fatidice. Să ne gândim numai la episodul Watergate, care a dus la căderea și dezonoarea lui Richard Nixon.

În acest sens, v-aș relata o situație care, după părerea mea, s-a întors împotriva lui Ceaușescu fără ca el să-și dea seama cum "își bagă mortul în casă", pentru a folosi o vorbă de prin mahalale. V-o povestesc fiindcă n-am mai văzut pe nimeni să speculeze pe marginea acestei situații evidente.

În anul 1982, Campionatul Mondial de Fotbal a avut loc în Spania. Televiziunea spaniolă, ca toate televiziunile din țările care găzduiesc campionate mondiale, a pus în vânzare mai multe pachete de transmisiuni: pachetul minimal, dar cel mai important, compus din patru partide - semifinalele, finala mică și finala mare -, pachetul ceva mai mare, cuprinzând și partidele eliminatorii din optimi și sferturi, și pachetul lărgit, cu toate partidele, inclusiv cele din grupele preliminare. România, care nu s-a calificat în 1982, însă tocmai începuse economiile la sânge în 1980 și cheltuia minimum minimorum în exterior, plătind datoria externă în bună măsură cu alimentele populației, nu avea să cheltuie bani aiurea cu transmisiuni complete de la Campionatul Mondial de Fotbal. Prin urmare, s-a anunțat oficial că TVR nu va prelua decât semifinalele, finala mică și finala mare, adică pachetul minimal. Pe de o parte s-a conturat o stare de disperare, pentru că lumea voia să vadă cât mai mult din Campionatul Mondial de Fotbal, dar pe de altă parte a intrat în funcțiune ingeniozitatea tradițională a românului. Așa s-a aflat că în comerțul socialist erau de vânzare niște antene obișnuite cu care se puteau prinde însă posturile de televiziune din țările vecine. Deci a urmat o năvală în magazinele de produse electrice și electronice și toți băieții descurcăreți și-au cumpărat antenele respective, sub formă de ligheane, pe care și le-au montat artizanal pe casă. Pe atunci tot românul avea o minimă pregătire inginerească, tot posesorul de mașină Dacia meșterea în weekend la mașina proprie. Cu ajutorul antenelor amintite locuitorii din Banat au ajuns să prindă televiziunile iugoslavă și ungară, cei din Transilvania televiziunea de la Budapesta, cei din nordul și estul țării prindeau televiziunea sovietică retransmisă prin releele de la Chișinău și Cernăuți, iar cei din sudul țării televiziunea din Bulgaria. Și astfel Campionatul Mondial de Fotbal din Spania a putut fi vizionat integral de aproape toți locuitorii țării, în ciuda meschinăriei regimului Ceaușescu, care nu a cumpărat decât pachetul minimal de transmisiuni sportive, spre deosebire de țările din jur.

Dar, după campionat, cetățenii României au rămas cu antenele respective și, timp de câțiva ani, când TVR nu oferea decât programe de 3-4 ore pe zi, iar acelea dedicate în cea mai mare parte vizitelor de lucru ale Tovarășului, sau emisiunilor de propagandă, românii au avut posibilitatea de a vedea și altceva la televiziunile țărilor vecine, chiar dacă nu înțelegeau prea mare lucru din ceea ce se vorbea pe acele posturi. Țin minte că la televiziunea bulgară, de exemplu, am văzut spectacole cu Royal Shakespeare Company dublate în bulgărește. Romeo și Julieta se întrebau unul pe altul dacă se aude cântând ciuciuliga (ciocârlia) sau slăvei (privighetoarea). Iar prin birouri, diminețile, colegii se întrebau unul pe altul ce însemna cutare sau cutare cuvânt din limba bulgară auzit cu o seară înainte la televizor.

Aici e cazul să relatez un alt episod revelator legat de această situație. Editura Enciclopedică din București publica o serie de dicționare mici, format aproape ca de jucărie, român-străin, străin-român, incluzând toate limbile posibile. Într-o zi, unul din redactorii de acolo, pe nume Tiberiu Iovan, care era absolvent de limba și literatura bulgară la Universitatea din București, s-a gândit să facă un mic dicționar bulgar-român, care nu se editase până atunci. Acesta urma să conțină strict vocabularul de bază, atât cât intra într-un dicționar format minuscul. Când a apărut, primul tiraj, adică vreo mie de exemplare, s-a vândut ca pâinea caldă, publicul bucureștean văzând în el un instrument util pentru a înțelege ceea ce vedea la televiziunea din Bulgaria. Editura a mai tipărit o mie de exemplare, care s-au vândut și acelea imediat. Atunci au mai editat 10.000 de exemplare și s-au vândut și acelea instantaneu. Curând micul dicționar bulgar-român a devenit cea mai vândută carte din sudul țării. Colegul nostru Tibi Iovan făcea haz de propria sa condiție, glumind că era autorul unui bestseller absolut.

Pe la sfârșitul anilor '80, când gluma deja se îngroșase și oamenii ascultau pe față Europa Liberă și nu mai schimbau televizoarele de pe programele străine, a apărut un zvon că se vor demonta obligatoriu antenele artizanale, care, pasămite, stricau estetica urbană. Dar cine să umble din casă în casă și din bloc în bloc pentru a dispune demontarea antenelor cu care se prindeau emisiunile televiziunilor vecine? În consecință, problema s-a rezolvat à la roumaine și în regimul comunist, adică s-a amenințat cu o măsură aspră, în schimb absurdă, după care nu s-a făcut nimic.

Și au venit toamna și iarna lui 1989. Televiziunea iugoslavă și cea ungară transmiteau buletine de știri mai îndrăznețe decât în alte părți ale Europei Răsăritene. În URSS erau în toi perestroika și glasnost și se puneau în discuție multe lucruri. Din noiembrie 1989, când a fost îndepărtat de la putere Todor Jivkov, și televiziunea bulgară s-a liberalizat, așa că știrile despre căderea regimurilor comuniste și despre schimbările fundamentale din tot estul Europei, în primul rând căderea Zidului Berlinului, au început să ne vină de la țările vecine. Și atunci Ceaușescu a luat o măsură complet absurdă, care demonstra cât de puțin mai înțelegea lumea în care trăia și țara pe care continua să o conducă: a impus o cenzură strictă asupra informațiilor despre cele ce se petreceau la Timișoara și în alte orașe din România, în speranța că, neștiind, populația nu se va revolta. Dar populația își primea informațiile din străinătate. În afară de Radio Europa Liberă, primeam informații și imagini de la televiziunile vecine. Noi stăteam în București și vedeam la televiziunea bulgară imagini cu revoluționarii de la Timișoara, care nu apăreau la TVR. Această idee că informația poate fi suprimată sau controlată în secolul XX a fost cea care a grăbit sfârșitul lui Ceaușescu. Bucureștenii au știut perfect care era starea lucrurilor la Timișoara când au fost chemați la mitingul din 21 decembrie 1989. Ceaușescu a fost judecat (în acel așa-zis proces!) și condamnat fără să înțeleagă ce i se-ntâmplă. Din punctul lui de vedere, al dictatorului absolut, el își luase toate măsurile de prevedere. În primul rând, interzisese informația. Dar îi scăpase un detaliu, care s-a dovedit esențial, și anume că oamenii din toată țara își instalaseră antene artizanale pentru a prinde străinătatea la Campionatul Mondial de Fotbal din 1982.

D.C.-E.: Dacă v-ați sufleca mânecile de romancier pentru a face totuși din Ceaușescu un personaj literar, unde ar fi centrul de greutate al construcției tipologice și pe ce v-ați sprijini intriga epică?

G.G.: Vă repet, nu m-aș angaja să fac un personaj literar din Ceaușescu, pentru că nici eu nu aș putea fi obiectiv, nici publicul cititor nu ar putea fi detașat. Și atunci ce rost are exercițiul? M-aș trezi acuzat de nostalgii comuniste și în ultimă instanță de putinism. Azi, când știi că cineva e rău, dar nu știi exact de ce, îl acuzi, după logica străzii, de putinism.

Dar să revin la Ceaușescu. Despre el cred că se pot scrie scene, episoade, dialoguri, dar nu încă un roman cu cap și coadă. Uite, vă propun o scenă care îmi stăruie în memorie.

Pe la sfârșitul anilor '60, adică în perioada "bună", cum ar veni, Ceaușescu stătea verile la mare cam o lună la reședința lui de la Neptun. În timpul acestui interval, făcea vizite de lucru prin Dobrogea, inspecta Canalul Dunăre-Marea Neagră, mai dădea "prețioase indicații" și, în fiecare an, avea câte o întâlnire cu scriitorii la vila acestora tot de la Neptun. De obicei se fixa o zi și o oră, scriitorii stabileau care din ei vor participa la întâlnire și făceau o schiță generală a problemelor pe care voiau să le ridice. Sala de reuniuni de la vila scriitorilor nu era prea mare, așa încât nu intrau mai mult de 25-30 de persoane maximum, plus iluștrii vizitatori. Prin 1969 sau 1970 eram destul de mare ca să observ și să rețin detaliile organizatorice. De dimineața personalul vilei scriitorilor a făcut curățenie perfectă în grădină și pe alee, a făcut să dispară toate cutiile, lăzile de băutură sau mobilele inutile, a aranjat scaunele în sala de reuniuni, a pus totul la dungă și la linie pentru vizita de după-amiază. Familiile au fost rugate să nu vină de la plajă fix când era Tovarășul în vizită, să-și țină copiii în frâu să nu-nceapă să țipe prin grădină, masa de prânz s-a servit mai devreme ca să nu-i surprindă Tovarășul pe unii scriitori la masă. Între timp cineva a stropit grădina de la intrarea în vilă și până-n stradă atât de insistent încât pământul a devenit noroi.

Cu vreo oră înainte de sosirea coloanei oficiale, au desantat la vilă și securiștii antemergători. Aceștia au venit cu ideile lor de eleganță: pe mesele de rafie trebuiau puse fețe de masă ca să arate îngrijit, televizorul trebuia scos din sala de reuniuni, cutare obiect trebuia pus acolo, cutare alt obiect trebuia pus dincolo, mașinile personale trebuiau eliminate neapărat din peisaj, ca să încapă coloana oficială. În privința primirii, Tovarășul trebuia să intre printre două rânduri de scriitori, dispuși în dreapta și-n stânga aleii care ducea din stradă până la vilă. În această fază erau binevenite și soțiile, dar ele nu urmau să participe la întâlnire. Dacă existau copii care puteau fi pregătiți ca să le ofere flori Tovarășului și Tovarășei, părinții să facă bine să-i pregătească. Cineva să meargă repede să ia un buchet de flori sau două pentru copiii respectivi.

În fine, la ora fixată Tovarășul n-a venit. Prin stație li s-a comunicat antemergătorilor că era angajat într-un meci de volei și că mai durează. După vreo două ore a apărut coloana de mașini, care a parcat în dreptul aleii de la intrare. Această alee era compusă din dale de beton dispuse de-a latul din stradă până la intrarea în vilă. Scriitorii și soțiile lor s-au animat și au început să aplaude bucuroși văzându-și conducătorii. Cei doi copii au oferit florile chiar în stradă, iar acestea au fost pasate imediat cuiva din suita prezidențială. Și în acest moment s-a petrecut o scenă incredibilă: securiștii din echipa de însoțire s-au dispus protector pe laturile aleii, cu brațele în lături, ca să le facă loc Tovarășului și Tovarășei pe toată lățimea drumului. Ceea ce înseamnă că i-au obligat pe scriitori și pe soțiile acestora să facă un pas în spate, pentru a elibera complet aleea, dar intrând în acest fel în noroi cu tot pantoful. Cei doi au venit joviali și mulțumiți, El în costum alb, cu șapcă albă și pantofi tot albi, Ea în ceva de culoare crem, zâmbindu-le amabil scriitorilor împinși în spate de securiști și obligați să intre în noroi. Păreau să nu observe dezagrementul gazdelor. Au intrat în vilă și au fost ghidați spre sala de reuniuni. În urma lor, scriitorii au pornit pe alee și pe coridoarele vilei lor lăsând în urmă un covor de urme de noroi întocmai ca o mașină care iese de pe arătură și intră pe șosea.

Desigur că eram prea tânăr ca să pot fi inclus în grupul care se-ntâlnea cu Ceaușescu. Dar, după întâlnire, discuțiile au fost animate și fiecare simțea nevoia să facă propriul său bilanț al convorbirilor. Și aici surpriza a fost că nu unul, ci mai toți scriitorii îi spuseseră Tovarășului greutățile cu care se confruntă, obstacolele pe care cenzura le punea în calea lor, limitările ideologice pe care le impunea programul Partidului Comunist Român. Se încurajaseră unul pe altul și luaseră cuvântul fără teamă, se dovediseră o categorie profesională greu de ținut în frâu, aveau cereri și revendicări precise, își exprimau fidelitatea față de partid, însă cereau ca și partidul să arate înțelegere față de ei. Rezulta că oameni despre care n-ai fi zis niciodată că ar putea avea curaj, adoptaseră o poziție clară, tranșantă, fără echivoc. Tovarășul a plecat de la întâlnire nu tocmai zâmbitor, pentru că auzise destule lucruri care nu-i plăcuseră, dar nu-i dădea mâna să lovească în scriitori pentru că erau o categorie sensibilă. Scriau, puteau descrie lucruri neplăcute, își puteau trimite cărțile în străinătate, puteau da interviuri incomode, nu puteau fi struniți ca alte categorii profesionale, care îl primeau cu zâmbete și flori și cu discursuri înflăcărate.

Ce vreau să spun prin asta? Că, pe cât era de represiv și dictatorial, regimul comunist avea lacune mari, pentru că România nu era nici China, nici Coreea de Nord, pe care Ceaușescu atâta le admira. România era țara unui popor indisciplinat și chiar haotic, ingenios dar superficial, nu foarte dizident, dar nici peste măsură de loial, bășcălios, cu o personalitate multiplu divizată, oportunist și neînclinat spre opoziție, dar care a fost capabil să-i tragă preșul de sub picioare "conducătorului iubit" atunci când acesta se aștepta cel mai puțin.

Neintuind când era cazul să se retragă de la putere și nefiind capabil în plan psihic să delege puterea nici măcar propriului său fiu, Ceaușescu și-a semnat singur sfârșitul. Instinctul său de țăran șmecher, care știe să folosească împrejurările, se tocise către sfârșitul vieții. Aparenta demnitate cu care a recuzat completul de judecată încropit în grabă la Târgoviște ca să-l execute cât mai repede și pretenția lui de a nu da seamă decât în fața Marii Adunări Naționale nu i-au mai servit pentru că nimeni nu era dispus să i le mai recunoască și s-au dovedit totalmente inutile câtă vreme tot sistemul său de referință politic, judiciar, instituțional se prăbușise, iar singurul lucru care mai trebuia făcut era să fie executat.


- Aloou! Băăăă! Molgătorooo! - Apoi, după o secundă, iar: - Molgătorooo, băă! Io, Nelooo! Nelo Molgătorooo! No s-aode? - Din nou scurtă liniște și, asurzitor, ca și cum s-ar afla chiar în cameră cu Liviu: - Nelooo! Molgătorooo! Ce, no mă reconoști, băăă? - Apoi o cădere bruscă de voce: - Da' no-i casa Răzăilă? Familia Fane Răzăilă? Nooo? E, fir-ar a dreaco'. - Și închide telefonul nemulțumit. Imediat se aud iarăși cele șase sunete caracteristice și: - Aloou! Băăă! Faneee?" - Infinitezimală tăcere. - Da, cine-i acolo? - Cât și-ar trage răsuflarea vocea revine, de data aceasta vizibil iritată: - Com cine-i? Io! Nelooo! No ești to, Fane? Hai, n-o mai fă pă nebono! Com? Nooo? No-i Fane? Fane Răzăilă dă la Codrii Cosminoloi, nooo? Atonci, dacă no ești Fane, ce p... mă-ti ridici telefono', boole? - Și trântește cu toată furia receptorul în furcă. - Poșicooo!, se aude îndată după aceea. Poșicooo, onde ești?

Este unul dintre dialogurile la care, cu mici variațiuni, pereții interiori ai blocului îl fac părtaș pe Liviu de cel puțin câteva ori pe zi, în fiecare zi a săptămânii. Vecinul său, Nelu Mulgătoru, e șofer pe un TIR cu care face curse dese în străinătate. Cam o dată pe lună pleacă, pentru zece-douăsprezece zile, în cele mai neașteptate locuri de pe hartă: Nelu Mulgătoru a fost de șase ori în Franța, e capabil să-ți evalueze, ca un adevărat expert, prețul aurului (socotit în ghiuluri) la bazarul din Istanbul comparativ cu bazarele din Beirut, Damasc, Bagdad sau Teheran, unde a fost de patru ori. Prin Istanbul nici nu mai știe de câte ori a trecut, la dus și la întors, în drumurile sale spre Orientul Apropiat.
- Știu io, dă vreo douăj-treij dă ori.

E în stare să-ți descrie imperturbabil, la ușa liftului, ce oraș de vis e Beirutul, "mai mișto ca Pariso, dom' inginer", pentru că are și munte și mare.
- Faci baie-n Mediterana și p-ormă, dacă-ți vine ție pă chelie, orci co teleferico la doo mii dă metri, onde face ăia schi acolo. E ca la Davos, pă onoarea mea, noma' că ielvețienii n-ao mare. Oite, să no mă mișc de-acilea dacă vă minț. Că le-am povestit și la servici, da' zice dispecero-șef, cică: «Fogi, bă, escrocole, că minți dă stingi!» Și n-a vrut să mă creadă neam. Dar aoro', dom' inginer, ieeeftin că dă co el dope tine. Să zicem on medalion...

Și Nelu Mulgătoru se lansează într-o expunere foarte precisă și documentată, în care se amestecă tot felul de valute orientale într-un caleidoscop multicolor și care, cel puțin pentru Liviu, seamănă cu o poveste din 1001 de nopți. (Odată chiar îi mărturisește lui Toni Gavriliu, pe care-l întreține uneori cu întâmplările suculente din apartamentul vecin, că, dacă ar fi el șef la comerțul exterior, numai pe Nelu Mulgătoru și l-ar lua drept consilier. Măcar pentru zona Orientului Mijlociu și Apropiat. Liviu desfide liniștit pe oricine ar pretinde că-i poate găsi un expert mai bun decât vecinul său, șoferul.)

Unica problemă a lui Mulgătoru este că, lipsind de acasă frecvent, deși nu mult de fiecare dată, persistă în ideea că, în absența sa, Pușica își face de cap cu șeful ei. Dintre toți locatarii blocului, cu care (sigur!) că ar avea mai multe în comun, Nelu Mulgătoru l-a selectat anume pe Liviu, ca vecin, pentru a-l face confidentul necazurilor lui domestice. Față de ceilalți, Liviu are avantajul că, având un perete comun chiar cu dormitorul familiei Mulgătoru, poate fi permanent, când se află el însuși acasă, la curent cu evenimentele din viața celor doi. Prin urmare, Nelu e scutit de efortul de a-i mai povesti în detaliu ce anume și cum s-a întâmplat. Liviu, oricum, știe - și de la această premisă pornesc amândoi.

Serile aude prin perete soțul bombănind nemulțumit că "no să mai colcă odată copilo ăsta". (Renato-Ștefan - "I-am zis Ștefan dope comnato-mio Fane, e responsabil la Codrii Cosminoloi." - Renato-Ștefan deci are 11 ani). Uneori Liviu e martorul auditiv al intimităților de alcov dintre soții Mulgătoru. Seară de seară se chinuie apoi multă vreme să adoarmă, pe fondul sforăiturilor capului familiei, tot atât de sonore ca și vocea lui.

Ca prim-vicepreședinte al comitetului de bloc, Liviu primește fatalist din partea restului membrilor însărcinarea să discute cu Nelu ("Numai în dumneavoastră pare să aibă încredere."), pentru a-l convinge să înceteze cu scandalurile în bloc. Liviu, care, în afară de faptul că se amuză de poveștile lui Mulgătoru, nu-i întoarce acestuia nici încrederea, nici afecțiunea, sugerează că poate ar fi mai eficientă intervenția colegului lor de comitet, procurorul, care să-l sperie puțin în calitatea sa oficială. Însă procurorul se apără cu amândouă mâinile ridicate.
- Nu mă bag, tovarăși, mi-e frică. Ce-mi trebuie mie? Nu vedeți că-i nebun? Scara noastră e întunecoasă. Mă așteaptă într-o noapte cu cuțitul și... Credeți-mă, cunosc destule cazuri, prin natura profesiei mele. Nu, să discute cu el tovarășul Munteanu, dacă vrea. Eu nu mă bag. Dar părerea mea e să-i lăsăm în pace, să se omoare unul pe altul, dacă vor. Și, primul care moare, vă asigur eu că-l ajut pe celălalt să ia câțiva ani buni de pușcărie. Până atunci eu nu pot să intervin.

Deci Liviu e nevoit să-și asume, fără nici o tragere de inimă, însărcinarea comitetului de bloc. De fapt, totul începuse cu o săptămână în urmă.

În toiul nopții îl trezește un vacarm teribil. Prima sa reacție e una de spaimă, ca la un cutremur, căci i se pare că întreg blocul lor, de opt etaje, e cuprins de frenezie și vibrează. Revenindu-și însă, își dă seama că nu e decât iar un scandal în familia Mulgătoru. Ceasul arată ora 2 și 10 minute.
- Spone onde e! Spone, că-l omor!, se aude vocea bărbatului. "Și p-ormă te-omor și pă tine, corvo!", strigă el ca turbat, izbindu-se de mobile prin casă. Onde-i, că de-aia am venit mai devreme, să vă prinz, să vă-nvăț io minte pe-amândoi. - Timp de câteva secunde cei doi soți strigă unul la celălalt și Liviu prinde numai sfârșitul unei fraze de-a Pușicăi, care spune că-și ia copilul și pleacă înapoi la maică-sa, la țară. - Daaa? Și la țară ce-ai să faci, mă rog? Ai să te bălăcești iar în noroio din bătătora mă-ti? Că din căcat te-am scos și te-am făcot cocoană. Da' tâmpitii de mă-ta nu-i plăcea că-s noma șofer. Pentro mă-ta nici ministro no era de-ajons. Să te țină de-acom încolo mă-ta mai cocoană de cât te-am ținot io! Hai, marș odată la mă-ta, tâmpito! Marș afară din casa mea!"

Apoi trec amândoi pentru o vreme în bucătărie, de unde la un moment dat răzbate un răcnet înfiorător al lui ("Acum l-a omorât", îi trece prin minte lui Liviu, care o și vedea pe Pușica la închisoare pentru vreo 10-l5 ani), urmat însă imediat de zbieretele inumane ale femeii, ce se prelungesc aproape cinci minute în șir.
- Așa! Să te-nveți minte să mai dai în mine!, izbucnește brusc chiar lângă Liviu, care tresare speriat. ("Te rog, nu vreau", respinsese odată Aurelia mângâierile lui timide. "Întruna mi se pare că ăștia sunt cu noi în pat.") După care glasul Pușicăi, vorbind fără pauză, ca un patefon stricat:
- Te rog din suflet, Nelule, nu mă da afară, ce spune oamenii eștia dân bloc, să nu mă mișc de-acilea dacă te-am înșelat io vreodată pă lumea asta, uite, dacă vrei, mă jur pă sănătatea și norocul lui Fănel că nu eram cu nimeni, care șef dă la Metalocasnica? Păi tu ești nebun, ăla-i om serios, cu nepoți, dacă mă dai afară, a naibii să fiu dacă mă mai întorc vreodată, cerșesc pe străzi, da' la tine nu mă mai întorc și-ți iau și copilu', asta vrei? Pă onoarea mea că ți-l iau, hai nu mă da afară, te rog, Neluțule, dacă mai ții la Pușica ta...

Dar Mulgătoru se lasă greu înduioșat. Liviu îl aude ca printr-un perete de hârtie:
- Io te-aș ierta, Poșico, da' no poci. Și no poci pentru că cine-mi garantează mie, când sunt plecat, că to no te dăzminți dă promisionile tale? Degeaba-ți adoc io, fă, dă toate dope onde merg, că to tot te dăzminți. No poți altfel - și gata. Așa ești to făcotă. Mai bine ia-ți catrafosele de-acia și do-te dreaco' onde-ai vedea co ochii: la mă-ta, la șefo, ce mă interesează pă mine? Și ia-ți-l și pă Fănel, că cine știe al coi o mai fi și el? Din partea mea, io n-am ce să-mi reproșez: am fost corect cu tine. Te-am loat dă la Spații Verzi, să no te mai dășeli co roaba și co lopata, am făcot cocoană din tine, ți-am dat o meserie la bază, te-am îmbrăcat în aor, ce mai vrei? Da' to așa știi să răsponzi la corectitatea mea. Co dăzmințiri. Păi, io te-am făcot cocoană, io te desfac, aia să știi to. Că io sont domn în casa mea. Și dacă to no știi să mă respecți...
- Cum dracu' să nu te respect io pă tine, bă Nelule, bă?! Da' și tu, prea-ți place să mă chinuiești, aude Liviu vocea Pușicăi începând să se alinte. - Nu știe cum o cheamă de fapt pe numele ei mic. Tăblița de fier forjat de pe ușa apartamentului consemnează doar: FAM. NELU & PUȘICA MULGĂTORU. - Îți gătesc, te spăl, te calc, ți-am făcut și un copil, na, dacă mai vrei, îți mai fac unu', să te convingi și tu odată, da', zău, nu mă mai chinui atâta cu bazaconiile tale. Cu cine să te-nșel, păcatele mele? Nu vezi că ești nebun dă legat?

Ambele glasuri au scăzut considerabil în intensitate. Liviu începe să nu înțeleagă deja cuvinte din monologul Pușicăi, apoi mai aude încă o dată megafonul vocii lui Mulgătoru:
- Da' parcă to no mă chinoi pă mine, Poșico? Știi to că de douășpatro dă ore gonesc ca on apucat co camiono, ca să ajong mai devreme, să vă prinz dreaco' o dată și să mă liniștesc? Știi to locro ăsta? Că de la Belgrad și până aici n-am oprit nici măcar să mă dezmorțesc? Opt sote și ceva dă kilometri și nici măcar...

După încă vreo jumătate de oră, Liviu aude, pentru circa zece minute, zgomotele înfundate și gemetele cunoscute, apoi se lasă liniștea din nou. A doua zi dimineață, când pleacă spre Institut, se întâlnește, coborând din lift, chiar cu Pușica Mulgătoru, defilând cu un ochi vânăt și un lanț de aur la gât, într-un capot roz, cu modele orientale.
- Bună, nene vecinule, se mâțâie ea cu vocea ei specială pentru politețuri mondene, căci are și un timbru mai grav, pe care și-l rezervă doar pentru scandaluri.
- Săru' mâna, își saltă Liviu ușor pălăria și-i sărută mâna plină de inele. Ce mai faceți, doamna Mulgătoru?
- A, mersi dă-ntrebare. Bine. Tomnai am dus gunoiu'.

(Fragment din romanul Martiriu parțial, în curs de apariție la Editura Junimea)