Scrisul literar s-a declanșat, efectiv, după moartea bruscă a Părintelui meu

Daniel Cristea-Enache: Citindu-vă CV-ul atât de insolit (cum luminează versurile formulările standardizate ale unui CV!), ca și intrarea serioasă în jocul de imaginare a Dvs. în anii lui Alexandru Ioan Cuza, am observat o acuratețe remarcabilă a textelor.
 
Nu toți scriitorii excelează la acest capitol, ba chiar m-am căznit, pe când eram june corector, cu destule texte ale autorilor români... De unde vine această rigoare filologică a Dvs.? Ați avut un mentor în această privință?
 
Și care sunt stadiile prin care trece un poem marca Lucian Vasiliu până la a fi publicat într-un volum? De la ideea primă ori "embrionul" inițial și până la textul liric publicat în carte, care sunt fazele de atelier poetic?

Lucian Vasiliu: Am visat, de multe ori, că îmi găseam "de lucru" în pântecul matern, "scriind", "citind", "compunând" texte. Într-o casă parohială de țară, paradisul prenatalității mele. În anul 1954, după moartea lui Stalin (nu și a stalinismului, care ne înfioară și astăzi)! Într-o casă cu lut pe jos, cu amprenta cuiburilor de rândunele la streșini, cu stupi de albine în ograda rustică, cu nuci în pod și cu murături în pivniță, într-o casă parcă zidită din cărțile tatălui meu de școală interbelică (uriașa bibliotecă româno-franco-germană).

Scrisul literar s-a declanșat, efectiv, după moartea bruscă a Părintelui meu. Aveam 17 ani. Nu mă gândeam să fiu scriitor. În capul meu, erau suficienți vechii greci, latinii, Dante, Cervantes, Shakespeare, Hugo, Goethe, Dostoievski, Eminescu și Creangă, Blaga și Bacovia, Labiș și Nichita Stănescu. Nu prea îmi părea că mai este loc pentru alte discursuri scriptoriene. Biblia îi cuprindea pe toți!

Școala bârlădeană mă lumina altfel, după primele mele 4 clase primare "efectuate" în satul natal, total insignifiante (vai, învățământul de prin cătune și comune!). Mă doream ofițer în armata română (nu știam despre Tratatul de la Varșovia - cum să ne apărăm de eventualul atac al putredului, fascistului, nondemocratului Occident!); mă doream sportiv de carieră sau medic psihiatru (după moartea tatălui meu, epuizat de anchete și umilințe postbelice, internat în mod repetat, pentru "reeducare" subtilă în Spitalul psihiatric Socola din Iași).

Prinsei gust de gramatică, de limbă și literatură, nu numai română, de latină și de germană, de istorie și geografie. Și de mult sport, de la box la bicicletă!

După moartea neașteptată a tatălui, am abandonat zburdălnicia. Marcat de depresie prelungită, m-am îngropat în cărțile solitudinii și reflecției.

Profesorii de română, Constantin Parfene și Mihai Daraban, m-au promovat la olimpiadele școlare. Tata îmi deschisese apetitul pentru presa culturală (Contemporanul, Gazeta literară, România literară, Albina și, mai ales, Convorbiri literare - cele maioresciene, negruzziene, dar mai cu seamă pentru presa interbelică, din care salvase câte ceva după perchezițiile din anii 1950).

Am început să scriu, imitând! Treptat, îi descopeream pe contemporani. Primul poet cunoscut, în Berladul (Bârladul) anilor mei de liceu a fost Nichita Stănescu, prezent în Librăria "Alexandru Vlahuță", cu un grup de tineri scriitori din echipa revistei Ateneu, din Bacău. Evenimentul era patronat de Uniunea Scriitorilor. Vicepreședintele Constantin Chiriță, cireșar consacrat, absolvent al Școlii bârlădene, se ocupase de "acțiunea culturală".

Ulterior aveam să-i descopăr pe Ana Blandiana (mi-a răspuns, stimulatoare, la "Poșta redacției", în revista Contemporanul - eram în clasa a XII-a!), pe Cezar Ivănescu, Dan Laurențiu (în redacția revistei Luceafărul; eram elev de școală postliceală în Bucureștii anilor 1972-1974), pe Mihai Ursachi (Iași, vara anului 1974, când fusesem repartizat la Biblioteca Institutului Politehnic "Gheorghe Asachi" - secția "Împrumut la domiciliu"), pe Ioanid Romanescu, Ovidiu Genaru, Ileana Mălăncioiu, Petre Stoica, Adrian Popescu, pe poeții germani din Banat, pe echinoxiști (mai vechi sau congeneri), pe comilitonii cenaclurilor "Junimea" (Ovid S. Crohmălniceanu), "Cenaclul de luni" (Nicolae Manolescu); în Iași, cenaclul "Junimea" de la Muzeul Literaturii (Casa "Pogor" - Daniel Dimitriu) și, mai ales, grupul de la revista studențească Dialog, unde aveam să fiu redactor, în anii 1977-1981, un timp coordonați de junele critic literar, universitarul Alexandru Călinescu.

Revenind la olimpiade (locale, județene, naționale) și la "Tinere condeie" (profesorul Tudor Opriș): pe Valea Oltului, la Păușa, lângă Călimănești, am avut ocazia să fiu, circa două săptămâni, calfă în Atelierele literare bine articulate, într-o relativă libertate de exprimare vacanțieră. Acolo am fost consiliat să dau examen la Școala de Biblioteconomie din București (fost Institut de Bibliologie, desființat urmare "reformelor" din 1971 - Celebrele Teze ale P.C.R.: începutul declinului socialist autohton). Ratasem examenul de admitere la Facultatea de Drept din București. Ulterior aveam să aflu că, în anumite instituții de învățământ, contau iar dosarele. Al tatălui meu, cu Teologie interbelică la Cernăuți, cu opoziție la colectivizare, nu ne recomanda, pe cei 3 fii, pentru "avansare în scenă"!

În timpul studiilor ieșene, am fost trimis de revista studențească Dialog, în tabăra de presă de la Izvorul Mureșului. De atunci datează amiciția specială cu Marta Petreu, Elena Ștefoi, Emil Hurezeanu. Atunci i-am cunoscut pe junii scriitori Emil Brumaru și Dinu Flămând, ex-studenți printre studenți.

Am ajuns și în armată. În ținutul fabulos al Aradului. Cu podgorii și dealuri care îmi aminteau, în oglindă, de Colinele Tutovei, de parohiile rustice dintre Bârlad, Bacău și Vaslui. Am tras 30 de gloanțe în țintă, maximum de punctaj. Conform Regulamentului, ar fi trebuit să primesc 5 zile de permisie, să îmi revăd Mama. Nu a fost să fie. Am plecat, pentru circa 3 luni, pe malul Dunării, lângă Cernavodă, la Ferma 5, la piciorul podului Saligny, la cules de porumb, soia și floarea soarelui.

Revenit în unitatea militară, cu dor de casă și de Mama, am acceptat să scriu texte "militant-ludice", pentru Brigada artistică a Unității UM 0... Tot cu speranța unei permisii. Nu s-a întâmplat. M-a salvat un text poetic, publicat în revista Scutul patriei, ceva cu Victoria de la Podul Înalt, contra turcilor invazivi. Ocazie de a primi 3 zile permisie, de a-mi revedea Mama. În trenul personal, scoțând capul pe fereastra vagonului, m-am ales fără chipiu (dar e o altă poveste!): "Aseară vântul bătea / badea-n brațe mă strângea!"

Prin urmare, am învățat să scriu literatură din banca școlilor bârlădene, bucureștene, ieșene. Am fost receptiv, implicat, în cenacluri. Am citit și exersat, neîntrerupt: în magazia cu lemne a mamei, în podul casei unui văr de-al tatălui meu (am schimbat multe gazde, în Bârlad și în Iași), la cămin, într-o cameră cu încă 3 colegi de postliceală (mi-au rămas amici substanțiali: Marian Drăghici, Liviu Vișan, George Calcan, Nicolae Scurtu), într-o garsonieră la Iași, unde am găzduit și un fel de cenaclu. Un coleg de redacție mi-a șoptit conspirativ că Securitatea îmi transmite să încetez întrunirile - sunt nonconstituționale, risc să fiu sancționat!

În chestiunea rigorii, am învățat mult din Caietele eminesciene. Am avut șansa, în perioada când eram muzeograf literar la Casa junimistului Vasile Pogor, să mă ocup, câteva luni de zile, de reașezarea fotocopiilor după manuscrisele eminesciene, din lada pe care Titu Maiorescu a donat-o Academiei Române. Constantin Noica pledase, în mai multe conferințe din țară, pentru fotocopierea textelor de laborator. Experiența atelierului eminescian de creație, în anii de final 1980, m-a adâncit în responsabilitatea sintagmei "La început a fost Cuvântul. Și Cuvântul era la Dumnezeu." Și la Eminescu.

Am scris în pat, în pod, în subterane, în autobuzul bucureștean Gară - Cartier Pajura, în tramvaie ieșene. În taxiuri mai rar; nu aveam finanțe pentru aceste vehicule, zi și noapte, bucuros sau disperat, între vanitate și umilință, pentru mama și bunicii mei, pentru fratele mort și pentru fratele viu, pentru confrații izolați peste Prut, peste Nistru, peste Dunăre; pentru "Europa liberă" (pe care o ascultam constant în "garsoniera" anilor 1980); pentru Tata: să se bucure că nu fac umbră inutilă cuvintelor pe care mi le-a lăsat moștenire.

Scriu spontan, relaxat, precum înot în Marea Neagră. Apa mării m-a luminat, benefic, întotdeauna. Înot în mai multe registre, ludic și grav, scufundat și pe spate. Mă regăsesc, deseori, păstrând proporțiile, în Albatrosul lui Baudelaire.

Un pahar cu apă curată pe masa de scris îmi este cel mai bun stimulent.

În Atelierul de potcovit inorogi, sintagmă care i-a plăcut mult criticului literar prestigios Eugen Simion, mă cufund bucuros în studiu monadologic! Ca un scafandru în necunoscut. Cu "medici de familie", mai recent, două secretare-pisici.