Mă joc mereu. Între ludic și grav se situează lucrările mele

Daniel Cristea-Enache: Mai toți scriitorii au început prin a-i imita pe alții, unii ajungând la individuație artistică, alții nu. Tinerețea este și "rebelă", dar și "imitativă" prin definiție - și asta se vede bine nu numai la scriitori, ci și la pictori.
În cazul Dvs. se observă un adevărat cult pentru Valoarea literară, nu prea obișnuit la scriitorii noștri. Poate regretatul Eugen Simion să mai fi vorbit și scris atât de înalt despre Eminescu sau Nichita Stănescu.
Înalta considerație pe care o aveți pentru asemenea scriitori nu reprezintă un obstacol în propriul scris? Dacă Nichita Stănescu, să spunem, a făcut o asociere imagistică memorabilă, acest fapt nu vă limitează și restrânge propria arie imagistică?
Dacă Arghezi are o anumită sintaxă poetică, o puteți folosi uneori fără riscul de a părea un epigon arghezian?
Soluția pentru aceste dificultăți constă în postmodernismul care recunoaște și asumă trecutul cultural și poetic?
Care este soluția, pentru Dvs., în a "împăca" originalitatea marilor poeți înaintași cu originalitatea propriului scris literar?

Lucian Vasiliu: Imitația / imitațiunea este pur omenească. Pisica nu poate imita melcul. Nici melcul, elefantul. Nici elefantul, pasărea colibri. Omul, în schimb, poate imita, reproduce, reda, pastișa, îngâna, plagia, mima, simula...
În plan spiritual, este exemplară Imitatio Christi / De Imitatione Christi, lucrare cu al doilea tiraj din lume, se pare, după Biblie. Atribuită călugărului german Thomas, redactată în latina medievală. Ediția princeps a fost tipărită în 1472, în același an cu capodopera lui Dante, Divina Comedie.
Ne încercăm puterile creatoare, nu în comparație cu Dumnezeu, ci în fluxul universal al creației, în continuitate, în onoarea Marelui Spirit Invizibil.
De câte ori nu s-a enunțat ideea "La ce bun poezia?" În toate timpurile! Și, totuși, se scrie din ce în ce mai bine. Nu luăm în seamă veleitarismul, maculatura, rebuturile.
Am pornit la drum, de pe la 17 ani, încercându-mi puterile condeiului. Fără lecturi sistematice; citeam mult, stimulat în familie, dar și de câțiva profesori devotați studiului și creativității. Era perioada în care ne bucuram enorm când intram în posesia unui penar școlar chinezesc, a unui caiet liniat, a unui creion cu vârf rezistent, a unei ascuțitori de calitate, a unor foi de hârtie A4, libere de alte destinații. Criza de hârtie l-a dus pe tatăl meu, de exemplu, la tehnica de a despături pachetele de țigări. Le refolosea pentru a-și însemna unele idei sau datoriile casei cu 3 feciori.
După decesul lui brusc, din 1971, în clasa a XI-a fiind, am uitat de toate "gândurile de mărire" (sportiv de performanță, medic psihiatru sau ofițer în armata română), dedicându-mă bibliotecilor, reflecției, lucrului scris. La început, totul a fost joacă și imitare, exercițiu și parodiere. Tresăream când printre versurile rupte din trunchiul marii poezii apărea ceva neprevăzut, din propriul meu "tezaur". Imitam Eminescu, dar și versuri din marii poeți interbelici (alfabetic, îi menționez pe Arghezi, Barbu, Blaga, Bacovia, Philippide-fiul, Voiculescu). După absolvirea liceului, i-am descoperit pe contemporani, precum și pe o parte dintre marii poeți ai lumii. Panorama poeziei universale contemporane a lui A.E. Baconsky (București, Albatros, 1970) s-a constituit în bună călăuză!
În perioada olimpiadelor școlare, m-am concentrat mai mult pe gramatică și pe studiul manualelor școlare, precum și al presei literare (mai ales epoca interbelică).
În timpul școlilor bucureștene și ieșene am descoperit gustul atelierelor literare, al confruntărilor ideatice din cenacluri. Se imita, se copia chiar. Aflam despre plagiat (cazul lui Eugen Barbu!). În vreo două rânduri am fost în situația să constat eu însumi plagiat la colegi: unul în proză, altul în poezie.
Scriam mult (exersam tenace!), comentam cărți în paginile revistelor ieșene Convorbiri literare și Cronica, dar mai ales la revistele Dialog și Opinia studențească, unde am fost redactor în anii 1977-1981. Adnotam cărți grele, semnate de Al. Paleologu, Radu Cosașu, Leonid Dimov, Gheorghe Grigurcu etc., dar și debuturi congenere: Marta Petreu, Magda Ghica, Mircea Cărtărescu, Nichita Danilov, Liviu Ioan Stoiciu sau Ion Mureșan. Participam la tabere literare, la concursuri naționale de poezie, luam premii - dar nu-mi găseam timbrul personal!
Am început, constant, un program de parodiere a limbajelor proletcultiste, dar și a formulelor consacrate, cumva, ale anilor 1960-1970 (de la Horia Zilieru la Ioanid Romanescu, de la Mircea Dinescu la Emil Brumaru). Îl descopeream pe G. Topârceanu, când, în anii 1980, am lucrat tematica pentru muzeul dedicat lui (Iași, strada Ralet; Ralet, poet pașoptist, unionist). De asemenea, îl "descoperisem" pe Marin Sorescu. Îi solicitasem autograf pe volumul Suflete, bun la toate, la o lansare de carte la Biblioteca "M. Sadoveanu" din București, anul 1972.
Avusesem ocazia să particip la două seri memorabile, în locuința lui Nichita Stănescu, din Piața Amzei (în companii selecte, cu Elena Ștefoi, Florin Iaru, Traian T. Coșovei, Matei Vișniec). Episoade care m-au stimulat, motivat, marcat în devenirea mea.
Treptat, simțeam că mă despart de "modele". Mai mult sau mai puțin influențat de "mode". Îmi găseam ritmul meu, tonul propriu, vocabularul și mitologia, mult mai personale. Altfel, dacă nu aș fi avut acest sentiment, aș fi abandonat scrisul. Aș fi compus mamei misive din armată (sau lui Mihai Ursachi - dețin și acum două epistole de la el, pe când îmi alina depresia soldățească); aș fi completat fișe în Biblioteca Institutului Politehnic "Gh. Asachi" din Iași (unde împrumutam cărți studenților de la chimie, mecanică, hidrotehnică sau construcții); aș fi răspuns, la cerere oficială, în 3-4 pagini, celor cinci capete de acuzare ale Securității din Iași (toamna anului 1983), încercând să țin cumpăna confesiunilor în raport cu acuzațiile; aș fi conceput memorii către Președintele Uniunii Scriitorilor, urmare anulării premiului "Eminescu" pentru volumul Mona-Monada (Iași, Junimea, 1981), premiu retras de Autorități, consecința unor delațiuni (parte din poeziile mele incomodau, scăpaseră controlului) etc.
Am învățat de la Titu Maiorescu, E. Lovinescu, G. Ibrăileanu, G. Călinescu, dar și de la Matei Călinescu și Al. Călinescu (între mulți alții, spirite critice exemplare) să am mereu în vedere valoarea. Pentru a o promova, se cade a sancționa impostura. La acest capitol, mi-am făcut mulți inimici.
Evidențiez instituții, precum ARTE, MEZZO, TVR CULTURAL (ar fi pagini întregi pentru detaliat!), Radio România (Actualități și Cultural), Radio TRINITAS (între emisiuni, Revista coordonată de Teodora Stanciu), rubricile "provinciale" TVR (Robert Șerban la Timișoara, Ovidiu Pecican la Cluj-Napoca), presa noastră, inclusiv de la Chișinău (dincolo de știutele "publicații" submediocre, de pretutindeni).
Unde a fost dificil, nu am dezertat. Îmi place lupta cu inerția. Poate și pe acest fond, Laurențiu Ulici și juriul național mi-au atribuit Premiul "Nicolae Labiș", în 1979. Aveam 25 de ani. Atunci, cred, am conștientizat că nu trebuie să depun "armele", într-o lume aflată în vizibilă glisare spre prăbușire!
Invidiez cu smerenie. Coincidențele care par, deseori, imitație, mă stimulează. Ne asumăm contaminările, lucide sau inconștiente. "Să turnăm în formă nouă limba veche și-nțeleaptă". Din laboratorul eminescian am aflat multe lucruri utile; între altele și latinescul "Nimic nou sub soare!". Este, cred, de origine divină inventivitatea umană, inepuizabilă: de la hârtia chinezească de scris, la dinamita nobeliară, finanțatoare de premii universale!
Mă joc mereu. Între ludic și grav se situează lucrările mele. În acest sens am primit "acte de proprietate" de la Eugen Simion și Mihai Cimpoi, de la Daniel Dimitriu și Radu G. Țeposu, de la Ana Blandiana și Ion Pop, de la Emilian Galaicu-Păun din Chișinău până la Adam Sorkin din SUA sau Gao Xing din China!
În această hârjoană continuă, regăsesc în paginile mele ba o aluzie la Conachi, ba o iluzie cu Apollinaire, ba o "confuzie" cu Șerban Foarță, ba o "contuzie" cu Tristan Tzara!
Pornind de la Epigonii înregistrați eminescian, aș spune că sunt epigon și al poeților Văcărești, și al lui E.A. Poe, și al lui Pound sau Anton Pann.
Oare cine nu a citit Testamentul arghezian, asumându-și-l?
"Postmodernismul", din perspectiva mea, este o utilă noțiune pentru profesori, școlari, studenți, critici și istorici literari. Precum "optzecismul", "douămiismul" etc. Valorile se vor decanta peste decenii. Canoanele sunt contextuale. Deseori orientative. Literatura contemporană are nevoie de vademecum-uri, inclusiv de istorii literare. Cât mai multe, evident subiective! Artele sunt ele însele rezultat al subiectivităților excepționale, fie că spunem Praxiteles, Bach, Dali sau Eiffel, Sergiu Celibidache sau Eugen Doga.
"Originalitatea" textelor mele? Este și păcat și nonculpă. Cine mă disculpă? Critica literară profesionistă! "Medicii noștri de familie"! Fără spirit critic, fără critici literari etc., nu existăm! Nici în artele vizuale, muzică, arhitectură, artă foto ș.a.m.d.
Fii ai Omului suntem, înnobilați prin arte!