Cum lămurirea n-a dat rezultatele așteptate, au intrat în joc biciul și pușcăria

Daniel Cristea-Enache: La finele dialogului nostru, pentru care vă mulțumesc, m-ar bucura să vorbiți despre obârșia Dvs. țărănească.

Sunteți fiu de țărani, ca mulți intelectuali români din generația de care aparțineți, fiind născut înainte ca întreaga clasă țărănească să dispară în urma Colectivizării, în noul regim. Pe de altă parte, ați citit, nu mă îndoiesc, mult despre etosul țărănesc, despre "fibra" țărănească a poporului român, contribuțiile pe aceste teme fiind dintre cele mai diverse, de la o perspectivă tradiționalistă la una modernistă. Sunteți din lumea țărănească, la propriu, dar totodată aveți distanța intelectuală și critică a observatorului care s-a putut detașa.

În ce constă această "fibră" țărănească românească, conform experiențelor directe și observațiilor Dvs.? Există un specific rural, un set de caracteristici ale familiei și ale comunității țărănești care formează un copil născut la țară și îl disting în mod semnificativ de unul născut la oraș? Ați decelat calități și defecte în această structură de profunzime a celor din lumea țărănească? Și dat fiind că, până la instalarea comunismului la noi, majoritatea populației avea ca bază a existenței munca pământului, puteți desprinde niște observații asupra acestui etos țărănesc care să fie caracterizante și pentru un etos românesc, pentru specificul nostru național?

"Dumneavoastră nu cunoașteți țăranul român", spune un personaj al lui Rebreanu, arendaș, din Răscoala. Cât de bine cunoaștem țăranul român? Cum anume este țăranul român?

Vasile Igna: La drept vorbind, mă așteptam să mă întrebați ceva despre proza pe care am scris-o, care, din perspectivă strict personală, se găsește într-un plan foarte apropiat de poezia mea. Știu că există multe prejudecăți în privința prozei poeților, reușitele țin de înzestrări speciale, capodoperele sunt rarissime și nu întotdeauna excepțiile confirmă regula. Cum nu sunt înzestrat cu nu știu ce mare putere de invenție - ceea ce e un handicap -, îmi place să "construiesc" după "planuri" care se schimbă pe parcurs, miezul rămânând întotdeauna unul de natură sufletească, mai mult sau mai puțin morală. Morală, dar, nădăjduiesc, nu și moralizatoare. Este, îmi place să cred, pecetea pe care originea, educația și temperamentul propriu le-au pus pe scrisul meu.

Povestirile din Ora morilor de vânt și cele patru "romane / povești" pe care le-am publicat au, fiecare în felul lor, de a face cu "lumea" pe care o evocați dumneavoastră în cuprinsul întrebării. Dar, stricto sensu, lumea satului nu e prezentă decât într-o singură povestire, Cer jos (despre care, la apariție, în 1978, Dana Dumitriu spunea că e preferata ei) și, episodic, în romanul Andante.

Privite retrospectiv, explicațiile s-ar putea reduce la una singură: eu sunt de la țară, dar nu sunt tocmai țăran! Dacă aș fi țăran de-a adevăratelea, aș simți apelativul ca pe un titlu de noblețe. În realitate, îl port, cu demnitate și mândrie, ca pe o marcă, ca pe o "valoare adăugată" menită să particularizeze un tipar general, de altfel foarte încăpător și permisiv.

Aș spune că, mai degrabă, eu sunt de la sat, sunt, deci, sătean, nu doar în sensul propriu al cuvântului, ci și în cel axiologic-ontologic. Sunt, mutatis mutandis, sătean în înțelesul în care au fost și alți doi mari predecesori, Liviu Rebreanu și Lucian Blaga; amândoi născuți la sat, amândoi purtându-l cu ei ca pe un dar primit odată cu viața.

Pe de altă parte, nu prea cred că se poate vorbi despre un țăran român generic, deoarece unul e țăranul român din Muntenia, altul cel moldovean și altul cel transilvănean. Ca să nu mai vorbim de diferențele de temperament, de comportare cotidiană și obiceiuri asumate, care sunt observabile între satele aparținând aceluiași areal provincial.

Transformarea / metamorfozarea / convertirea lor în fermieri nu ar schimba fundamental lucrurile, atâta vreme cât satul ar continua să fie ceea ce Lucian Blaga numea "zariștea integrală" ori locul de naștere al "veșniciei", iar țăranul ar fi rămas cel văzut sau imaginat de Liviu Rebreanu: "strămoșul tuturor", "argumentul viu și cel mai puternic al autohtoniei noastre", "începutul și sfârșitul". Nu puțini sunt cei de azi care amendează viziunea celor doi mari scriitori ("discurs demagogic", ba chiar "momente de gravă obnubilare a inteligenței românești" - Al. George), însă eu continui să cred că, în pofida patetismului, a solemnității momentului și a rezonanței cuvintelor lor cu un context național delicat și tulbure, nicio laudă nu a fost mai sinceră și nici un elogiu mai îndreptățit decât cele două discursuri ale acestor doi săteni ardeleni "întregiți" nu doar cu pământul Țării, ci și cu inima ei. Pare cam hazardat ceea ce vreau să spun, dar mie mi se pare că transilvănenii (cel puțin în cazul de față) "teoretizează" pasional deoarece ei voiesc mai întâi să înțeleagă, apoi să explice și abia mai apoi să-și asume condiția de cetățeni ai României Mari. Spre deosebire de ei, muntenii (Duiliu Zamfirescu, ori Marin Preda, ceva mai târziu) se mulțumesc cu intuițiile și experiența proprie, iar moldovenii (precum Creangă sau Sadoveanu) se întorc în trecut, istorisesc sau înnoadă povești. Așa se face că unii percep ethosul cu antenele simțirii, alții îi descoperă resorturile practice, materiale și psihologice, iar alții construiesc psihologii mai mult sau mai puțin abisale. E o Sfântă Treime într-o veșnică căutare a identității și adeveririi, în mijlocul căreia e așezată limba, a cărei unitate și omogenitate incredibile fac din duhul ei liantul absolut al românismului.

Și revenind la observația dumneavoastră privind fibra mea țărănească și atașamentul față de specificul rural, mă simt pus în fața unei dileme: am eu dreptul să judec doar prin prisma celor pe care le-am trăit / suportat, sau sunt fatalmente marcat de ceea ce am citit despre această lume?

Adevărul e că trăitul e bulversant, iar cititul nu e tămăduitor. Venit în lume doar cu doi ani înaintea instaurării comunismului, trăitul meu îmi înfățișează o lume ieșită din țâțâni. În plan strict individual (familie, colectivitate, vecinătate) eram pe teren ferm: obiceiurile străvechi erau vii, limba curată și expresivă, credința la locul ei, în familie și în biserici. Pe de altă parte, satul și țăranul imaginați de Rebreanu și Blaga (inclusiv ceea ce primul numește "adaptarea la sărăcie") erau la locurile lor, diferența dintre bine și rău relativ unanim acceptată, după cum prezentă era și distincția dintre ceea ce se cuvine și ceea ce nu se cuvine. Latura morală, creștinească (consătenii mei erau foarte bisericoși!) era prevalentă, pacea comunitară subînțeleasă.

O pace care s-a transformat, de la o zi la alta, într-un război neobișnuit, greu de înțeles pentru ochii și mintea mea de copil, dar la fel de dur prin urmări cu cel abia încheiat. Un război care nu se mai purta cu armele la vedere, ci cu porunci și ordine fără drept de apel, majoritatea lor nemaiprivind ființa de carne, ci pe cea "istorică", lăuntrică, cea care se impunea a fi radical schimbată. Cum vorba, lămurirea, n-a dat rezultatele așteptate, au intrat în joc biciul și pușcăria. Selecția naturală a valorilor, ce părea, și chiar fusese până atunci, atât de firească (chiar dacă nu întru totul echitabilă), a fost brutal înlocuită cu utopia colectivistă, în care toți trebuiau să fie egali. Mai întâi, egali în sărăcie, mai târziu, din nevoie de supraviețuire, părtași întru deprinderea furtișagului și a șmecheriilor de tot felul. S-ar putea spune că "obiceiul din fire n-are lecuire", dar e nevoie să ne consolăm cu "scuza" că cei cărora li se luase totul deodată recuperau acum pe furiș și pe bucățele.

Schimbarea / ruptura / fractura nu a fost doar dramatică ci și iremediabilă, deoarece ea nu mai privea pe indivizii izolați și nici măcar pe familiile lor, ci un întreg sistem de relații făurit și cimentat de-a lungul a numeroase generații. Țăranul proletarizat a suportat o adevărată mutație genetică urmată de o vizibilă și dramatică criză de identitate. Dacă ținem seama că, cu toate pierderile suferite în război, populația rurală număra aproape trei sferturi din populația întregii Românii, vom putea aprecia dimensiunile, adâncimea și proporțiile tragediei.

Cât din vechiul ethos țărănesc s-a păstrat sau a dispărut atunci?

Martor și subiect, direct sau prin interpuși, al acestei metamorfoze cvasikafkiene, aș îndrăzni să spun că aproape totul a dispărut și că aproape totul s-a păstrat. Totul, dar altfel. Tristețea cea mare e de a fi constatat că egalitatea în sărăcie s-a transformat încetul cu încetul într-o concordie ipocrită, într-o disimulare de proporții. Din fericire nu unanimă, dar foarte răspândită.

Dacă mă regăsesc în înaintașii mei, mai mult sau mai puțin țărani, dar trăitori cu toții la sat?

Prin gena seriozității, a perseverenței și a enormului atașament pentru lumea naturală, vegetală și animală, da, mă recunosc. Tot astfel cum mă recunosc și prin duhul împăcării și al blândeții, al toleranței răbdătoare, al încrederii în cel de aproape și al exigenței neconcesive. Sunt acestea trăsături caracteristice ethosului țărănesc românesc? Da, dar mai degrabă sunt considerate relicve la care unii se închină și pe care alții le hulesc. Raportarea la ele are aproape mereu aerul unui parti-pris cu izvorul fie în ignoranță, fie în intoleranță, fie în lipsa bunei-credințe.

Cert este că modernitatea e din ce în ce mai puțin concesivă, ea nu prea acceptă privirea în urmă și, cu atât mai puțin, statul pe loc, de unde și nevoia de a conjuga / acorda permanent ritmurile molcome ale patriei proprii (reală sau imaginară) cu pașii grăbiți, nerăbdători și impenitenți ai globalizării. E, într-un anumit fel, permanența devenită caducitate, un proces complicat în care forța germinatoare a solului național primește, din necesitate imperioasă, din nevoia de sincronizare, și nu rareori dintr-un infantil spirit de imitație, semințele preparate cu destoinicie și nu fără imaginație în laboratoarele cu pereți invizibili ale universalismului. E o formă care-și caută fondul, un provizorat ambiguu, un interimat în care experimentele se concurează cu argumentele unei logici ale cărei concepte sunt în curs de clarificare. Dacă miza acestei dileme de situare ar fi, să presupunem, intelectualul român, "rezolvarea" nu e de găsit în refuz sau în acceptare necondiționată, ci în asumarea conștientă și curajoasă atât a identității sale naționale (profunde și nereductibile la tot felul de obsesii și isme), cât și a provocărilor realității globale, a universalității imanente a ființei umane.

Ce loc mai are țăranul român într-o asemenea lume?

Ceea ce putem spune, fără teama de a greși, este că una din "profețiile" lui Mihail Kogălniceanu, cel mai fervent partizan pașoptist al modernizării, care spunea că "până când țăranii nu vor deveni cetățeni nu vom avea o nație", s-a îndeplinit. Da, țăranii noștri de azi au devenit cetățeni. Cetățeni români și europeni. Și, cine știe, peste o vreme vor fi simpli și umili pământeni. Fără cetățenie, dar cu domiciliu neschimbat: același în care viețuiesc din începuturile neguroase ale lumii strămoșii noștri și ascendenții lor, ai urmașilor. Cu siguranță nu vor mai ști nimic despre "spațiul mioritic", nici despre "un pământ numit România". Doar că Țara, oricum se va numi ea, nu va putea fi mutată dintr-un loc în altul al planetei. În absența unui cataclism cosmic, ea va rămâne acolo unde a fost dintotdeauna, întrucât e luminată din străfunduri de osemintele tuturor celor care au locuit-o, adăpostindu-le și însoțindu-le pașii, credințele, iluziile, decepțiile. E lumina aceea care vine din adâncuri și care, mai ales în momentele de cumpănă, e mai puternică și mai întremătoare decât cea pe care ne-o trimite "Soarele, alduitul", cum spuneau consătenii mei țărani.

Putem, oare, să ne așteptăm la un alt comportament al noilor țărani în fața provocărilor pe care începutul cel de-al treilea mileniu le ridică înaintea noastră, a tuturor?

Nu mă voi lua la întrecere cu liotele de profeți, compatrioți sau nu, și nu voi vorbi despre numeroasele nedumeriri și despre inevitabilele ezitări care însoțesc scepticismul unora și optimismul altora. Dar, spre a rămâne în marginea celor sugerate până acum, aș căuta unul din răspunsuri (poate nu cel mai îndreptățit, dar cel mai la îndemână), repetând spusele arendașului din Răscoala lui Liviu Rebreanu: "Dumneavoastră nu cunoașteți țăranul român!"

Ambiguitatea acestei propoziții cu rezonanță de sentință e tulburătoare. Înăuntrul ei speranța conviețuiește cu resemnarea, îndoiala cu încrederea, răul cu mai puțin răul. Doar că, de astă dată folosind cuvintele lui Blaga din Spațiul mioritic: "salvarea nu e o speranță, ci o experiență", este "mediul cert al existenței". Mai contează atunci că ea se petrece într-un "orizont de avansare legănată în timp"?

Cum nimic nu e dat o dată pentru totdeauna și cum "dezlegătorii de ghicitori" nu lipsesc, să încercăm, totuși, să rămânem măcar realiști și să nu vedem în cuvintele arendașului rebrenian altceva decât o replică dintr-un roman apărut acum aproape o sută de ani!


Dimineața următoare, era într-o zi de vineri, Carolina s-a trezit mult mai devreme și mult mai vioaie decât după nopțile în care nu dormise suficient. Avea întipărite pe retină chipurile lui Iorgu și Utopilă, dar și desenul foarte aproximativ al Constantinei. Pe cel din urmă, nu-l putea nicicum duce până la capăt, datele oferite de penița ezitantă a celor doi erau mult prea sumare, alergau precum siluetele succesive ale unui film animat din care lipsea însăși animația.

Cum adică? Disperare versus melancolie? Generozitate versus zgârcenie? Curaj versus circumspecție? Și, mai mult: minciună versus adevăr? Exista vreo asemănare între aceste întrebări și cele pe care și le punea ea, în fiecare zi, în laborator? Acolo aparențele erau, în mod firesc, mai convingătoare decât realitatea, iar frânturile de adevăr mult mai relevante decât iluzia propriu-zisă.

Și, atunci, de ce vorbise Utopilă despre melancolie, în loc de disperare? Pentru că era adevărat, ori pentru că semăna cu ceea ce el însuși încercase toată viața: expansivitatea aceea profund melancolică ce își trăgea seva din strădania lui de a căuta drumul cel mai puțin ocolit spre împăcarea dintre stoicism și epicureism? Nu mi-a spus el mie că are mai multe aripi și mai mulți ochi decât îngerii, dar că nu știe dacă face parte din tagma heruvimilor sau din cea a serafimilor?

Și încă ceva: erau ei atât de nesinceri, sau de ipocriți, sau de comedianți (cum îi plăcea lui Utopilă să-și spună) încât să fie în stare să convingă pe toată lumea că între ei și Constantina nu fusese mai mult decât camaraderie ori dragoste filială? Și dacă nu le-o fi fost rușine de mine, de cine le-a fost rușine? De ei înșiși sau de cea care îi păstrase în inima ei, ca pe ființele cele mai extraordinare cu care își intersectase pașii? Și noi, eu și Axinte, de ce n-am aflat nimic despre Constantina? Nu cumva Constantina nu e decât o invenție a celor doi?

Simțea o nevoie imperioasă de a vorbi cu ei, voia să-i întrebe, să-i audă punând întrebări, să le răspundă și să le asculte răspunsurile. Era nemulțumită că la despărțire nu fixaseră nimic pentru azi, iar acum era prea devreme pentru a telefona și absolut exclus să-i întâlnească la Consul.
- Era o legătură pe viață? îl întrebase Carolina la plecare pe Iorgu, când acesta tocmai făcuse un pas dincolo de pragul ușii.
- Da, răspunse el, pe viață!
- Ce înseamnă pe viață? a întrebat ea.
- Orice legătură care durează mai mult decât viața celui ce moare primul, răspunse Iorgu și luându-l de braț pe Utopilă porniră spre lift.

Carolina nu prea avea chef să meargă la laborator, deși lăsase câteva lame în lucru și, chiar dacă era o fază intermediară a experienței, anumite semne aveau o însemnătate doar pentru ea. Nu de puține ori ajunsese la disperare urmărind forfota celulelor de proteine și neputința ei de a surprinde, măcar pentru o fracțiune de secundă, logica lor criptată de o mașinărie intergalactică.

Cum, în ultimele luni, disperarea se însoțea tot mai mult cu lehamitea, Carolina se întreba dacă nu cumva microscopul cu care lucra avea și incredibila, dar inconfortabila, virtute de a-și transfera imaginile de pe lentila proprie pe retina ochiului ei. Altfel cum și-ar fi putut explica frecvența cu care chipul descompus a lui Axinte se amesteca, într-o concurență cât se poate de loială, cu cel al fantomelor închipuite de lanțurile de cromozomi, cu perechile lor pe cât de stabile pe atât de imprevizibile?

Acum, când încă nu ajunsese în fața microscopului, îl vedea pe Axinte îmbrăcat cu cămășile lui strâmte, cambrate în talie, unele cu guler de rubașcă, deschise doar la primul nasture, curate, mereu călcate, ținute pe umerașe subțiri de sârmă, în prima despărțitură a dulapului.

S-ar putea ca mai târziu să descopere că Axinte are nu doar multe fire albe și nu doar la tâmple, ci și în șuvița ce-i cădea tot mai rebelă deasupra sprâncenei drepte. Ar putea să-l întrebe, mai fără de ocol ca altădată, dacă tot mai crede că ar putea realiza ceva cu "genetica ei?" Și dacă, măcar din întâmplare, ar fi în stare și ea să ajute la zămislirea acelui om perfect sănătos despre care, culmea!, vorbesc mai ales filozofii și sociologii și mai puțin biologii.
"Bine, bine, își spune Carolina, eu sunt sigură că văd că Axinte are părul mai alb, dar o fi băgând el de seamă că eu mi-am schimbat coafura?"

Iorgu și Utopilă îi spuseseră că o întinerește cu cel puțin zece ani, dar, chiar trecând peste politețea lor mai mult decât amicală, ce-ar fi însemnat zece ani în plus pentru a umple o singurătate asemenea celei despre care Axinte îi vorbise de multe ori?

Și eu sunt singură în fața microscopului, îi răspunsese Carolina. Dar o fi fiind oare așa-numita energie a singurătății la fel cu cea a absenței, cu golul, cu paragina trupului invadat de buruieni și moloz?

Și parcă îl aude întrebând: paragină spui?

Da, paragină spun! Cum altfel? Doar dacă n-ai descoperit tu, savantule, pe acolo unde te afli, că prăpădita de energie a absenței a mai crescut între timp și că s-ar putea să mă ridice până la tine!

Și mă gândesc că, zăpăcit cum te știu, vei fi uitat să iei cu tine ceașca mea de cafea, cea pe care scrie Forget-me-not, cu buchețelul de albăstrele înconjurând ca o coroniță poezioara ce se încheia cu îndemnul "are sent as a reminder / that I'am thinking of you". Banală urare, nu-i așa? "Să-ți aducă aminte că mă gândesc la tine". E ca și cum ar trebui să beau câte o cafea pe secundă! O să împrumut ceașca ta, ceașca-pereche, cea cu fotografia lui Spirt și cu inscripția în marginea de sus, cea pe care o atingeai în fiecare zi cu buzele și despre care spuneai că e cel puțin egală ca adevăr cu teoria relativității. Mai crezi tu și azi că "pisicile dorm oriunde, pe orice masă, pe orice scaun, în vârful pianului, pe muchia ferestrei, în mijlocul ei, oriunde...?" Și oare ce știai tu despre porumbei?

Să lăsăm, deocamdată, asta, mai bine spune-mi: tu pe ce margine te-ai așezat? Sau încă nu te-ai așezat? Iar dacă încă tot nu ai stare, însemnă ori că zbori, ori că încă mai alergi. Ceea ce fac și eu, Motanule! Alergăm oare pe piste paralele? Nici așa n-ar fi o mare încurcătură, chiar dacă pentru a ne întâlni ar trebui să ajungem la infinit. N-ai prea avea cum să eviți, știm amândoi, chiar de dinaintea întâlnirii pe Sfinții Voievozi, că două drepte paralele se întâlnesc doar la infinit.

Și mai am o idee fixă, Motanule! Sunt absolut convinsă că Sfinții Voievozi, fostul Drum al Vacilor, e la fel de largă precum Calea Laptelui. Mai precis, cam la fel de largă pe cât e trotuarul din dreapta a acesteia, cea pe care ne-am ciocnit acum peste douăzeci și cinci de ani.

Ce zici, băiatule, mai încercăm o dată?

Iată, stau în fața microscopului, privesc spre puzderia de stele de pe lama lui, cele pe care le priveai tu prin ocheanul telescopului, și nu pot îndepărta nicio clipă fierbințeala pe care o simt în partea dreaptă a pieptului, acolo unde umărul tău stâng a încercat pentru prima dată rezistența bietului meu trup de femeie singură. Atâta bai să fie!, cum spunea bunica!

Mai cauți și acum scuze pentru zdruncinătura de atunci? Nu-ți mai face griji! Am scotocit în toate bibliotecile lumii: în niciun cod de legi nu am găsit prevăzută vreo pedeapsă pentru cea mai dulce, dar și mai plină de urmări, lovitură pe care a suferit-o vreo femeie din partea unui bărbat.