Pe drum, după ce stăm de vorbă ba cu biologia, ba cu fizica, dăm mâna cu Credința

Daniel Cristea-Enache: Spuneați că în formarea Dvs. intelectuală, componenta religioasă, creștină a fost o parte importantă. Aveați numai câțiva ani la instalarea comunismului în România și 45 la căderea regimului. Un regim (fie cel din faza dejistă, fie cel din perioada ceaușistă) în care educația în sistemul școlar excludea cu desăvârșire componenta religioasă.

Cum s-a produs în cazul Dvs. această formare și în orizontul valorilor moral-religioase, în condițiile în care la școală vi se preda și vi se transmitea cu totul altceva? Au fost educatori, profesori "disidenți" cu linia oficială și care vorbeau copiilor altfel decât sunau directivele partinice? Ori familia v-a fost, în această privință ca o a doua "școală", unde-i citeați nu pe clasicii marxism-leninismului, ci Biblia? "Tovarășii" s-au resemnat cu această școală familială și cu educația "paralelă" a pionierilor din anii '50?

Iar mai târziu, v-ați confruntat cu Cenzura "vigilentă" la mărcile "obscurantismului" religios, așa cum era definită credința în anii socialismului real?

În fine, cum a fost gustul libertății convingerilor religioase, un drept câștigat abia în anii '90, după Revoluție, când erați deja matur?

Vasile Igna: După ce runda trecută am vorbit despre biologie, mă așteptam ca de astă dată să mă întrebați de fizică. E drept că n-am pomenit-o decât în trecere și, în plus, nu e prea obișnuit ca un filolog cu pretenții de scriitor să fie "mărginit" de științe atât de "speciale" pentru ca "răsfrângerile" (vorba lui Cezar Baltag) lor în scrisul său să fie demne de interes. Faptul că sunt, oarecum, la modă nu are nicio relevanță pentru mine. Mai neobișnuit ar fi fost să spun că nu citesc filozofie (ceea ce nu e cazul) decât să arăt că mă interesează științele exacte.

Vă amintiți că, vorbind de biologie, numele tutelar ales a fost Charles Darwin. Vorbind acum, fie și în trecere, despre fizică, numele imposibil de ocolit e Isaac Newton. De ce Darwin? De ce Newton? După cum știm, ei sunt, într-un fel sau altul, întemeietorii, deschizătorii de drum, cei care au făcut cercetările și și-au scris operele în momente istorice nu întru totul prielnice. Îndoiala și nesiguranța i-au însoțit pe fiecare, momentele de criză sufletească au fost frecvente, impasurile așijderea. Unul dintre ei, Newton, a fost terorizat întreaga viață de imposibilitatea de a-și explica misterul Sfintei Treimi, a fost fascinat de alchimie și credea nestrămutat că matematica e "limba lui Dumnezeu". Pe de altă parte, Autobiografia lui Darwin, care, în adolescență, se pregătise să devină preot, și căruia, mai târziu, i s-a spus că craniul său "are protuberanța evlaviei suficient dezvoltată cât pentru zece preoți", e presărată cu întrebări care încep cu de ce? și sfârșesc cu nedumeritorul cum?

Întrebări rămase în picioare până azi. E celebru răspunsul pe care genialul fizician Richard Feynman și l-a dat sie însuși și studenților săi atunci când, la sfârșitul secolului 20, vorbind despre inerție, și întrebându-se doar aparent retoric "de ce un corp care, fără să fie împins de nimic, continuă să se deplaseze?", răspunde: "Nu știu, dar așa stau lucrurile!"

Înseamnă asta că suntem în aceeași notte oscura dell' anima care-l tulburase cu jumătate de mileniu mai devreme și pe Sfântul Ioan al Crucii?

Nu sunt fizician (așa cum nu sunt nici biolog), ci un cititor fervent și pe cont propriu de "literatură științifică". Nu de tratate, nu de reviste de specialitate, ci de cărți așa-zise de "popularizare" aparținând, însă, nu "vulgarizatorilor" care știu totul, ci marilor spirite creatoare ale celor două științe. Pentru un nespecialist ca mine, spectacolul e de căutat în mărturisire și nu în criptografia ecuațiilor și a formulelor. Iar aspirația mea nu este să învăț (asta am făcut, cu rezultate aproximative, la școală), ci să înțeleg. Pot, adică, uita sau aproxima concepte, definiții, formule, ecuații etc., dar îmi rămân în memorie raționamente, metode, rezultate, impasuri, certitudini. Ele te pot face mai încrezător ori mai circumspect, mai luminat ori mai visător, dar rareori mai înțelept. Înțelepciunea pare a fi "operă" de autodidact și, nedovedindu-se întotdeauna cel mai bun sfetnic, nu e nici purtătoare de cunună de lauri. În cazul de acum, un sfetnic care ne face să ne amintim atât de "părintele unic" al lui Darwin și de "Dumnezeul imuabil" al lui Newton, dar și de "teoria relativității" a lui Einstein sau de "principiul incertitudinii" al lui Heisenberg. Plecând de aici, câți pași, înainte sau înapoi, trebuie făcuți spre a ajunge la Adam (și, după aceea, la Eva) sau, mai aproape de zilele noastre, la Sfânta Treime? Nu știu nici eu, dar pe drum, după ce stăm de vorbă ba cu biologia, ba cu fizica, dăm mâna cu Credința. Ba ne chiar îmbrățișăm, după care mergem mai departe. Urcăm trei trepte (Pământul, Universul / Cerul, Misterul), sau ne regăsim, concomitent, în toate cele trei ipostaze? Vorba aceluiași Feynman: "putem prezice doar probabilități".

Sigur este că m-am născut și botezat greco-catolic, am devenit - prin forța împrejurărilor și fără prejudecăți - ortodox și am rămas creștin. Un creștinism nemilitant, pacific și interiorizat, nu lipsit de întrebări, nedumeriri și contrarietăți. Și da, poezia mea a fost și este marcată de acest mod de a încerca să privesc și dincolo de aparența lucrurilor, la strânsa și fireasca lor complementaritate și comuniune, la aspirația spre o lume în care Haosul e stăpânit de o ordine imanentă. Biruință a homeostaziei și a hierogamiei.

Despre ceea ce cred eu despre relația dintre comunism și creștinism, am dat seama în scris acum mai bine de douăzeci de ani în Introducerea la cartea mea, Marx contra Isus, reluată în Recapitulări-le publicate în acest an la Limes. Subintitulată Repere ale confruntării dintre creștinism și comunism, ea are o concluzie fără echivoc: Biserica creștină nu a fost doar adversarul politic al comunismului, ci Adversarul pur și simplu, neexistând și neputând exista nicio clipă o "concurență" între destinele lor lumești și rosturile lor esențiale, fundamental ireconciliabile. Visul comunist, inclusiv românesc, ca fiecare parohie să aibă o contraparohie și fiecare paroh un contraparoh, nu s-a împlinit niciodată. Ateismul științific nu era chiar o doctrină de stat, ci un țel programatic, iar "materialismul științific dialectic și istoric" era temelia și finalitatea explicației oricărui fenomen din "natură și societate". N-am scăpat nici eu și nici cei de aceeași vârstă cu mine de educația ateistă (exista chiar și o Biblie ateistă și una... Hazlie); a cărei propagandă era neîntreruptă, cu pusee de radicalizare generate de "campaniile" dictate de hotărârile de partid ori de zelul unor dascăli. Unii dintre cei din urmă, cei mai mulți, speriați, alții convinși de oportunități. Doar că în 1950, când am început eu școlaritatea, temeliile educației mele religioase fuseseră puse, iar eu le-am încorporat / asimilat ca pe ceva familiar și indispensabil. Am crescut alături și în biserică, bunicii mei materni locuiau peste drum de ea, și, în plus, erau implicați zilnic în treburile ei. Vărul primar al mamei, frate de lapte cu ea, călugăr augustinian asumpționist, era, din 1948, în închisoare și nu avea să se elibereze decât în 1964, când eu eram student în anul al treilea. Biblia, cu o hârtie cu adevărat de... biblie, era întotdeauna la vedere și din ea nu se citea doar duminica, ci în orice altă zi a săptămânii. Nu rareori, o citeam păzind oile pe izlaz. Ca aproape totalitatea consătenilor, familia noastră era greco-catolică, dar preotul, constrâns să treacă la ortodoxie, își păstrase același comportament și același mod de a sluji. Îmi aduc perfect aminte că în 1956, la mai bine de șapte ani de la interzicerea Bisericii greco-catolice, copiii din Ardusat, printre care și eu și surorile mele, am primit și sărbătorit prima împărtășanie în ziua de Rusalii, după ritualul greco-catolic: "Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din Cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci".

Nici învățătorii/ profesorii nu erau din cei "noi", de pildă, soțul învățătoarei mele de la clasele primare (despre care am mai vorbit) era absolvent de seminar greco-catolic "convertit" în profesor de muzică și educație fizică. Fără să fie manifest și bătător la ochi, comportamentul lor era unul fără stridențe. Ei nu vorbeau împotrivă, dar vorbeau altfel și nu ne trăgeau de urechi dacă veneam la școală cu cravata de pionier necălcată, nici dacă într-o poezie pentru serbările școlare încurcam secera cu ciocanul. Am plâns la moartea lui Stalin, dar nu pentru că era Tătucul popoarelor, ci pentru că era cineva care murise, undeva în vecini, pe care nu-l cunoscusem, dar despre care ni se spusese că a fost un... om bun.

Nici liceul, nici facultatea nu m-au ferit de lecțiile de filozofie... marxistă și economie politică, dar accentele se schimbaseră. Nu mai era vorba de convingere, ci de conformare, de o duplicitate asumată, frustrantă, cu evadări pasagere și reînregimentări dureroase. Lecturile deveniseră mult mai diversificate, "cotele secrete" de la excepționala Bibliotecă a Universității circulau ca niște droguri cu dependență viageră, se moșteneau din generație în generație. Lumea toată era a noastră - era un atribut firesc al vârstei -, doar că țara românească părea așezată în albii greu de deturnat. Nimic nu era la locul lui, în afară de dorința noastră de a supraviețui decent, apărându-ne interioritatea și bruma de talent. Fronda nu era exclusă din start, dar consecințele îndemnau la prudență și ipocrizie. Șoarecele și pisica își exersau aptitudinile pe un teren unde cursele erau invizibile, dar omniprezente.

Douăzeci din cei douăzeci și cinci de ani de editură i-am petrecut în această atmosferă de suspiciune, tensiune și supraveghere insidioase, care au lăsat urme nu doar în organismul propriu, ci și în cel național, asemenea unui gaz toxic, care nu omoară dintr-odată, dar cronicizează boli cu tratament paliativ.

Cenzura? Cenzura era, înainte de toate, în noi înșine. Acolo, în interior, trebuia ea mai întâi înfrântă, ori măcar anesteziată, și abia după aceea, în confruntările, de cele mai multe ori nonviolente ori autoconsimțite, cu redacțiile sau cu editurile. Dispunerea ei în trepte (redacții, comisii județene, comitete naționale, centrale) semăna cu sălile de judecată ale unui tribunal uriaș în care procurorii și judecătorii erau mereu alții și împricinatul unul și același. Cine scăpa cu fața curată însemna că fusese fie genial, fie hoț neprins, fie excesiv de prevăzător, fie doar mediocru, călduț și cu aghiasma nesfințită. Religia, apropo de discuția noastră, era printre ultimele luate în seamă, deoarece marii prozatori în viață (Bănulescu, Bălăiță, Buzura, Breban, D.R. Popescu, Sorin Titel) aveau destul har spre a-i disemina sămânța și roadele sub diferite înfățișări, iar cei tineri își aleseseră alți cai de bătaie. Mai greu era cu poezia, deoarece aici cuvântul nu-și putea ascunde sorgintea și nici frazarea nu putea evita murmurul psalmistului ori cadența odei. Noroc că unii din cei ce făceau oficiul de cenzori (îndeosebi spre sfârșitul anilor '80) aveau, din când în când, o "vigilență" aleatorie și diferențiată. Am mai spus-o și altădată: complicitatea dintre editori și scriitori a ținut în viață literatura și i-a salvat "fața umană"!

Așadar, ce aș mai putea spune despre "gustul libertății convingerilor religioase" de după anii '90? Ca scriitor, m-am simțit întotdeauna liber, ca editor am devenit febril-recuperator și, înconjurat de colegi și colaboratori de nădejde, am înființat colecții (Remember, Homo religiosus, Ieșirea din labirint, Athenaeum etc.), am publicat pentru prima dată Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt, Dreptul la memorie de Iordan Chimet, Jurnalul lui Mircea Zaciu. Ar fi de ajuns și atât, pentru a avea inima împăcată.

În octombrie 1994, când Editura Dacia aniversa 25 de ani și, după o însoțire cvasiincestuoasă care se lăsase cu peste 3.500 de titluri, o părăseam de bună voie, ultimele cuvinte pe care le scrisesem în prefața catalogului de apariții din acel an sunt acestea: "Răsfoiește, iubite cititor, paginile acestui catalog și vei găsi în ele acele cărți pe care de multă vreme le cauți. Le cauți, poate, fără să știi, le aștepți, poate fără a le fi cunoscut. Oprește-te și cercetează, alege și hotărăște-te a le lua ca însoțitor. Mărturisește și altora alegerea ta și îți vei înmulți numărul prietenilor adevărați! Contează pe noi!"