Locuri de veci vecine

Daniel Cristea-Enache: În mesajele schimbate între noi pe marginea acestui dialog, spuneați la un moment dat că v-ați bucura dacă o întrebare s-ar referi "și la relațiile dintre A.E. Baconsky, Marin Preda și tatăl meu"; și adăugați: "A fost un trio de scriitori a căror prietenie a fost cu adevărat unică în felul ei, atât cât a durat", întrucât de la un punct "Marin Preda s-a înstrăinat de ceilalți doi".
Mi-ați incitat curiozitatea de istoric literar. Asemenea mărturii ale insider-ilor lumii literare românești sunt foarte prețioase. Ce s-a întâmplat?

Gabriel Gafița: Știu că intru pe un teren foarte sensibil, acela al amintirilor despre viața literară, unde lucrurile au fost povestite și răspovestite de actori mai mult sau mai puțin implicați în relațiile cu un scriitor sau altul, sau de critici literari mai mult sau mai puțin drastici. Nu-mi propun să fac eu dreptate în lume, sau să fac judecăți de valoare despre monștrii sacri ai literaturii române, ci doar să descriu o experiență directă a mea de la vârsta adolescenței și tinereții, care mi-a marcat viața pentru totdeauna. Să luăm deci persoanele pe rând.

A.E. Baconsky. Puțini știu că poetul era un fel de rudă, prin alianță, cu familia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Mai precis, Clara Baconsky era verișoară cu un domn pe nume Marcel Popescu, care în anii '50 a fost ministru al comerțului exterior și primul soț al actriței Lica Gheorghiu, fiica cea mare a prim-secretarului PMR Gheorghe Gheorghiu-Dej. Soții Baconsky nu s-au prevalat niciodată de această înrudire, n-au profitat de ea și nu au făcut caz de rudele lor sus-puse, dar, în 1959, soții Lica Gheorghiu - Marcel Popescu au divorțat, din câte se pare după un scandal, iar Marcel Popescu a dispărut din raza comună vizuală și atunci, prin logica străveche a mecanismelor de partid, toată familia, chiar și cea extinsă, a fost trecută pe linie moartă. Nu vreau să spun că A.E. Baconsky nu acumulase destulă ranchiună atât la nivel literar cât și politic prin activitatea lui la revista Steaua din Cluj și că nu existau destui care îl așteptau la cotitură pentru a-i da lovitura de grație, dar eliberarea lui din funcție nu a fost străină, sau măcar a fost ocazionată, de relația lui de familie, prin alianță, cu dl. Marcel Popescu. La Steaua Baconsky făcuse o revistă modernă, vie, deschisă către literatura universală, o revistă în care se afirma și noua generație de poeți (Aurel Rău, Victor Felea, Aurel Gurghianu, și mulți alții) și în care s-au făcut eforturi mari de a-i recupera pe scriitorii perioadei interbelice, trecuți la index la începutul domniei comunismului în România. Rezultatele au fost controversate în acei ani de luptă ideologică. Unii reproșau echipei de la Steaua că era prea "intimistă" sau prea "cosmopolită", alții i-au reproșat ulterior că nu i-a valorizat îndeajuns pe marii scriitori români trecuți la index.

Deci Clara și Anatol Baconsky, dorind să plece din Clujul în care ocupaseră o poziție publică de succes și unde nu-i mai aștepta acum nimic, s-au mutat la București, unde au primit un apartament cu chirie într-un bloc de la intersecția străzilor Dionisie Lupu (secțiunea de stradă respectivă s-a rebotezat Tudor Arghezi) și Batiște. (Ca o anecdotă, poeta Veronica Porumbacu, care era o persoană foarte distrată, i-a trimis o dată o ilustrată din străinătate lui A.E. Baconsky și, nereținându-i adresa, a notat la rubrica respectivă: "Blocul mare, gri, la colțul străzilor Dionisie Lupu și Batiște, vizavi de Ambasada Americană, cu o alimentară la parter". Culmea e că ilustrata a sosit, iar Baconsky ne-a arătat-o cu mare amuzament.) Pe "blocul mare, gri" azi sunt mai multe plăci memoriale, între care una și pentru A.E. Baconsky.

Apartamentul familiei Baconsky consta din trei camere mari, pe care ei le-au mobilat cu piesele de mobilier aduse de la Cluj, în majoritate aparținând stilului Biedermeier, și cu tablourile admirabile pe care le cumpăraseră și care formau, împreună, un interior de o mare armonie și eleganță. Din acest motiv nu au dorit să-și cumpere un televizor, ca să nu distoneze cu interiorul locuinței. Era excentricitatea lor, dar pe de altă parte amândoi erau oameni moderni, conectați la realitate și desigur curioși față de ceea ce se întâmpla în societate. Și aici a intervenit relația cu părinții mei, care, având și ei mobilier clasic, dar nu în cantitatea de la familia Baconsky și având în plus și doi copii, își luaseră televizor, la care soții Baconsky veneau de cel puțin două ori pe săptămână, miercurea și sâmbăta, uneori chiar și duminica, să vadă piese de teatru, concerte, meciuri de fotbal, varietăți. "Tolea" avea locul lui pe un anumit fotoliu, iar Clara pe canapea.

Neavând prea mulți prieteni sau cunoscuți în capitală, A.E. Baconsky se vedea la început în special cu oameni care trecuseră prin aceeași experiență ca și el, aceea a refugiului din nordul Moldovei, din Basarabia sau Bucovina la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. Printre aceștia se numărau poetul Ion Țugui, criticul de artă Modest Morariu sau poetul militar Vitalie Cliuc, fost coleg al său de școală la Chișinău. Ulterior din cercul lui de prieteni a făcut parte poetul Paul Emanuel, emigrat în Statele Unite, sau, la un moment dat, chiar Adrian Păunescu.

În iarna 1959-1960, în timp ce tatăl meu era plecat într-o lungă călătorie în China, mama și Clara Baconsky s-au întâlnit în cartier. Fuseseră colege la internatul liceului Elena Doamna din Craiova în perioada războiului. Și-au promis să reia relația lor din școală și să se vadă în patru la revenirea tatălui meu din China. Acesta nu a fost neapărat încântat de revederea cu A.E. Baconsky. Nu fuseseră adversari, dar nici prieteni foarte apropiați pe vremea când Baconsky era redactor-șef la revista Steaua, iar tatăl meu secretar al Uniunii Scriitorilor (1956-1960). Pe atunci A.E. Baconsky era foarte apropiat de Petru Dumitriu, cu care tatăl meu nu era în relații bune. De altfel în 1959 Petru Dumitriu a plecat cu soția într-o călătorie cu mașina în Germania și n-a mai revenit. Uniunea Scriitorilor, care îi obținuse aprobarea de călătorie și garantase pentru el, a avut de dat explicații la partid. (Fac aici o scurtă paranteză: în 1996, la revenirea sa în România pentru prima dată după 1959, Petru Dumitriu a fost primit cu mare interes. Întrucât era invitatul MAE român, iar eu eram secretar de stat pentru cultură și diasporă, am solicitat să-l aștept pe Petru Dumitriu la coborârea din avion. Când m-am prezentat pentru a-i ura bună revenire în țară și i-am spus că sunt fiul lui Mihai Gafița și că aveam o mare admirație pentru el, l-a încercat emoția. După atâția ani, resentimentele nu-și mai aveau locul.)

Deci prima întâlnire dintre soții Baconsky și soții Gafița a fost mai rezervată. Apoi atmosfera s-a dezghețat treptat și s-a construit o mare prietenie, căci afinitățile lor s-au dovedit mai puternice decât diferențele care i-au opus la un moment dat. Așa se face că părinții mei și soții Baconsky au murit împreună acasă la Veronica Porumbacu și Mihail Petroveanu în cutremurul de la 4 martie 1977. Soții Porumbacu-Petroveanu erau evrei și în acea zi fatală de vineri serbau Pesah (Paștele evreiesc). În grupul lor de prieteni toți ceilalți erau creștini, inclusiv A.E. Baconsky, fiu de preot ortodox, soția lui și părinții mei. De asemenea ceilalți invitați neliterari în acea seară fatidică de 4 martie. Dar sărbătorile se făceau în comun (Paște, Crăciun, Pesah). Semnificația religioasă nu conta, mai presus de orice era prietenia lor. Eu am acceptat această realitate cu sufletul împăcat, dacă destinul voise ca ei să moară toți împreună serbând Pesah-ul evreiesc.

Soții Baconsky ne-au văzut crescând și pe mine și pe fratele meu Mihnea, actual traducător din literaturile engleză și americană. A.E. Baconsky mi-a spus părerea sa după primele schițe și povestiri pe care le-am publicat în presa literară. Apoi, cu doi ani înaintea morții lor, soții Baconsky ne-au fost nași de cununie mie și soției mele Ileana. Legăturile dintre noi și ei nu puteau fi mai strânse de atât.

Când venea la noi în vizită, A.E. Baconsky simțea nevoia să comenteze toate emisiunile de TV la care asista. Avea o vervă deosebită, o imaginație debordantă, un spirit critic absolut caustic. Îi plăcea să creeze un soi de limbaj secund prin care denumea persoanele din domeniul său de referință. Mihail Sadoveanu era "Bătrânul zimbru", Geo Bogza era "Ma-arele Bo-ogza", Eugen Frunză era "Poetul Foaie", Dan Deșliu era "Poetul Dănuț", Ioanichie Olteanu era "Tapirul" sau "Tapi" din cauza nasului său coroiat, Victor Felea era "Kafka", nu știu de ce, Miron Radu Paraschivescu era "Peneș R. Curcanul". Îi plăcea să intre în contradicții cordiale și argumentația lui se definea pe măsură ce era contrazis de tatăl meu, care nu o făcea decât de dragul controversei, fiindcă pe fond gândeau amândoi la fel. Supărări, certuri sau conflicte n-au existat niciodată. Erau capabili să râdă o seară întreagă contrazicându-se până la absurd.

Marin Preda. Relația tatălui meu cu Marin Preda a înregistrat fluxuri și refluxuri. În tinerețea lor, Marin Preda venea la părinții mei în vizită în singura lor cameră, închiriată într-o periferie a Bucureștiului, și juca șah cu tata ore întregi. Mama îmi povestea mult mai târziu că, fiind gravidă cu mine în perioada respectivă, ar fi preferat să stea culcată în pat, dar nu putea în prezența musafirului, iar partidele lor de șah erau interminabile. Mai târziu, eu însumi am călărit de multe ori pe genunchii lui Marin Preda și chiar am jucat șah cu el când eram puțin mai mare (adică el a mimat că-mi acorda atenție). Apoi el s-a căsătorit cu Aurora Cornu și relația cu părinții mei s-a răcit vizibil. Nu era vorba de vreo neînțelegere, însă relația lui cu femeile a fost mereu foarte complexă și îl absorbea total. În acea perioadă, sub influența Aurorei Cornu, pretinde ea, a început să scrie Moromeții, opera majoră a bibliografiei sale, deci avea cu ce să-și ocupe timpul.

Principiul "cherchez la femme" a rămas mereu valabil pentru el. După ce a terminat căsnicia cu Aurora Cornu, iar aceasta a plecat și s-a stabilit în Franța, Marin Preda a cunoscut, în sala de așteptare a unui dentist din București, o tânără pe nume Eta Wechsler, dintr-o familie de burghezi evrei bucureșteni, extrem de ageră și dezghețată, absolventă de bacalaureat și cu vreo 16 ani mai tânără decât el. Alchimia se pare că a funcționat pe loc și, după puțină vreme, Eta a devenit a doua doamnă Preda, chiar dacă mulți biografi ai scriitorului preferă să facă abstracție de ea.

Marea schimbare pe care ea a produs-o în existența lui Marin Preda a fost să aducă ordine în stilul lui de viață, să pună capăt lungilor seri cu prietenii prin diverse localuri bucureștene, să-i inspire un program de lucru regulat și să-i ofere o casă și o familie confortabile. Au locuit într-un apartament pe aceeași stradă Dionisie Lupu, la nr. 74, într-un bloc în care au mai locuit și alți scriitori (sunt plăci memoriale pe acel bloc pentru Ov. S. Crohmălniceanu, Nicolae Tăutu, Dana Dumitriu, Alexandru Andrițoiu, Mihnea Gheorghiu, Catinca Ralea, Nicolae Stoian). Locuința părinților mei era la jumătatea distanței dintre locuințele lui Marin Preda și A.E. Baconsky, la colțul străzii Dionisie Lupu cu C.A. Rosetti. 100 de metri până la unii, 100 de metri până la ceilalți pe aceeași stradă Dionisie Lupu.

Această apropiere fizică a determinat și o apropiere spirituală aproape instantanee. Eta Wechsler i-a schimbat lui Marin Preda și cercul de prieteni și cunoștințe, răpindu-l companiei prietenilor lui de libații și introducându-l în cercul vecinilor lui, pe care ea îi aprecia mai mult. Preda se vedea de multe ori în bloc cu Ov. S. Crohmălniceanu, care era un critic literar și profesor foarte distins, iar cel puțin o dată pe săptămână, mai cu seamă sâmbetele, veneau în vizită la noi, unde se întâlneau cu soții Baconsky. Cele trei soții - mama, Clara Baconsky și Eta Preda - erau de asemenea foarte bune prietene și, fără ca ele să se impună în mod deosebit, relația lor apropiată a influențat relația dintre soții lor, care a devenit o prietenie strânsă.

Când Marin Preda și A.E. Baconsky erau în vervă, te puteai îndoi de râs o seară întreagă. Își serveau unul altuia replici ca la teatru. Tatăl meu intervenea în dialogurile lor cu propriile lui replici, mai aplicate la situația de fapt. Țin minte că A.E. Baconsky, care mergea în satul natal al Clarei pe malul Dunării, în Oltenia, la pescuit, avea o dilemă existențială, pe care a dezbătut-o la infinit cu Marin Preda și cu tatăl meu: dacă oltenii erau bulgari de nord, sau bulgarii erau olteni de sud. Avea fiecare argumente filologice, lingvistice, istorice. Tatăl meu s-a distrat odată scriindu-i lui Baconsky o poezie de două strofe, într-o latină contaminată în mod deliberat cu elemente slave (doar era vorba de bulgari), limbă care, pretindea el, se vorbea în Oltenia după retragerea aureliană. Pe scurt, se distrau din orice, se distrau inteligent, fiecare făcea recurs la experiența sa culturală, istorică, socială, iar conversațiile lor erau niște momente de mare bucurie intelectuală. Uneori serile, chiar în timp ce ei mai erau încă la noi acasă, mergeam în camera mea și-mi notam cuvinte sau expresii auzite de la ei. Le căutam în dicționare și-mi propuneam să mi le însușesc și eu. Țin minte de asemenea că dedicațiile lui A.E. Baconsky pe cărțile care i-au apărut în anii '60 sau textele ilustratelor lui trimise din străinătate erau niște probe memorabile de concentrare și concizie. O ilustrată expediată odată din străinătate familiei mele se referea la mai mulți intelectuali români, pe care el îi desconsidera profund, numindu-i "acei masturbanți de mâna a treia din subsolurile spirituale ale patriei".

Dar să revenim la Marin Preda. Eta Wechsler a părut până la un punct mulțumită de sensul pe care îl imprimase discret vieții lui Marin Preda. Acesta avea prieteni de calitate, care îl stimulau intelectual, ea îi asigura o viață liniștită, orientată înspre scris, o locuință modernă, altfel decât locuințele prietenilor săi, dar în care se trăia comod, era muzică bună, reviste franțuzești, la care o abonau neamurile ei din Franța, distincție, eleganță, cultură. Totul părea ideal în viața lui. Dar lucrurile nu sunt niciodată atât de simple pe cât par.

Între soții Preda au început să apară conflicte la un moment dat. El avea accese de nervozitate în public, ea arăta nefericită de multe ori, dar se închidea în sine. A început să vină la noi singură, explicând că el se retrăsese la Mogoșoaia ca să scrie. După o vreme s-a aflat că odată, la Mogoșoaia, Marin Preda s-a simțit rău și a venit la el salvarea. O asistentă medicală de la dispensarul din Buftea i-a făcut o injecție și atenția lui Preda s-a orientat curând către aceasta. A început să nu mai aibă chemare către casă. Mogoșoaia era mai aproape de Buftea decât de București. Eta Wechsler a bănuit ceva la început, apoi a avut și confirmarea. Și-a călcat pe demnitate și i-a rugat pe prietenii lui Preda care se vedeau cu el împreună cu tânăra asistentă să nu-i strice familia ajutându-l să ducă o viață dublă. Din păcate, n-a avut succes. Marin Preda își mutase categoric sentimentele în altă parte, către o femeie mai tânără decât ea. În aceste condiții, Eta Wechsler a încheiat un gen de înțelegere cu el: că va pleca în Franța și că nu va mai reveni în România, urmând ca el să ceară divorțul, iar ea să i-l acorde. Ceea ce s-a și întâmplat. Eta Wechsler a dispărut de pe ecranele celor două familii de prieteni și nu s-au mai văzut niciodată după aceea. Marin Preda (50 de ani) s-a însurat cu a treia doamnă Preda, Elena (25), care i-a dăruit și doi băieți. Acesta se pare că fusese un motiv major al înstrăinării lui de Eta Wechsler. Marin Preda își dorise mult să aibă copii, dar primele sale două soții nu-i împliniseră nici una această dorință esențială. Scriitorul și-a iubit foarte mult copiii.

Apariția în micul cerc de prieteni a ultimei doamne Preda n-a fost, din păcate, o inserție naturală în grup. Aceasta crescuse cu propriile ei deprinderi și valori, avea felul ei de a fi, pentru care probabil comportamentul celorlalți nu era cel mai adecvat. Baconsky povestea că, o dată, pe stradă, Marin Preda a oprit mașina în dreptul lui și a vrut să i-o prezinte pe Elena. Aceasta a dat jos geamul mașinii și a întins mâna pe geam să-i fie sărutată fără să coboare. Baconsky i-a sărutat mâna, dacă a văzut că asta își dorea. Elena i-a mulțumit.

Deci Marin Preda și Elena n-au venit la noi mai mult de încă o dată sau maximum de două ori. La soții Baconsky probabil nici atât. La una din mese ea a simțit nevoia să povestească cu lux de amănunte cum tocmai născuse sora ei. Rând pe rând tacâmurile au coborât în farfurie. Nimeni nu mai simțea nevoia să mănânce pe fondul detaliilor nașterii. Înstrăinarea lui Marin Preda de prietenii săi s-a produs la fel de natural pe cât se produsese apropierea. Tânăra lui soție nu se simțea bine în prezența lor și ca atare nu îi agrea. Tatăl meu a rămas în contact cu el, dar numai la Cartea Românească, pe care o creaseră împreună și unde el era director, iar tatăl meu redactor-șef. Aveau o relație bună de serviciu, dar nimic mai mult. Cu A.E. Baconsky lucrurile au fost ceva mai complicate, dar despre aceasta ceva mai jos.

Mihai Gafița. Dacă încerc să-l examinez pe tatăl meu azi cu toată detașarea, aș putea spune că a avut mereu tendința să se risipească în tot felul de preocupări obștești de importanță poate pentru alții, dar pentru el consumatoare de efort și timp, în dauna propriilor creații. În timpul războiului a fost redactorul unei reviste pentru copii, Universul copiilor. Patronul revistei era un scriitor și politician turco-macedonean cunoscut în vreme, Nae Batzaria. Pentru acesta angajarea tatălui meu a fost o mană cerească, pentru că nu mai trebuia să plătească un alt redactor la Universul copiilor întrucât tatăl meu făcea acolo totul: scria diverse povești și poezii și semna cu vreo treizeci de pseudonime ca să dea senzația de varietate, făcea paginație, corecta șpalturile revistei, discuta cu ilustratorii, crea inclusiv cuvinte încrucișate. Mai contribuiau cu materiale fratele său Viniciu și celălalt frate Gică (nu de la George, ci de la Diogene). Universul copiilor era o revistă foarte iubită în România și cred că tatălui meu îi plăcea că reușea să joace atâtea roluri și să fie atâția autori în același timp. (Pe la mijlocul anilor '90, mergând eu la o întâlnire cu românii din Los Angeles, o doamnă a scos din geantă o mapă cu o colecție a Universului copiilor și a vrut să știe dacă aveam vreo legătură cu numele de Mihai Gafița. Mi-a spus că abonamentul la revistă a fost cel mai frumos cadou pe care l-a putut primi în copilăria ei și că, la mutarea în SUA, a ținut să ia colecția Universului copiilor ca s-o mai răsfoiască din când în când și să-și aducă aminte de anii copilăriei.)

După război, tatăl meu a fost multe lucruri: profesor de franceză, instructor de vioară (!), a încercat diverse meserii, până când a intrat redactor la Viața românească, de unde s-a transferat după doi ani la Gazeta literară. În paralel a fost profesor de literatura română și șef al cenaclului literar de la Școala de literatură. În legătură cu această instituție a curs multă cerneală, fiind văzută ca o mașinărie de îndoctrinare a tinerilor scriitori și ca un instrument de propagare a realismului socialist. În 1955, ea a fost absorbită în Facultatea de Filologie, devenind astfel o instituție legitimă. Desigur, Școala de literatură nu putea face abstracție de curentul literar obligatoriu la începuturile comunismului în România și urma linia oricărei instituții importate din URSS. Oferea însă burse, locuri în cămin, acces la o cantină ceva mai bună, adică atracții incontestabile într-o perioadă de mari lipsuri și sărăcie, când mulți tineri lipsiți de mijloace erau gata să devină chiar și scriitori dacă prin aceasta aveau acces la condiții de viață mai suportabile. Îndoctrinarea acestor tineri, de care a fost acuzată vehement, funcționează doar în măsura în care subiectul se lasă îndoctrinat. Unii deținuți politici au făcut ani grei de închisoare și au ieșit neîndoctrinați. În anii mei de facultate se studia socialism științific. Era, în forme mult mai moderate, o variantă de îndoctrinare. Dar toți am dat examenul respectiv și ne-am văzut mai departe de studii. Partidul Comunist Român te putea obliga să faci o mulțime de lucruri, dar nu să devii și creator. Voiai să devii scriitor, exista și această instituție, mai ales pentru cei care nu mai avuseseră niciodată de-a face cu scrisul și care dobândeau acolo rudimentele meseriei. Au fost destui scriitori care au trecut prin Școala de literatură și nu s-au plâns niciodată de această experiență. Au fost desigur și mai mulți care nici n-au trecut pe acolo.

Apoi în 1956 tatăl meu a fost secretar al Uniunii Scriitorilor din RPR până în 1960. Președinte era Mihai Beniuc. Dar în 1960, dorind să dea mai multă consistență activității sale publice, tatăl meu a devenit redactor-șef al Editurii de Stat pentru Literatură și Artă (ESPLA), singura noastră editură de beletristică din acea vreme. Aici a publicat două din cărțile sale de referință, monografiile despre Cezar Petrescu (1963) și Duiliu Zamfirescu (1969). ESPLA a tipărit toate cărțile originale ale scriitorilor români, toate traducerile, toate volumele scriitorilor aparținând minorităților naționale. Ea s-a divizat în 1969 în mai multe edituri, cu obiect separat de activitate: editura Eminescu pentru creația originală, editura Univers pentru traduceri, editura Minerva pentru istorie și critică literară, editura Kriterion pentru minorități. Iar în 1970 s-a înființat editura Cartea Românească, editura Uniunii Scriitorilor, un hibrid interesant pentru acea vreme între o editură a unei uniuni de creație și o editură particulară. Tatăl meu a fost membru fondator al ei, ca redactor-șef, alături de Iacob Gheorghe, responsabil de producție (relațiile cu tipografiile, cu rețeaua de distribuție) și de Marin Preda, director. Desigur, cu timpul primii doi au căzut în uitare și Marin Preda a rămas, chiar în conștiința posterității, unicul reprezentant al Cărții Românești, editura unde a apărut cea mai mare parte a literaturii române contemporane din deceniile opt și nouă.

Tatăl meu era cel care se ocupa de redactarea multor manuscrise, de discuțiile cu autorii, de discuțiile cu cenzura, el era cel care întocmea referatele de carte care încercau să explice lectorilor de la cenzură de ce cutare sau cutare volum nu punea probleme ideologice, de ce putea fi acceptat așa cum îl scrisese autorul, tot el era cel care făcea un balet pe sârmă ca să salveze cărțile scriitorilor în raport cu cenzura vremii. Ca redactor avea un ochi extrem de atent față de inconsistențele autorilor, ba chiar și față de erorile lor de gramatică sau punctuație, care erau destule la foarte mulți. A avut zece ani de experiență la ESPLA și șapte la Cartea Românească. A publicat cărți în care autorii înșiși își pierduseră încrederea că vor mai apărea. Aveam acasă zeci, sute de dedicații cu gratitudine infinită din partea autorilor români. Prin casa noastră și pe masa lui de lucru a trecut toată literatura română contemporană a acelor ani.

În grupul de prieteni Baconsky-Preda-Gafița, A.E. Baconsky era poetul, Marin Preda prozatorul, iar Mihai Gafița editorul. În anii '60 aceasta a fost formula ideală, iar tatăl meu i-a publicat pe amândoi, pe Baconsky cu volumul de versuri Fluxul memoriei (1967), culegerea de proză scurtă Echinocțiul nebunilor (1967), volumul de note de drum Remember (1968) sau Cadavre în vid (1969), volumul de versuri extrem de dur la adresa realităților momentului, iar pe Marin Preda cu Risipitorii (1962) și Intrusul (1968). Dar în anii '70, când exista editura Cartea Românească și când totul arăta mai bine ca niciodată, iar Marin Preda își publica aici romanele Delirul (1975), Marele singuratic (1976), sau Viața ca o pradă (1977), a dorit să se retragă din acest grup de prieteni și au început să apară tensiunile între ei.

În esență, Marin Preda a înțeles că, dacă el era directorul editurii Cartea Românească, aceasta era un fel de fief al lui, nu o instituție a tuturor scriitorilor. Desigur, nu cu toți putem fi la fel de prieteni, dar nici nu putem condiționa existența lor de impresiile noastre. În momentul când, plin de speranțe, A.E. Baconsky s-a dus la prietenii lui Preda și Gafița cu manuscrisul volumului de proză Corabia lui Sebastian și al micului roman Biserica neagră, Marin Preda și-a adus aminte de o cronică literară cam acră apărută la adresa lui în paginile revistei Steaua pe vremea când A.E. Baconsky era redactor-șef acolo. Eu n-am văzut-o, dar mi s-a povestit că era o cronică devastatoare la un volum de versuri și că cineva, probabil chiar Baconsky, pentru că stilul părea să fie al lui, a adăugat un P.S. în care spunea: prezenta cronică este valabilă și pentru volumele cutare, cutare și cutare, unul din ele fiind al lui Marin Preda. În toți anii când se întâlniseră ca prieteni împreună cu familiile nu fusese niciodată vorba de resentimente din trecut. Acum deodată, când Preda era director la Cartea Românească, a apărut pretextul cronicii respective după douăzeci de ani. A.E. Baconsky s-a supărat și n-a vrut să-i ofere nicio explicație. Dar în felul acesta cele două volume de proză s-au blocat și, cu toate pledoariile tatălui meu, în ciuda invocării prieteniei lor, a dificultăților financiare serioase prin care trecea A.E. Baconsky, Marin Preda a fost de neurnit. Aici e locul să amintesc faptul că A.E. Baconsky a trăit în București, din 1959 până la data morții lui, ca scriitor liber profesionist și că nu a fost angajat în nicio funcție, neavând deci niciodată un venit stabil cu care să-și acopere cheltuielile curente. A avut o rubrică la radio în care prezenta de fiecare dată un poet universal, cu traduceri din opera acestuia, iar la final a reunit toate eseurile și traducerile respective într-o mare Panoramă a poeziei universale, a avut o rubrică în revista Magazin, care într-o zi a fost suprimată fără explicații, a mai avut volume antologice sau originale din lirica proprie sau de istoria artei, a avut diverse colaborări pe ici pe colo, dar veniturile lui erau întâmplătoare și absolut neregulate. Cel puțin în anii '70 nu a mai publicat nimic, iar presiunea obligațiilor sale financiare devenise tot mai apăsătoare. Trăia din împrumuturi pe care le lua de la Fondul Literar al Uniunii Scriitorilor, un fel de CAR al obștii literare, dar, la fel ca la CAR, aceste împrumuturi trebuiau returnate la apariția unor cărți. Care lui Baconsky nu-i mai apăreau și deci Fondul Literar îi dădea împrumuturi din ce în ce mai mici.

Deprimat de blocajul de la Cartea Românească, unde nu reușea să obțină acordul lui Marin Preda, A.E. Baconsky și-a trimis romanul Biserica neagră la Viena, unde i-a fost tradus de bunul său prieten Max Demeter Peyfuss și a apărut în Germania și Austria, ceea ce l-a profilat pe loc drept un dizident, iar Marin Preda s-a simțit în aceste condiții liber de orice obligație față de fostul său prieten.

Pe la mijlocul anilor '70 Marin Preda venea destul de întâmplător pe la editură. Stătea acasă, ori la Mogoșoaia și nu întotdeauna era perfect stăpân pe simțurile lui. Faptul că ținea sticla de whisky în dulapul biroului de la editură nu mai era un secret pentru nimeni. Mirosul de whisky din birou era inconfundabil. În situații de acest fel lua adeseori decizii haotice și foarte subiective, care făceau dificilă activitatea editurii. Tensiunile între el și tatăl meu au început să crească pentru că nu mai stăteau de vorbă, sau stăteau degeaba, iar tatăl meu afla uneori de la ceilalți angajați ce anume hotărâse Marin Preda. Iar acesta lua decizii după inspirație. Cartea Românească începea să devină tot mai mult editura lui Marin Preda, nu a scriitorilor români. Probabil că au avut discuții în contradictoriu el și tatăl meu, iar Marin Preda era tot mai nemulțumit. Pe de altă parte tata era și el profund frustrat văzând cum Cartea Românească, instituția pe care o crease, începea să-i scape printre degete și am surprins discuții cu mama când îi spunea cu multă amărăciune că vrea să-și caute alt loc de muncă.

P.S. Nu aș dori, sau nu aș putea, să închei aceste amintiri vechi de aproape cinci decenii despre o prietenie între trei scriitori care a avut toate ingredientele pentru a rămâne exemplară și care din păcate s-a stins încet, fără a evoca un episod care stăruie obsesiv în mintea mea și care încheie dramatic cercul, deoarece am fost recipientul involuntar al continuării destrămării relației dintre Marin Preda și tatăl meu. A.E. Baconsky și Mihai Gafița au murit în același loc și au rămas alături și în eternitate, având locuri de veci vecine prin grija Uniunii Scriitorilor. Marin Preda a supraviețuit ducându-și mai departe timp de alți trei ani nemulțumirea fundamentală care i-a marcat ultima parte a vieții.

La cutremurul din 4 martie 1977, mormanul de moloz de la blocul care i-a îngropat pe părinții mei și pe soții Baconsky era atât de înalt încât nu i-au putut recupera decât patru-cinci zile mai târziu. Cadavrele celor dezgropați, sau ce mai rămăsese din acestea, erau depuse la morgă și în fiecare zi ne chemau să le vedem ca să ne recunoaștem dependenții. Aveam 25 de ani în acel moment, iar fratele meu avea doar 16. Am luat decizia că mă voi duce numai eu la morgă în fiecare zi, ca să-l scutesc pe adolescentul care era Mihnea să rămână cu ultima imagine a părinților noștri morți, mai ales că nu știam în ce condiție îi vor găsi, cât de întregi sau cât de descompuși.

La data respectivă eu eram șomer. Fusesem repartizat într-o școală de provincie din sudul țării și obținusem, cu puțin noroc, o negație care îmi permitea să-mi caut de lucru în București. Între timp fusesem concentrat și cel puțin îndeplinisem stagiul militar. Dar, la începutul lui 1977, lucrurile începeau să devină serioase și trebuia să-mi găsesc un loc de muncă. După cutremur mi s-a părut cel mai firesc să mă duc la editura Cartea Românească și să stau de vorbă cu Marin Preda, cu care eu n-aveam ce împărți, ca să-l rog să mă ajute să găsesc un loc de muncă fie la Cartea Românească, fie la Uniunea Scriitorilor, unde știam că existau câteva poziții de funcționari. Nu voiam nimic spectaculos, ci o muncă obișnuită de birou, orice: corector, referent, agent de protocol.

Pe data de 9 martie 1977 - țin minte bine această dată - m-am dus la editura Cartea Românească. Marin Preda nu era acolo. Speriat de dărâmăturile din București, se mutase la palatul de la Mogoșoaia. Cineva de la editură l-a căutat la telefon ca să vadă dacă vine în București. Nu a răspuns. Mai târziu a sunat el și i s-a spus că eu eram la editură și că aș fi vrut să-l văd. N-a dat un răspuns pe loc, dar a mai sunat o dată după o vreme și a spus că vine în București, dar nu trece pe la Cartea Românească, ci se oprește la Uniunea Scriitorilor. Aceasta avea sediul în Șoseaua Kiseleff nr. 10, unde este actualmente sediul PSD. Dacă voiam, puteam veni acolo să vorbim.

Cum pe atunci în București nu funcționa transportul în comun din cauza dărâmăturilor de pe străzi, cineva binevoitor de la Cartea Românească m-a dus cu mașina lui. Am ajuns la Uniunea Scriitorilor după-amiaza și l-am așteptat pe Marin Preda. A venit într-un târziu, a încercat să mă asculte câteva minute, dar n-a reușit să se concentreze. A intrat în biroul cuiva și a stat acolo destul de multă vreme. Între timp în acel birou au intrat și au ieșit mai multe persoane. Într-un târziu a apărut și Marin Preda ținând la piept o pungă mare plină cu ceva destul de greu. Mi-a zis: "Hai, vino cu mine! Mai vorbim pe drum."

Ne-am suit amândoi în mașina lui și mi-a dat mie să țin punga. Avea în jur de două kilograme, dar n-am văzut ce conținea fiindcă era lipită. Am mers din Șoseaua Kiseleff până pe Șoseaua Ștefan cel Mare și am oprit la blocul Perla. Acolo Marin Preda și-a recuperat punga de la mine și am intrat amândoi în agenția CEC. A completat o foaie de depunere în valoare de 160.000 de lei. A întins foaia funcționarei, apoi i-a împins și punga, după ce a scos din ea un pachet de bani de 10.000 de lei și l-a îndesat în buzunarul de la palton. Femeia a rămas o vreme complet blocată uitându-se la foaia de depunere. În zilele de disperare de după cutremur oamenii scoteau banii de la CEC; Marin Preda depunea o sumă exorbitantă pentru acele vremuri. Femeia a chemat colega de alături ca să verifice și ea dacă vede bine cum era completată foaia respectivă. Apoi a scos din pungă 16 pachete de câte 10.000 de lei și a început numărătoarea banilor, care, fiind în bancnote de 100, a durat destul de mult. Cum pe atunci nu erau mașini de numărat bancnotele, cele două funcționare au numărat banii separat ca să fie sigure că nu greșesc. Abia acolo, în unitatea CEC, am găsit prilejul să-i spun lui Marin Preda care era durerea mea: părinții mei nu fuseseră găsiți, după atâtea zile îmi era clar că nu mai puteau fi în viață, eram șomer și aș fi avut nevoie de un serviciu, apelam la el în numele prieteniei ce-o avusese pentru ei, doream un loc de muncă mic, modest, care să vină cu un salariu, fratele meu avea doar 16 ani, soția mea era profesoară stagiară, în casa noastră aveam pereți crăpați, de toată viața noastră se alesese praful. Marin Preda privea prin geamul ghișeului unității CEC. Aveam impresia că mă ascultă și cântărește situația.
"Băi, lua-i-ar dracu' pe-ăștia cu bancnotele lor de 100", a spus el la un moment dat. "Ne-apucă noaptea aici cu număratul."

M-am oprit. Mi-am dat seama că vorbesc degeaba și că n-aude ce încerc să-i spun, ci doar urmărește să nu greșească funcționarele. Primul impuls a fost să mă-ntorc și să plec pe loc. Îmi îndeplinisem rolul de bodyguard pentru punga lui de bani de la Fondul Literar până la unitatea CEC. Dar mi-a fost rușine să-i întorc spatele și să-l las acolo. Având în vedere trecutul prieteniei lui cu părinții mei și vremurile când mă sălta pe genunchii lui și stătea să joace șah cu mine, ar fi fost un gest de bădărănie din partea mea. Nu mai spuneam nimic, așteptam doar să se termine operațiunea de depunere și să ieșim de acolo. La un moment dat a vorbit el: "Să lași la editură cheile lui taică-tău. De la birou, de la dulap. Și ce manuscrise mai avea pe-acasă, dacă mai avea." I-am spus că lăsasem la editură tot ce aparținea de aceasta. Dacă-l găseau pe tata sub moloz și mai avea prin buzunar vreo cheie de la editură, urma să vin și s-o predau. "Bine."

Când ne-am urcat în mașină, mi-a spus că mă lasă acasă. Pe drum însă pesemne că s-a răzgândit căci a oprit la 200-300 de metri de casa noastră. "Auzi, eu nu mai ocolesc pe acolo, pe la voi. Coboară tu aici, că nu mai e departe." Și m-a lăsat în stradă, ceea ce era răul cel mai mic după cum decursese întrevederea. Înainte să-nchid portiera mi-a mai spus atât: "Și-ți dau un sfat, dacă vrei să asculți. Lasă-te de chestiile astea cu literatura. Apucă-te de ceva serios în viață. Să vezi că o să-ți fie mult mai bine."

Acasă fratele meu m-a întâmpinat spunându-mi: "L-au găsit pe tata." Un unchi al nostru, frate al mamei, plecase la morgă în locul meu cu un costum de haine ca să-l pregătească de înmormântare. Soții Baconsky fuseseră găsiți cu o zi înainte. Având în vedere timpul scurs de la cutremur, înmormântarea lor a tuturor era programată pentru a doua zi, pe 10 martie 1977.