Când ceilalți terminaseră de jelit, noi abia am început

Daniel Cristea-Enache: Dacă ați putea da timpul înapoi, ce ați "corecta" în faptele, deciziile, opțiunile Dvs.?

Gabriel Gafița: Dacă aș putea da timpul înapoi, un singur lucru precis nu l-aș mai face: înființarea Institutului Cultural Român din Lisabona. A fost acțiunea cu cele mai dezastruoase consecințe din viața mea.

În toamna lui 2005, când am fost numit ambasador în Portugalia, am plecat, între altele, cu sarcina trasată explicit de conducerea Ministerului Afacerilor Externe să găsesc un sediu pentru Institutul Cultural Român de la Lisabona (al 15-lea din rețeaua internațională a ICR). Încercase înaintea mea și Teodor Baconschi, când era ambasador în Portugalia, dar proiectul nu s-a finalizat. El și-a făcut treaba, a găsit un sediu foarte bun în centrul Lisabonei, numai că procesul decizional a fost prea lent în țară și ocazia s-a pierdut.

Când, în cursul vizitelor mele de prezentare la Lisabona, am ajuns și la ambasadorul francez, acesta mi-a vorbit în termeni foarte entuziaști de Institutul Cultural Francez și de posibilitățile ample ale acestuia, pe care le putea partaja cu noi. Țări francofone, afinități culturale, momente istorice când România beneficiase de sprijinul Franței, faptul că în 2007 România urma să intre în UE, cooperare între un stat membru vechi și unul nou. Totul arăta foarte bine la nivelul discursiv. ICF avea o sală mare de spectacole, România putea profita de ea. Și atunci mi-am adus aminte de o replică dintr-un film francez celebru - Un bărbat și o femeie (regia Claude Lelouch, 1966). Cei doi protagoniști, interpretați de Jean-Louis Trintignant și Anouk Aimée, stau seara într-un restaurant pustiu la Grand Hotel din Deauville. Ea spune că ospătarul pare dezamăgit că nu mai comandă ceva și atunci el îl cheamă pe ospătar și-l întreabă: "Vous avez des chambres?" Și în felul acesta începe marea poveste de dragoste dintre cei doi protagoniști.

I-am evocat ambasadorului francez această replică, dar am adăugat că sensul ei, cel birocratic, pentru mine era de fapt: "Vous aves des bureaux?" Fiindcă ICR Lisabona avea nevoie de fapt de birouri, de un spațiu de bibliotecă, de cursuri, de unul pentru mici expoziții, prelegeri etc. "Da, s-ar putea să avem", mi-a spus ambasadorul amuzat și mi-a recomandat să discut cu directorul ICF de la Lisabona, cu care urma să discute el în prealabil.

Realitatea este că ICF Lisabona avea două corpuri de clădire, construite de Franța cu vreo două decenii înainte într-o zonă foarte selectă a capitalei și că în acea fază ar fi dorit să vândă sau să închirieze corpul mai mic al acestei instituții (trei etaje). Spațiul corespunzător acestui corp era aproximativ ce avea nevoie România pentru ICR. Sala de spectacole avea să fie împărțită de cele două institute. Partea franceză era mulțumită că în clădirea adiacentă celei ce-i rămânea avea să funcționeze tot un Institut Cultural, iar nu vreo "cârnățărie" sau vreo "băcănie", după cum s-au exprimat. Mai ales că acel institut urma să fie al României, "verișoara" francofonă, viitor stat membru al UE.

De aici înainte lucrurile au mers ca pe roate. Delegațiile ministerelor de externe din Franța și România s-au întâlnit la Lisabona, au avut loc negocieri serioase legate de statutul juridic al institutului român, de divizarea costurilor de întreținere și utilități, de folosirea sălii de spectacole, a cafeteriei, a accesului separat în ICR, dar și pe intrarea principală de la ICF, totul făcut cu responsabilitate, cu profesionalism și cu multă bunăvoință a fiecărei părți față de cealaltă. Delegația română a fost condusă de directoarea Direcției Relații Culturale, doamna Diana Turconi și de subsemnatul. Ulterior am aflat că, în MAE francez, proiectul nostru comun a avut tot sprijinul directorului general al DGCID (Direction Générale de la Coopération Internationale et du Dévelopement) dl. Philippe Étienne, fost ambasador al Franței în România până cu puțin timp înainte. Pe scurt, MAE francez avea să redacteze contractul de închiriere, care urma să fie supus atenției MAE român, iar semnarea avea să aibă loc la Lisabona, între cei doi ambasadori, chiar înainte de 14 iulie 2006. După semnare i-am scris o scrisoare de mulțumire pentru sprijin ambasadorului Philippe Étienne (în limba franceză, cu un paragraf în românește, fiindcă știam că ambasadorul vorbea bine limba română). Mi-a răspuns cu satisfacție față de proiectul nostru comun (un paragraf în limba franceză și restul scrisorii într-o perfectă limbă română).

Mai departe responsabilitatea punerii în funcțiune a institutului a căzut tot în sarcina ambasadei, deoarece nu fusese încă selectat personalul care avea să lucreze la ICR. Mă rog, lucrările au fost încheiate în prima parte a anului 2007, curând după intrarea României în UE și noua instituție a fost inaugurată, în prezența cordială a președintelui ICR Horia-Roman Patapievici, a presei locale, a unor personalități românești din Portugalia și a corpului diplomatic acreditat la Lisabona. Totul părea să arate foarte bine, Institutul, Ambasada și Biserica Ortodoxă Română din Lisabona și-au unit eforturile pentru a sprijini activitățile culturale ale noului lăcaș românesc din Portugalia. La sala de spectacole comună venea și publicul obișnuit al ICF și noul public al ICR. La intrarea în ICF fluturau steagurile tricolore ale Franței și României care încadrau steagul portughez. De câte ori intram pe ușa respectivă mă încerca o emoție pozitivă când mă gândeam că pusesem tricolorul nostru la loc de cinste. Mai multe ambasade mari din Lisabona ne-au felicitat pentru inițiativa noastră comună cu francezii. Noi eram bucuroși că ne asociam cu Franța într-o importantă capitală europeană; francezii păreau bucuroși la rândul lor că ne însoțeau într-o aventură culturală la începuturile noastre în UE. Așa cum am susținut întotdeauna, marile sentimente între națiuni se bazează pe interese comune solide. La Lisabona Franța a avut ceva de oferit, de care România tocmai avea nevoie.

Dar de aici, lăsați să ne descurcăm mai departe noi între noi românii, lucrurile s-au deteriorat rapid. ICR sediul central din București era în etapa când considera că trebuie să se contreze tot timpul cu MAE pentru ca MAE să nu preia conducerea de facto a institutelor, iar ambasadorii să nu-și impună preferințele în materie de programe culturale, acțiuni de promovare etc. Dar MAE era proprietarul și administratorul inventarului institutelor și tot el suporta cheltuielile de funcționare ale acestora. ICR se ocupa doar de finanțarea activităților culturale. Oricum, cât timp m-am aflat la Lisabona, nu m-am ocupat niciodată de orientarea sau acțiunile ICR de aici și nu mi-am exprimat nicio preferință legată de inițiativele lor. Din partea mea și a ambasadei nu au avut decât sprijin și participare pentru că mergeam la toate activitățile lor, ceea ce nu mulți ambasadori făceau. Dar conflictul a izbucnit atunci când MAE a hotărât că nu mai poate plăti chirii în oraș pentru angajații ICR Lisabona și i-a invitat pe aceștia să ocupe apartamentele disponibile în blocul rezidențial aflat în perimetrul ambasadei. Unii dintre angajați s-au simțit "monitorizați" de ambasadă, pentru că orice ambasadă are camere de luat vederi montate la spațiile exterioare pentru protecția misiunii, iar în apartamente erau telefoane cu numere de interior și trebuia format 0 pentru a accesa rețeaua de oraș. Nu au avut condiții mai restrictive decât noi, cei din ambasadă, care locuiam tot acolo fără să ne plângem și nimeni nu i-a împiedicat să vină și să plece când voiau. Dar de aici a pornit scandalul. S-au plâns la conducerea ICR din București, care a interpretat că eu, ambasadorul, am decis în mod samavolnic mutarea lor în ambasadă ca să mă ocup de ascultarea și urmărirea lor. Totul s-a complicat cu pretenția unei angajate junioare a ICR din Lisabona de a comanda de la magazinul duty free cantități de țigări disproporționat de mari pentru o singură familie. Cum eu ca ambasador trebuia să semnez formularele de comandă pentru duty free, am rugat să dea dovadă de moderație și să comande o cantitate rezonabilă de țigări. Aceeași persoană ar fi vrut să locuiască în oraș la soțul ei, dar să folosească apartamentul de la ambasadă pentru a-și caza diferite rude și prieteni. Am fost nevoit să mă opun, fiindcă o ambasadă poate găzdui ocazional și membri de familie, dar numai în prezența titularilor. Ea nu este un hotel. Tânăra angajată m-a reclamat la conducerea ICR. Și a urmat canonada împotriva mea în presă. Că sunt obsedat de spionarea angajaților ICR, că i-am adus forțat sub aripa mea în ambasadă, că atmosfera de aici este irespirabilă din cauza mea. Un vicepreședinte al ICR a fost vârful de lance al acestor atacuri feroce și de o violență pe care n-o înțelegeam, mai ales că nu ne cunoșteam și nu ne-am întâlnit niciodată față în față. Mai mult, Horia-Roman Patapievici știa ce făcusem eu pentru ICR Lisabona și participase la inaugurare, plecând satisfăcut și plin de vorbe frumoase la vremea aceea. Dar capacul a fost pus de o reclamație a conducerii centrale a ICR din București către ministrul de externe în care eram învinuit că, prin faptele mele, periclitez grav și fac imposibilă funcționarea ICR Lisabona. Reclamația a urmat circuitul standard în MAE: ministrul a trimis documentul la ambasadă solicitând explicații și clarificări. Le-am oferit pe larg și apoi am fost lăsat în pace. În final, îi puneam ministrului de externe întrebarea dacă el își putea imagina o situație în care directorul lui British Council, al lui Goethe-Institut sau al Institutului Cultural Francez ar scrie miniștrilor de externe ai Regatului Unit, Germaniei sau Franței pentru a reclama ambasadorii respectivi într-o anumită capitală deoarece încurcă aranjamentele personale ale angajaților institutelor culturale.

Am rămas cu un gust foarte amar după această experiență. Nu am mai participat la nicio acțiune a ICR Lisabona până la încheierea misiunii mele și nu am mai acordat niciun ajutor institutului, ca să nu existe motiv de discuție că ambasadorul intervine în funcționarea lui. După câțiva ani am citit că ICR Lisabona s-a mutat din localul Institutului Francez, de parcă vecinătatea ICF ar fi fost prea elitistă pentru ei. Directorul de atunci spunea că au vrut să coboare în mijlocul oamenilor și s-au dus într-un sediu unde nu au spațiu de lectură, nu mai au săli de cursuri, nu e loc de parcare în apropiere și în orice caz nu mai au sală de spectacole. Mai e doar un spațiu pentru expoziții și niște birouri fără pereți. Dacă discută doi într-un birou, se aude în tot institutul ce vorbesc.

Dar de ce mă mir eu de experiența mea nefericită cu ICR din București? Ambasadorul francez, partenerul meu la înființarea ICR Lisabona, a pățit-o și mai rău: prin 2008 a venit în vizită oficială în Portugalia președintele Franței Nicolas Sarkozy. La un moment dat, cu multă lume prezentă în jur, francezi, portughezi și diplomați, Sarkozy a avut o discuție cu ambasadorul său, care s-a încheiat cu o replică violentă: "Si tu n'es pas capable, casse-toi!" (Casse-toi înseamnă cară-te) și cu gesticulația respectivă. Așa că se poate și la case mai mari ca România.

D.C.-E.: V-ați gândit cum ar fi fost să vă fi născut dincolo de Cortina de Fier?

G.G.: Cred că aici intrăm pe tărâmul speculației pure. Dacă mă nășteam în America și deveneam politician, ce altceva puteam ajunge decât președinte american? Sau, dacă mă nășteam în Europa Occidentală și, dintre toate profesiile posibile, deveneam totuși scriitor, cine mă putea împiedica să visez la Premiul Nobel? Dar, chiar și născut în România, dacă deveneam inginer, care era o meserie foarte populară înainte de 1989, puteam ajunge multe lucruri până acum. Dar toate acestea sunt vise... vise frumoase...

Prin 1976 a apărut o rumoare că poetul, prozatorul și eseistul A.E. Baconsky ar putea primi Premiul Herder în 1977 sau 1978. Familia mea și familia Baconsky erau foarte apropiate. Mama fusese colegă de internat la Craiova cu Clara Baconsky. După plecarea lor din Cluj în 1959, soții Baconsky se stabiliseră în București și primiseră un apartament într-un bloc situat la 100 de metri de blocul nostru. (În direcția opusă, tot la 100 de metri, locuia Marin Preda și, într-o anumită perioadă a vieții lor, Marin Preda, A.E. Baconsky și tatăl meu au fost foarte apropiați. Tatăl meu și A.E. Baconsky au fost inseparabili chiar și în moarte, fiind înmormântați unul lângă altul, împreună cu soțiile lor, după ce toți patru au pierit în același loc la cutremurul din 1977.) În plus, mie și soției mele soții Baconsky ne fuseseră nași de cununie. În locuința noastră cele două familii se reuneau în mod regulat de cel puțin două ori pe săptămână, deoarece A.E. Baconsky era pasionat de programele de televiziune (concerte, filme, teatru, fotbal), dar nu-și cumpăra televizor, ca să nu strice armonia interiorului Biedermeier din locuința lor.

Deci în toamna sau iarna lui 1976, A.E. Baconsky s-a întors după o călătorie - ultima - în Germania și Austria, unde îi apăruse romanul respins de cenzură la noi Biserica neagră. Spunea că primise la Viena asigurări că era candidatul cel mai solid pentru decernarea Premiului Herder în anii următori. Premiul Johann Gottfried von Herder era acordat din 1963 de o fundație din Hamburg, în colaborare cu Universitatea din Viena, anumitor personalități aparținând culturilor din estul și sud-estul Europei, adică din spatele "Cortinei de fier", care aduseseră contribuții majore atât culturii din țara lor cât și culturii europene. O prerogativă importantă a acestui premiu era desemnarea de către cel premiat a unui tânăr scriitor sau cercetător din aceeași țară pentru o bursă de studiu pe durata unui an academic la Universitatea din Viena. Dacă A.E. Baconsky primea Premiul Herder, promisiunea lui era că eu aș fi fost bursierul desemnat de el. Tânărul scriitor trebuia să aibă sub 35 de ani și să cunoască limba germană, iar eu mă calificam la ambele cerințe. Terminasem de curând facultatea cu media 9,96, vorbeam bine trei limbi străine, aveam două cărți proprii publicate și un roman tradus din limba franceză, eram membru al Uniunii Scriitorilor (din 1976), colaboram la revistele literare din țară, iar toate aceste realizări le obținusem și sub ochii lui având în vedere frecvența întâlnirilor noastre. Deci nu m-ar fi propus doar pentru că eram fiul prietenilor lui, sau pe baza relației naș-fin. Acum nu știu ce aș fi făcut la terminarea bursei: dacă aș fi revenit în România pe cai mari, sau pe cai mai mici, sau dacă aș fi căutat în Europa Occidentală alte burse ori alte alocații pentru a-mi finanța o existență în afara României ca scriitor expatriat, de condiție incertă. E greu de spus acum, mai ales că n-am fost pus în situația respectivă. Literatura te leagă în mod inevitabil de spațiul geografic al limbii tale, dacă nu ești un scriitor foarte cunoscut, ca să câștigi atât de mult încât onorariile să-ți permită să trăiești oriunde în lume. Muzica, dansul, artele plastice, fiind arte non-verbale, îți dau mai multă mobilitate. Dar ce să mai discutăm? În noaptea fatidică de 4 martie 1977, lângă mormanul de moloz de la Piața Universității, s-a destrămat și această iluzie, hrănită timid câteva luni. (În perioada 1975-1982 România a primit un singur Premiu Herder prin Eugen Barbu în 1978. Bursierul său la Viena a fost Corneliu Vadim Tudor.)

Cât despre mine, am plonjat în incertitudine și deznădejde pentru următorii doisprezece ani. Fiindcă anii '80 au fost orice, nu însă și un domeniu al optimismului sau al certitudinilor. Dar cu toții eram mai obișnuiți să îndurăm și să sperăm decât poate suntem astăzi, când multe zăgazuri s-au ridicat din calea dezvoltării noastre. Ce pot spune cu siguranță acum este că, nu dacă m-aș fi născut, ci dacă aș fi încercat să renasc, să mă re-creez dincolo de "Cortina de fier" atunci, în anii '70, cu siguranță n-aș fi fost primit în diplomația vreunei alte țări, libere și democratice. Așa încât așteptarea a fost până la urmă cumva recompensată. Mă gândesc că probabil a meritat să aștept.

D.C.-E.: Se poate spune că momentul tragic 1977 și momentul eliberator 1989 sunt cele două "borne" capitale ale vieții Dvs.? Al doilea a venit la timp, în ce vă privește?

G.G.: Cutremurul din 1977 a produs 1.500 de victime, mai ales la București și în sudul țării, unde efectele au fost mai puternice. Dacă adăugăm și membrii familiilor aferente acestor victime, ajungem la câteva mii de persoane. Deci am făcut parte, încă o dată, dintr-o minoritate nefericită, dar totuși o minoritate. Pe când momentul eliberator 1989 a afectat întreaga țară și, în afara victimelor, în majoritate nevinovate, a fost un moment benefic pentru întreaga națiune. Cu toții putem fi nemulțumiți de un aspect sau altul al vieții noastre actuale, dar e clar că nu putem nega schimbările fundamentale care au avut loc în România după 1989. Pe mine aceste schimbări m-au găsit oarecum "la limită": în 1989 aveam 37 de ani. Eram destul de matur ca să înțeleg complexitatea schimbărilor de atunci fără să devin isteric într-o direcție sau alta, însă și suficient de tânăr ca să mă pot implica în ele cu tot sufletul și cu convingerea că pot ajuta și eu, după priceperea și experiența mea, la înaintarea societății românești. Acel spirit de entuziasm și dăruire de la începutul anilor '90 s-a pierdut în mare măsură pe parcursul timpului. Au devenit dominante alte valori și principii, la care astăzi nu mai subscriu și de care mă țin departe: profitoreala, nepotismul, favoritismul de partid, oportunismul, ostentația, slugărnicia, trădările, șantajul, făcutul preș în fața străinătății, supralicitarea tuturor ideilor aberante.

În privința acestei ultime afirmații, am certitudinea că politicianul român deține un titlu mondial. În 1981, când a fost asasinat președintele Egiptului Anwar El Sadat, Ceaușescu se afla într-un turneu de vizite undeva în lume. Toți șefii de state, guverne și organizații internaționale au transmis mesaje de condoleanțe conducerii interimare a Egiptului, numai din partea României nu s-a transmis nimic. După vreo trei zile de tăcere ostentativă, pentru că probabil undeva nu a funcționat comunicarea între delegația lui Ceaușescu și birocrația de la București, care ar fi trebuit să producă automat un mesaj de condoleanțe, situația devenise absolut penibilă în privința României, mai ales că se făcea atâta caz de marea prietenie dintre țara noastră și Egipt, iar Ceaușescu chiar fusese în vizită acolo. Dar, după trei zile, Ceaușescu a revenit la București și atunci România a plâns cel mai tare dintre toate țările sub forma unui mesaj de condoleanțe care efectiv îți sfâșia sufletul. Când ceilalți terminaseră de jelit, noi abia am început, dar, ce-i drept, ne-am smuls părul din cap și ne-am rupt cămașa de pe noi, într-o desfășurare ostentativă de durere și bocit la fel de penibilă ca și tăcerea prelungită.

Au trecut peste trei decenii din 1989 și această slugărnicie evidentă, acest târât penibil în coate și genunchi în fața partenerilor externi, acest exces de zel de-a dreptul canin în a ne dovedi credința au devenit trăsături definitorii în politica românească în asemenea măsură încât nu se mai poate altfel. Această supralicitare isterică mă preocupă cel mai tare: ia Uniunea Europeană o măsură în materie de trafic rutier, se găsesc politicieni români care să propună în Parlament măsuri suplimentare de interdicție, de restricție, de sancționare profitând de cele europene. Propune cineva în Parlamentul European o măsură de limitare a atitudinilor critice pentru a nu aduce un prejudiciu moral anumitor categorii de cetățeni, se găsește repede la București o ministră care să mai adauge zece sau cincisprezece restricții astfel încât libertatea cuvântului să rămână o frumoasă amintire, apare în Statele Unite un "studiu" al unor "experți" progresiști care ajung la concluzia că flatulența vacilor va duce la dispariția vieții pe pământ, imediat la București apar niște binevoitori care calculează cu cât crește coeficientul de bioxid de carbon în lume dacă noi mâncăm sarmale. De acest gen de conformism odios mi-e teamă, că ne vom face singuri mai mult rău decât ar reuși vreodată să ne facă străinătatea. Că ne vom arunca la gunoi libertățile și drepturile pentru care s-a sperat, s-a suferit atât de mult și s-a strâns din dinți timp de decenii întregi numai pentru a vedea pe cutare mediocru primind cadou o șapcă sau un titlu fără nicio semnificație. Se consideră că, după al doilea război mondial, regimul comunist s-a instalat cronologic ultimul în România, dar aici duritatea lui și represiunea au fost cele mai mari. Românii par să aibă o apetență infinită față de aplicarea - asupra altor conaționali, desigur - a unor interdicții, constrângeri, pedepse și privațiuni de drepturi. Tentația dictaturii haotice cu persoane și instituții incompetente e mult mai puternică decât respectarea democrației așezate cu oameni echilibrați și instituții orientate către cetățean. Pentru toate cele spuse mai înainte, sunt bucuros că am încheiat cu diplomația în urmă cu câțiva ani și că am avut anumite rezultate pozitive într-o perioadă mai fastă a acesteia, când atitudinea și demnitatea încă mai contau. Acum din fericire nu mai reprezint pe nimeni, ci cel mult numai pe mine.