Întotdeauna mi s-a părut indecent să folosesc în poezie persoana întâi

Daniel Cristea-Enache: Față de scriitorii noștri care se bazează mai mult pe talentul personal decât pe lecturi sistematice (două exemple care îmi vin în minte: Nichita Stănescu, Mircea Dinescu), Dvs. ați citit - se vede asta - rafturi întregi de bibliotecă; iar alte rafturi le-ați umplut cu cărți pe care le-ați editat, citindu-le așadar în manuscris.

Avantajele unei instrucții sistematice și ale unui orizont intelectual larg, cum aveau bunăoară N. Steinhardt (căruia i-ați editat Jurnalul fericirii), Iordan Chimet, Ștefan Aug. Doinaș, sunt incontestabile. Dar apar cumva și dezavantaje după aceste lecturi de mare suprafață? Vocea lirică distinctă a poetului și stilul prozatorului nu se "contaminează" de vocile și stilurile celorlalți, citiți cu atenție și rămași în memoria culturală a lectorului-scriitor? Nu resimțiți oare "presiunea" autorilor pe care i-ați citit, "anxietatea influenței" pe care e posibil să o exercite asupra scrisului Dvs.?

Există un scriitor (sau mai mulți) de care v-ați "desprins" cu dificultate, tocmai datorită admirației pentru scrisul său și unei afinități profunde? Ați fost "disidentul" unui asemenea raport, v-ați despărțit de un magistru pentru a vă urma propriul drum creator?

Vasile Igna: Nu-mi dau seama dacă nu cumva eu complic inutil lucrurile, dar subtextul întrebării Dumneavoastră mi se pare limpede: A meritat? Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș face la fel?

Iată și răspunsul meu: nu știu dacă aș mai scrie la fel (probabil, nu, deși nu sunt prea sigur), dar de citit, cu siguranță aș încerca să citesc și mai mult. Și mai organizat. Și în cât mai multe limbi, pentru a mă convinge odată pentru totdeauna că poezia e întruparea prin limbă. Îi prețuiesc și îi admir pe poeții născuți și nu... făcuți, dar aș fi mai circumspect cu privire la "ignoranța" lor. Probabil, din această perspectivă, lectura ucide spontaneitatea, atenuează sinceritatea și, eventual, deturnează sau abate din drum abilități și / sau afinități înnăscute. Doar că în cazul literaturii / poeziei nu este valabil până la capăt adagiul (de sorginte evident livrescă!) conform căruia "câtă luciditate atâta dramă", ci mai degrabă cel ce ne lasă să înțelegem că "drama" e absența vieții sub cele două înfățișări esențiale ale ei: trăită și însușită / învățată. Ceva asemănător cu procesul prin care plantele sintetizează cu ajutorul luminii oxigenul indispensabil supraviețuirii. Alegând să cobor cu ajutorul cuvintelor sub suprafața înșelătoare a apei, am ales și conjuncția dintre minte și inimă, dintre privire și revelație, amândouă mai întotdeauna îmbogățitoare și foarte rar constrângătoare. Altfel spus, ceva care e dincolo de biografie, poate chiar în antibiografie. Și aici, ca și în alte cazuri (despre care am pomenit la începutul dialogului nostru) funcționează același principiu: așa, da!, așa, nu!

De curând, scriind despre Capcanele, cea mai recentă carte a mea de poezie, un confrate, el însuși și poet, își intitula cronica Poetul care nu spune eu. Sunt întru totul de acord cu el, din simplul motiv că, în ce mă privește, întotdeauna mi s-a părut indecent să folosesc în poezie persoana întâi. Și asta, în ciuda faptului că am considerat și consider poezia "genul" cel mai subiectiv (și mai "iritabil") dintre toate artele. Pe de altă parte, "calofilia" pe care mulți confrați, nu neapărat tineri, o dezavuează e, înainte de toate, iubire de frumos și, numai după aceea, scris frumos. Și nici "scrisul frumos" nu e, prin el însuși, o catastrofă poetică, atâta vreme cât nu devine manieră și narcisism infantil. Măcar din când în când trebuie să vorbim despre noi înșine folosind pluralul majestății.

Și apropo de contaminarea vocii proprii cu cea a poeților (dar nu numai a lor) pe care-i citim și îi admirăm. Evident, există o contaminare, dar de cele mai multe ori ea e de ordin pozitiv și, rareori, demobilizatoare, sterilizantă ori castrantă. În creatorii adevărați lucrează pe brânci, ascunși ori la vedere, atât predecesorii cât și contemporanii. Și, rareori, și doar în cazul celor ieșiți din comun, se întrevăd și urmașii. "Anxietatea influenței" e mereu prezentă, dar pericolul nu e al ei, ci al pastișei, al etichetelor care pătrund în piele și apoi în sânge. Nu e vorba de niciun complex (nici de inferioritate, nici de superioritate), ci de o raportare corectă, lipsită de orgolii și vanitate, la ceilalți.

Interesul meu a fost țintit, de la bun început, pe dorința de a detecta și apoi de a asimila spiritul limbii poetice, haloul misterios care înconjoară cuvintele făcându-le să se simtă, concomitent sau pe rând, singure sau însoțite, utile sau de prisos. Consecința a fost că, într-o mare măsură, compatibilitatea cu ceilalți confrați a presupus și o anumită complementaritate, ceea ce a însemnat ca cel puțin anumite trăsături ale eului propriu să nu intre în contradicție cu ale altora. E, probabil, printre puținele moduri de autocontrol cu ajutorul căruia putem aproxima dacă textul poetic propriu a încetat să fie monovalent (prea aerisit, prea monocord, sau prea bolovănos) sau a devenit, prin interferență și contagiune, bivalent sau polivalent.

Cum de o bună bucată de vreme încoace nu mai putem vorbi despre autonomia esteticului, va trebui să ne orientăm după autenticitatea sau lipsa de autenticitate a formelor literare / poetice curente, după putința lor de a alcătui nuclee, tâlcuri, sâmburi de înțeles și ecouri de durată. Rareori, módele devin modéle. Cu atât mai rar cu cât legiuitorii, normatorii, judecătorii nu mai sunt, din păcate, cei de drept - adică criticii literari - ci grupuri de presiune cu înzestrări variabile ori divergente și scopuri convergente. Cum eu nu m-am orientat niciodată după doctrine, "manifeste" ori declarații de intenție, aș fi tentat să cred că dacă poezia mea are vreo calitate ea ar putea fi rezultatul perseverenței și al unui gen de consecvență în care se amestecau teama de ridicol și neîncrederea în harul propriu. Fiind vorba de impulsuri contradictorii, mi-e greu să spun că aș fi capabil să aleg din mulțimea poeților pe care i-am citit și recitit de-a lungul anilor pe cei care mi-au spus așa, nu! și pe cei care mi-au spus așa, da! Alegerea e cu atât mai dificilă când vine vorba despre poezia românească pe care o simt ca pe lichidul amniotic în care m-am scăldat înainte de venirea pe lume, cu tot cu anticorpii lui care m-au ferit de excese.

Și cum cumințenia nu e o virtute în poezie, nici miza pe prezent (cu toate că e în firea lucrurilor) nu e întotdeauna de bun augur. "Construcțiile fantaziei", cum numeau cei vechi lucrările spiritului, nu eludează datele realității, dar le prelucrează, fie așezându-le pe temeliile prezentului, fie prelungindu-le spre viitor. Experiențele simțurilor fiind aproximativ aceleași de-a lungul istoriei, ele au în poezie înfățișarea unui aisberg din care cititorii de azi sunt tentați să ignore ceea ce se află sub nivelul oceanului mulțumindu-se cu spectacolul fascinant al ghețurilor de la suprafață. Nimbul lor înconjoară o realitate fragmentară, plauzibilă, dar incompletă.

Iată de ce nu voi da nume de poeți români, întâi spre a nu repeta liste arhicunoscute, și, în al doilea rând, pentru a nu mă plasa într-o înșiruire în care modelele s-ar putea să se învecineze cu contramodelele. Iubesc poezia română cu trecutul, prezentul și viitorul ei, deoarece limba română este singura de pe pământ în care îmi recunosc și îmi pot exprima neliniștile, speranțele, îndoielile, mai micile sau mai marile dezamăgiri. În care nevoia interioară devine cuvânt, iar opoziția se transformă în compensație, în conciliere, în echilibru. În acest spațiu au loc și viii și morții, dar fiecare cu cei de o seamă. Nu știu cum o fi fiind în alte universuri, dar știu că în cel în care m-am născut eu nu există decât o singură stea polară.

Vă rog să observați că am spus modelele, nu maeștrii (sau magiștrii, cum, pe bună dreptate, spuneți dumneavoastră), întrucât modelele sunt icoanele, iar maeștrii sunt învățătorii. Nu pot scrie ca ei, dar pot gândi poezia asemenea lor. La urma urmei, ca om (cititor) de rând poți trăi și fără poezie, dar ca poet nu poți exista fără înaintași și contemporani.

De la Walt Whitman, Wallace Stevens, T.S. Eliot sau Ezra Pound am deprins să disting și să deosebesc luminile, umilința orgolioasă și libertatea constrângătoare a modernității; de la Borges și Octavio Paz adecvarea limbii / limbajului la pretențiile ideii; de la Mallarmé, Valéry sau René Char, rigoarea și capcanele revelației ("un coup de dés jamais n'abolira le hasard"), de la Eugenio Montale și Mario Luzi, diferența dintre esența și aparențele unui omniprezent "male di vivere"; de la Elytis, Seferis și Kavafis luminile, umbrele, măreția și grația crepusculului unei civilizații cu prezent etern; de la Hölderlin și Novalis, Rilke sau Trakl, Pessoa sau Yeats poți învăța orice: și miracolul iubirii, și ascunzișurile inițierii, și măștile identității, și adecvarea ori pericolele retoricii. Și nu de teama de a fi considerat misogin, ci din admirație și nedisimulată compatibilitate, o adaug pe Emily Dickinson pentru simplitatea și delicatețea de a rosti adevărurile ființei sale în fața misterului și nemărginirii morții; pentru ceea ce urmașii ei au considerat a fi "gloria anonimatului". Ceva care mă duce cu gândul la marea poezie japoneză pe care o iubesc pentru impersonalitatea ei funciară și pentru ceea ce îmi place să numesc, puțin forțat, absenteismul autorului.

Și nu fără o undă de frustrare, îi înșirui aici pe cei la care revin mai rar decât mi-aș dori, dar întotdeauna cu mare folos: Dante, Vergiliu, Ovidiu, Horațiu, Tibul. Și ceva mai aproape de noi, Petrarca și Leopardi. Citiți fără prejudecăți și ifose, toți aceștia, de demult sau de mai aproape, sunt și modelele și magiștrii mei. Despărțirile, câte au fost, s-au produs întotdeauna sub semnul unei recunoștințe necondiționate.

Ca bun creștin, care mă bucur din plin de libertatea de a nu fi dogmatic, mă bucur și de favoarea de a mă fi adăpat la spiritul marii poezii (inclusiv românești) fără a fi robul niciunui sacerdot.

"Disident" nu am fost și nu pot fi decât față de mine însumi.