Iar a scris

Daniel Cristea-Enache: Extraordinare scene de lume și viață literară ați realizat în "runda" anterioară; și prețioase inclusiv sub raport documentar...
Am observat și în cărțile Dvs., diferite ca subiect și tematică, o aceeași plăcere, dacă nu chiar bucurie, de a scrie. Când ați resimțit prima oară această plăcere a scrisului literar? Și când ați realizat că textul literar este altceva decât texte ori stiluri funcționale?

Gabriel Gafița: Eram foarte mic când am înțeles că munca pe un manuscris, adică pe un teanc de foi dactilografiate, însemna câștigarea existenței cotidiene. Tatăl meu avea mereu patru-cinci manuscrise de autori contemporani acasă și lucra la ele alternativ, mama mea, cât timp a fost angajată în secția de literatură clasică a fostei edituri ESPLA, avea și ea câte un manuscris. Uneori stăteau serile amândoi, tata la biroul lui, mama la o masa mai mică și citeau manuscrisele aflate în lucru. Eu i-am observat o vreme, apoi am început să scriu și eu diverse cuvinte la rând pe niște foi de hârtie și să le arăt părinților mei, mândru că făceam același lucru ca și ei. M-au încurajat cu multă dragoste să scriu și eu orice-mi trecea prin minte, întâmplări, glume, amintiri, ca să pot aduna și eu pagini preț de un manuscris. Prin clasa a treia, când aveam vreo zece ani, am scris o poezie dedicată Africii. Era perioada de la începutul anilor '60 când fostele colonii europene din Africa își obțineau rând pe rând independența, unele mai pașnic, altele în mod mai sângeros. În România acelor ani independența fostelor colonii africane era tot timpul "breaking news". Am fost extrem de impresionat de povestea lui Patrice Lumumba, fostul prim-ministru al Republicii Congo (fostă Congo Belgian, devenit Zair), executat în 1961 în timpul războiului civil din această țară. Rezultatul emoției mele internaționaliste a fost o poezie de vreo două strofe plină de încredere în aspirațiile țărilor africane spre independență. Poezia a fost afișată la gazeta de perete a clasei și a putut fi citită de toți colegii, care nu aveau înclinații poetice ca mine.

Apoi pe la paisprezece ani am scris prima povestire scurtă. Tata mi-a apreciat efortul, dar finalul i s-a părut cam melodramatic. Mi-a explicat că nu trebuie să cred că tot ceea ce este trist e și literatură. Mai departe am tot insistat, tata mi-a făcut critica literară de cuviință de fiecare dată și, în 1968, la vârsta de 16 ani, am publicat prima mea povestire în revista Viața studențească. Se numea Porțile Sfântului Petru. Tata era de părere că anul 1968 era un an foarte bun pentru un debut și că putea rămâne ca un reper în biografia mea, dacă voiam să mă dedic literaturii. Rețin, în legătură cu această povestire, aspectul fiscal: m-am dus la o casierie indicată de revistă să-mi încasez primul onorariu literar, în valoare de 100 de lei. La această sumă se aplica un impozit de 2%. Casiera a preferat să-mi ceară doi lei ca să-mi dea o sută întreagă, în loc de 98 de lei. Acea primă sută de lei câștigată de mine din literatură am ținut-o multă vreme ca pe un trofeu suprem și nu mă înduram s-o cheltui pe nimic. După trei ani, în care am scris mai multe povestiri scurte, le-am adunat într-un volum intitulat Moartea măștilor. Am recitit de curând această primă carte a mea. Mi s-a părut neverosimil de coerentă și de unitară ca stil și ca expresie pentru cei 19 ani la care o publicasem. Cea mai evidentă influență asupra mea era cea a prozei fantastice a lui A.E. Baconsky, dar și a lecturilor din Franz Kafka, Jorge Luis Borges, Luis Cortázar și Dino Buzzatti, care începeau a fi traduși pe atunci. 1965-1971 erau anii buni ai deschiderii din România, când totul părea să înflorească, să evolueze, să devină sincron cu ceea ce se publica în lume. La noi erau prozatori care se înscriau în curentul oniric, adică al literaturii viselor, care permitea multe libertăți în numele visului incontrolabil. Din acea perioadă țin minte două situații. În prima criticul literar, și ulterior romancierul, Paul Georgescu le spunea amicilor săi literari în glumă: "Domnule, cu literatura despre vise n-ar fi nicio problemă, cu condiția să visezi ce trebuie." Al doilea paradox l-am auzit de la lectorul nostru britanic din facultate, Martin Croghan. Acesta, fiind irlandez, predase un curs de comunicare la o universitate din Irlanda. Am angajat cu el odată o discuție despre cenzură. Bineînțeles, eram nemulțumit și mă plângeam. Dar el mi-a oferit următoarea judecată de valoare foarte iezuită, fiindcă făcuse școala la iezuiți: "Dacă eu în Anglia sau în Irlanda doresc s-o critic pe regină - și Dumnezeu mi-e martor că doresc, fiind irlandez -, scriu un articol foarte critic și-o desființez într-un ziar, ceea ce însă nu e literatură, ci pamflet. Voi nu puteți face lucrul ăsta cu Ceaușescu pentru că presa din România e controlată de partid. Și atunci voi căutați tot felul de eschive și procedee ocolite ca să ajungeți tot acolo, dar pe o cale indirectă. Ei, asta înseamnă literatura. Cenzura vă obligă să faceți literatură. Totul nu e să dai cu bățul orbește în realitate, ci să ajungi acolo unde vrei transfigurând realitatea." La momentul respectiv, mi s-a părut că cinismul lui depășește limitele înțelegerii mele. Mai târziu, în vremurile noastre, când și cenzura a dispărut din România, am început să-i dau dreptate. Literatura rămâne o transfigurare a realității, o realitate secundă, creată de scriitor cu propria ei logică și coerență. E important însă ca acest proces să se desfășoare natural, fără obstacole ideologice sau constrângeri de natură instituțională.

Eu n-am avut parte de un asemenea tratament la primul meu volum. Acesta a apărut cândva în primăvara lui 1971 și la început am avut cronici foarte favorabile, ca fiind un glas nou și interesant pe firmamentul literar, cam livresc și trădând lecturile de calitate făcute până atunci, dar cu un mare potențial de creștere. Apoi în vară, după cea dintâi vizită a lui Ceaușescu în China la apogeul revoluției culturale de acolo, au apărut "tezele din iulie 1971", care au tras oblonul hotărât în fața iluziilor noastre că deschiderea din anii 1965-1971 avea să evolueze amplificându-se. Nu numai eu, ci mulți alți scriitori, unii foarte tineri, s-au văzut acuzați peste noapte de "evazionism", de "estetism", de ignorarea cuceririlor socialismului, de opacitate în fața realizărilor poporului. Despre mine a scris aspru în Scânteia tineretului un ziarist de la Scânteia mare, C. Stănescu, care, în organul UTC, se ocupa cu multă severitate principială și de lucruri mai frivole cum era literatura.

Într-un mod cât se poate de dureros mi-am făcut, după acel prim volum de proză fantastică, un examen de conștiință și am ajuns la concluzia că, într-adevăr, citeam mai mult decât cunoșteam realitatea din jurul meu și că un scriitor are probabil datoria să descrie lumea din preajma lui așa cum o percepe el, însă realist, cu un ochi critic și lucid, nu după dogme și principii impuse ideologic. Deci următoarele mele cărți au fost, până în ziua de azi, cărți aparținând realismului social, nu socialist, un curent afirmat în literatura română încă din secolul al XIX-lea pentru că societatea românească a avut o evoluție dramatică și chinuită, așa cum a fost și în perioada comunistă. Am încercat deci să scriu cărți de observare critică a mediului românesc, a realităților înconjurătoare, a tipologiei umane prevalente, cărți despre absurditatea care se naște în mod natural în societatea românească, pentru că suntem, între altele, țara lui Caragiale și Eugen Ionescu. Nu va găsi însă nimeni în cărțile mele laude nici la adresa "cuceririlor poporului", nici la adresa "realizărilor socialismului". Cu toate riscurile, nu mi-am asumat o asemenea poziție.

În anii când am pus literatura "on hold" și m-am dedicat diplomației, adică din anii '90, am ajuns la concluzia că diplomația și literatura sunt amândouă arte ale limbajului, dacă le iei în serios. Desigur că scriitorul poate fi mai mult sau mai puțin înzestrat, după cum și diplomatul poate fi un artist al limbajului de neo-lemn, în care continuă să vorbească și după ce a fost scos din priză. Dar să vă dau o mostră:
"Condiționalitățile generate contextual de modul în care operează interdependența factorilor determinanți în contextul situațiilor influențate de paradigma stimulilor exteriori implementați în masa critică a elementelor componente ale unor politici fundamentale generează o sinergie activă și o valoare adăugată care argumentează poziționarea strategică a României ca actor global și vector al obiectivelor-țintă subsecvente poziției sale derivând din logica lideranței regionale, când trebuie cu necesitate să își securizeze și să-și individualizeze o platformă naturală de pertinență."

O frază de acest tip, creată de mine ad-hoc pentru dumneavoastră, nu este nici diplomație, nici literatură, deși sunt mulți deontologi de azi care simt nevoia să se exprime astfel. Sau, și mai trist, care nu se mai pot exprima decât așa. Ajunge să le pui un microfon în față ca fluxul rostirii de acest gen să se declanșeze pe cât de automat pe atât de irepresibil. Pe mine mă fascinează să-i ascult cum pot să macine vorbe goale. Nu vi se pare că ați auzit nu unul, ci mai mulți miniștri sau diplomați români vorbind cu emfază și expertiză în termenii aceștia? Senzația pe care vor s-o degajeze este că diplomația nu e pentru toți, ci pentru puținii aleși care înțeleg această bălmăjeală, adică ei.

Cu literatura lucrurile erau mai mult sau mai puțin clare. În privința diplomației m-am străduit să construiesc un limbaj special al comunicărilor mele către ambasade, atunci când ocupam o funcție în centrală, sau către centrală atunci când eram ambasador, un limbaj care mie să-mi ofere o satisfacție estetică, iar celor care mă citeau o bucurie că au de-a face cu un altfel de limbaj decât cel strict "funcțional". Știam, ambasador fiind, că textele mele către centrală erau citite cu mare plăcere de colegii din București, care-și recomandau comunicările mele unii altora ca pe niște texte literare. "Iar a scris", mi se povestea că își spuneau conspirativ și-și arătau corespondența mea. O dată direcția Europa Occidentală a anunțat ambasada din Portugalia că un secretar de stat din minister mergea la o reuniune în Madeira, dar că biletul său de avion era doar până la Lisabona, urmând ca de acolo ambasada să-i asigure transportul până în Madeira. În fața unei asemenea ignoranțe crase, l-am întrebat în scris pe secretarul de stat, însă și direcția Europa Occidentală, cu ce dorea să fie transportat până în insula situată la două ore de continent: cu avionul sau cu yacht-ul ambasadei? Secretarul de stat m-a sunat amuzându-se copios. Nu se uitase la biletul de avion care-i fusese cumpărat, dar l-am făcut atent că-i mai trebuia un bilet de avion și de la Lisabona până în Madeira și retur. Desigur, puteam scrie un text standard: "După cum știți, insula Madeira e situată în Oceanul Atlantic la două ore distanță de Lisabona. În aceste condiții, atragem respectuos atenția că ar fi necesară achiziționarea unui bilet de avion și pe distanța Lisabona-Funchal, ambasada nedispunând de mijloacele adecvate pentru a asigura transportul domnului secretar de stat." Iar Direcția Financiară să respingă în prima fază semnalarea ca nefiind conformă cu normele X-Y-Z și neregăsind comunicarea ambasadei prin care să fi semnalat faptul că Madeira era o insulă în mijlocul Atlanticului. Așa însă, cu intervenția mea "literară", informația a trecut cu viteza fulgerului și prostia, devenită evidentă, s-a remediat urgent. Desigur că nu aveam cum să fiu iubit cu mesaje de această natură și au fost multe în timpul activității mele de ambasador, însă mi-am asumat antipatia unor colegi, contând pe simpatia altora.

Aici poate nu este neapărat locul, dar mă folosesc de ocazie ca să explic puțin rolul formulei "După cum știți" în limbajul comunicărilor diplomatice românești. Înainte de 1989, formula era mai muncitorească: "După cum vă este îndeobște cunoscut". Ideea era că șefului nu-i spuneai tu noutăți, el știa întotdeauna totul, iar tu nu făceai decât să-i reamintești discret ceea ce el știa deja. Adică procedai cu grijă, punctual, respectuos, scuzându-te anticipat pentru remarca ta. Altfel te puteai trezi cu o replică de genul: "Bă, să nu mă-nveți tu pe mine." După 1989, formula nu a putut fi abandonată, era mult prea înrădăcinată în mentalul colectiv, până la punctul în care devenise o cutumă și se transmitea din generație în generație de diplomați. Dar, în spiritul noilor vremuri, mai democratice, ea s-a simplificat și a marcat relativa apropiere dintre subaltern și șef. "După cum știți" este mai simplu, mai direct, se intră mai repede în comunicare, dar fără totuși a uita deferența ierarhică necesară. Un coleg director din minister îmi povestea că odată a mers într-o delegație în capitala unei foste republici sovietice. Însărcinatul cu afaceri ad interim al ambasadei l-a așteptat la aeroport și, în timp ce parcurgeau bulevardele capitalei respective cu mașina, îi prezenta clădirile mai importante: "După cum știți, aici este Circul de Stat", "După cum știți, aici este Opera Națională", "După cum știți, aici este Palatul Prezidențial", "După cum știți, aici este Parlamentul". La un moment dat, distrat, dar și enervat de acest "După cum știți", colegul meu i-a spus: "Domnu' Cutare, eu n-am mai fost în această țară și în acest oraș niciodată până acum, așa că nu știu ce reprezintă nicio clădire pe care o văd. Aflu numai dacă îmi spuneți dumneavoastră. Dar nu e nevoie să tot repetați după cum știți, pentru că nu știu, habar nu am." Diplomatul de la ambasadă a tăcut rănit de remarca prea directă a șefului de la București. Rutina respectului implicit dăduse vizibil greș. O vreme a tăcut dezorientat pentru că nu știa ce să pună-n loc. O frază nu putea începe așa, abrupt, fără nici o personalizare. Apoi mașina a trecut prin dreptul unui palat administrativ și aici nu s-a putut abține: "După cum bine știți, aceasta este Președinția Consiliului de Miniștri."

D.C.-E.: Ați crezut la început (dacă da, mai credeți?) în gratuitatea artistică și în estetic, atunci când mergeați și notați cuvinte auzite în discuțiile scriitorilor-musafiri?

G.G.: Nu. La început era o curiozitate, care apoi s-a transformat în mimetism discret. De exemplu, A.E. Baconsky vorbea aproape "eseistic". Adică vorbea în particular cu toată naturalețea ca și cum ar fi scris un eseu spontan. Frazele lui erau perfecte, vocabularul lui era unul căutat, șocant, paradoxal, pe care-l folosea și în discuțiile private, de parcă voia să se ia singur în derâdere aplicând o verbozitate prețioasă la o realitate foarte obișnuită. Eu îmi notam cuvinte ca "eshatologie", "filistin", "peremptoriu", "ignobil", "encomiastic", "insolit", pe care le căutam imediat în dicționar. Povestea Baconsky că s-a întâlnit odată pe stradă cu un poet, care se plimba, ca și el, pe ploaie. S-au oprit câteva minute și Baconsky l-a întrebat: "Ce mai faci, poete Cutare?" Iar acesta i-a răspuns: "Insolit. Insolit." Ploaia oferă mereu cadrul pentru reverie, poetul se plimbă, ce altceva să facă?, iar romanticul este "insolit", adică solitar, cum ar veni.

Mai târziu, când mimetismul a intrat în acțiune, am început să folosesc și eu în clasă cuvinte precum cele pe care mi le notam acasă de la Baconsky citire. Câte o profesoară mă mângâia cu drag pe cap. "Ce spui tu acolo, mamă?" întreba ea zâmbind cu bonomie.

Dar un lucru cu care cred că am rămas a fost efortul constant de a asocia cuvinte aparent incongruente, care să creeze tensiune prin juxtapunere, care să transmită un mesaj prin contradicția dintre ele. Romanul meu respins de cenzură în anii '80 și apărut în 1991 se numește Martiriu parțial, noțiuni contradictorii. Într-unul din romanele mele recente spuneam despre o femeie că era "moderat fatală". Iar într-un altul cream un banner pentru o paradă sub semnul mândriei curcubeului pe care scria, parafrazându-l pe Miron Costin, "Nasc și la Moldova homo". Nu mi-a plăcut niciodată gratuitatea artistică, dar esteticul în slujba definirii sau sugerării realității, asta da, mi-a plăcut întotdeauna.

D.C.-E.: Estetul Baconsky ori moralistul Preda - care postură literară e mai apropiată de a Dvs. înșivă?

G.G.: La început a fost cea a estetului Baconsky. Volumul meu de debut, Moartea măștilor, e aproape ca un compliment adus inspirației lui decisive pentru mine. Proza fantastică din acest volum este aproape o echilibristică verbală, la limita dintre real și imaginar, pe care o stăpâneam destul de bine la 18-19 ani. Era bucuria de a scrie mai presus de orice. Mai târziu, când am făcut pariul cu realismul social, cu literatura ancorată în realitatea zilnică, m-am lăsat condus de Caragiale, pe care-l consider marele meu maestru. Vocabularul, caracterizarea personajelor dintr-o trăsătură de penel, așa cum Picasso desenează o aripă de pasăre sugerând zborul, situațiile absurde, dialogul foarte concentrat, economia maximă de descrieri, toate acestea sunt trăsături definitorii ale prozei mele mai lungi sau mai scurte.

Când scriu, pornesc de la ideea că cititorul actual nu mai are la dispoziție timpul pe care-l avea cititorul din secolul al XIX-lea. Acum lecturii îi fac concurență internetul, rețelele sociale, televizorul cu sute de canale, Netflix-ul și tot felul de alte atracții cu rezultate mai rapide și mai concrete decât cărțile de proză. De aceea încerc să scriu fără descrieri, cu dialoguri cât mai comprimate, cu o epică strânsă și cu întorsături neașteptate, care să-l mențină pe cititor în priză. Nu o dată comentatorii cărților mele au relevat caracterul lor cinematografic prin decupajul scurt al scenei, prin dialogul foarte susținut, prin semnificația care se degajă din fiecare replică. Mereu îl am în minte pe Caragiale, cu umorul său implicit în fiecare situație. Vreau să pot scrie succint și foarte dens, pentru ca cititorul, odată prins în acțiune, să nu mai lase cartea din mână până nu o termină. Apoi mai am o ambiție, ca firul epic să fie urmărit de cititor cu sufletul la gură, chiar dacă efectiv nu se întâmplă mare lucru.

Moralismul nu a fost niciodată pasiunea mea. Luciditatea, absurdul, umorul, cinismul, relativismul mai degrabă m-au inspirat la scris.

D.C.-E.: Care sunt etapele scrisului Dvs.? Prin ce stadii trece un text literar până la a fi considerat definitiv?

G.G.: În romanul meu Privind în aceeași direcție împreună (2022), o jurnalistă cu ambiții culturale își propune să comenteze diferite contexte culturale pentru care nu are nicio apetență și nicio înclinație. Ea crede că piesa lui Beethoven Für Elise se cheamă în realitate Für Belize și este imnul statului omonim. Că binecunoscutul cântec de Crăciun se numește Jungle bells. Sau că în vechiul șlagăr francez C'est si bon nu se spune "Bras dessus, bras dessous", ci "Moi dessus, toi dessous". Am acasă o mulțime de carnete sau foi de hârtie cu însemnări dintre cele mai diverse: expresii auzite și care mi-au plăcut ("Fericire în viața personală și succes pe ramură!" sau "Eu pot să te iau pe partea ailaltă și să te trec la negru pe alb", sau "Miliarde și biliarde de dolari"), inscripții văzute pe stradă ("Îndreptăm arbori cotiți", magazinul de biciclete "Moș Ion Roată", grill-ul "Călin, filé de poveste"), nume ciudate de persoane (gânditorul Refleșilă, doamna Vasile, doamna Gheorghe, dar domnul Ilinca, domnul Brândușa), sau diferite situații speciale, pe care apoi le voi folosi într-o povestire sau într-un roman. Am un caiet în care îmi notez doar nume și prenume interesante, așezate în ordine alfabetică, din care îmi aleg ulterior numele personajelor. Listă de nume are și Caragiale și lectura lor e pasionantă. Fiecare nume conține în el o biografie condensată. Un subiect de regulă conviețuiește cu mine multă vreme: mă gândesc la el pe stradă, în mașină, când mă culc, îl elaborez în avion, la un moment dat se grefează pe el un alt subiect, care-mi venise pe altă linie, dar care se potrivește de minune. Materia romanelor mele e multă vreme amorfă și trăiește într-o stare de suspensie în mintea mea. Pe măsură ce-mi fac notițe am ocazia să evaluez dacă subiectul rămâne coerent, sau dacă e o peltea lungă, de care eu însumi mă plictisesc. Apoi, când totul pare să se-nchege, într-o zi mă apuc de scris și în general decolez cu o anumită ușurință. Mă ajută experiența mare de viață acumulată până acum, în anii în care n-am scris literatură, ci m-am ocupat de diplomație. Nu cred că se poate scrie un roman fără o experiență de viață foarte vastă. Dar, în momentul când simt că am decolat, piesele vin la locul lor cu mare naturalețe și atunci îmi place și mie ce realizez. Mereu îmi las o bucată de text pe a doua zi, ca să pot porni cu start lansat. După ce scriu o carte la prima mână în general nu am nevoie să schimb foarte mult la ea. Adaosurile sau modificările sunt minore, mai mult accente unde e nevoie.

Ultimul meu roman, Diplomat în Oropingo (2023) i l-am trimis fiului meu ca să-l citească imediat după ce l-am predat editurii Junimea de la Iași. M-a sunat să-mi spună impresiile lui. În roman apare o scenă cu o scufundare marină, care e cheia acțiunii. Fiul meu, care e scufundător cu atestat, mi-a spus că nu e plauzibil așa cum scrisesem eu, pentru că există un anumit specific al costumului de scafandru și mi-a oferit explicațiile necesare. M-am bucurat că mi-a atras atenția și am negociat cu el o altă rezolvare a scenei respective. Apoi am scris o pagină nouă la roman și i-am trimis-o "spre aprobare", cu toate detaliile tehnice aflate de la el. Am primit ok-ul lui și aprecierile pentru carte. Ce vreau să spun este că, dacă acțiunea poveștii pe care vrei s-o spui e coerentă și clară în capul tău, mijloacele de a face din ea o nuvelă sau un roman se impun aproape de la sine. Vorba lui Nicolas Boileau în a sa Artă poetică din 1674: "Ce que l'on conçoit bien s'énonce clairement / Et les mots pour le dire arrivent aisément". Poate că sună azi cam școlărește, însă valabilitatea observației rezistă peste secole. Și se aplică la poezie, dar mai ales la proză.