Natura are o sinceritate imanentă, ea nu minte și nu se preface

Daniel Cristea-Enache: Tot în CV-ul Dvs. narativ publicat în primul episod al acestui interviu de pe LiterNet (de citit aici), care este parcă un Bildungsroman, spuneați la un moment dat, în dreptul primei "paranteze" biografice, cea legată de copilărie și școala din Ardusat, că atunci ați început să fiți pasionat de literatură și biologie. Prima a devenit "o îndeletnicire zilnică", iar a doua - "o însoțitoare fidelă".

În poezia pe care ați scris-o se observă o curiozitate pentru lumea vegetal-animală, interpretată simbolic, dar și descrisă într-un regim realist. Poetizarea ori literaturizarea Grădinii și a lumii vegetale, cu viețuitoarele ei, au o legătură directă cu faptul că, pe când erați copil, învățați cu pasiune la biologie?

Iar perspectiva pe care v-ați format-o, în timp, asupra acestei lumi este una mai degrabă științifică ori spiritual-religioasă? Cum ați trecut de la teoria darwinistă a evoluției speciilor (presupun că făcând școala în anii '50 Darwin era un nume central, pe lângă cele ale savanților sovietici, la orele de biologie din Ardusat și apoi din Șomcuta Mare) la blândețea aproape franciscană cu care priviți natura înconjurătoare în unele dintre poemele de mai târziu?

Vasile Igna: Când, în runda trecută, am deschis prima mare acoladă, închizând după aceea mai multe paranteze, încercam, de fapt, să ordonez vârtejurile unui curent ce se apropie de vărsare, dar nu eram deloc interesat că va trebui, cândva, să "explic" ori să-mi motivez faptele sau încercările. De altfel, ele s-au înlănțuit atât de firesc, încât îmi vine să cred că nu făceam altceva decât să transcriu un parcurs prestabilit. În realitate, un curent subteran le străbătea pe fiecare, unindu-le când se potriveau, despărțindu-le, când era cazul. Așa și cu literatura și biologia.

Cu cea dintâi a fost mai simplu și mai în firea lucrurilor, deoarece, de bine-de rău, cărțile, chiar dacă nu foarte multe, erau în casă, pe raft, în timp ce biologia era peste tot.

Altfel spus, cititul și, mai târziu, scrisul au fost alegeri deliberate (mai mult sau mai puțin "provocate"), dar biologia, căreia pe atunci i se spunea științele naturii (sau științele naturale), s-a impus foarte devreme (pe la cinci-șase ani) ca un mod, mai degrabă senzorial și intuitiv, de a mă simți integrat în lumea din jur, de a o contempla, încercând să o înțeleg și înțelegând-o, să mă consider ca parte a ei.

Desigur, nu m-am născut gata învățat, de aceea spusele de mai înainte nu trebuie puse pe seama copilului ingenuu care eram, ci pe cea a bătrânului relativ matur de astăzi.

Dar "curiozitatea pentru lumea vegetal-animală" despre care vorbiți datează de atunci și nu a dispărut niciodată. Ba, aș spune, a crescut pe măsură ce înaintam în ani, acompaniată și motivată nu atât de lărgirea orizontului, cât de numeroasele semne de întrebare pe care ochii tot mai deschiși și mai adaptați le descifrau la sfârșitul fiecărei mici sau mari revelații. Nu mai era vorba doar de cum, ci mai ales de ce?

Deloc nefiresc, peste datele originare s-au suprapus întâlnirile îmbogățitoare cu prietenii de joacă, cu frații mai mari, dar îndeosebi cu profesoara de științele naturii din liceu și, mai apoi, întâlnirea cu cea care avea să-mi devină soție, Aurelia, ea însăși biolog. Memoria mea e prodigioasă, dar nu e constrângătoare, limitativă și nu sunt genul de om care urmează sau se ține orbește de opiniile altora. De aceea, mintea mea nu s-a lăsat burdușită de date, argumente, ipoteze și, nu rareori, de simple fantezii sau elucubrații, ci s-a străduit să aleagă, să selecteze, dar și să facă legături între inelele din lanțul pe care biologii îl numesc al "evoluției adaptative", adică al unei continue ameliorări și perfecționări, care ne include atât pe noi, oamenii, cât și lumea din jur.

Nu am făcut din biologie (cum, mai târziu, nu am făcut nici din fizică) o profesie, ci o profesiune de credință, un fel de angajament sufletesc al unuia care a rămas un perpetuu și fidel învățăcel, dar care nu are nevoie de confesionale pentru a se spovedi, și nici de canoane pentru a-și îndrepta ori atenua rătăcirile.

Și, apropo de Darwin și evoluția nu doar a speciilor, ci și a destinului genialei sale cărți-teorii, mărturisesc că am fost și sunt un mare admirator al lui. Datorez asta tot profesoarei mele de biologie din liceu, care nu se sfia deloc să-i ironizeze, punându-i la locul lor, pe "marii savanți sovietici" Timiriazev și Lâsenko, pentru a-l putea așeza pe raftul ce i se cuvenea pe Charles Darwin. Atunci am avut pentru prima oară în mână Originea speciilor, dar lectura ei a fost ulterioară, prilej cu care am observat și că întâia traducere integrală în română a fost stilizată de Gellu Naum, un poet despre care pe atunci nu știam mare lucru.

Trei lucruri fundamentale am înțeles, citind-o: că tot ceea ce viețuiește pe planeta noastră are un "părinte" comun (Unul și Același!); că evoluție înseamnă "natura non fecit saltum" și că speciile dispărute sunt dispărute odată pentru totdeauna! Aceasta a și făcut să nu trebuiască să ajung să-l citesc pe Richard Dawkins pentru a mă convinge că "lumea (este) ca un mare spectacol", că evoluția este actorul ei principal, iar arborele vieții este un veritabil arbore genealogic cu rădăcinile în solul Harului și ramurile în Necunoscut. Să tragem de aici concluzia că orice abatere / încălcare de reguli este nu doar un imbold pentru evoluție, ci și un pas obligatoriu pentru debutul și progresul ei? În literatură, în artă în general, răspunsul ar fi net pozitiv, dar pentru corpul material al ființei mai este el general valabil? Ca să glumim puțin, aș spune că selecția naturală este asemănătoare cu relația dintre uitare și prea multă băgare de seamă din câmpul niciodată suficient desțelenit al criticii și istoriei de artă.

Da, lumea naturală, din care face parte și specia Homo sapiens, nu e nici blândă, nici violentă, ea e o nesfârșită arenă în care învinge, în ciuda tuturor opreliștilor, cel mai puternic și mai bine adaptat, puterea nefiind altceva decât o formă particulară, greu detectabilă, a harului pururi regenerator. Nu e un motiv de deznădejde, nici de bucurie, ci unul de mândrie: acela de a te ști (și simți) un supraviețuitor vremelnic într-o lume fără sfârșit.

Iată de ce "perspectiva" pe care am adoptat-o, în mod mai mult sau mai puțin conștient, dar de la bun început, în asumarea naturii / naturalului ca izvor și deltă de vărsare a poeziei mele are de a face și cu știința viului, și cu credința. Nu a fost un pasaj, o trecere, ci o alunecare lentă și aproape insesizabilă. Componenta religioasă, creștină este o parte importantă a formării mele intelectuale, dar "blândețea aproape franciscană", pe care o pomeniți, nu este un dat câștigat, ci unul moștenit, îmbogățit prin reflecție și permanentă evaluare și adaptare. Nu este, altfel spus, o chestiune de voință și "program", ci e prelungirea în poezie a unui ethos propriu în interiorul căruia (în centru, în margine sau în iluzie) mă simt integru și responsabil. De altfel, aproape toți cei care au scris despre cărțile mele de poezie ("un ecolog liric", mă numea Gheorghe Grigurcu, în 1986, vreme în care ecologismul era departe de a fi fenomenul buruienos de azi) au remarcat simbioza (căci despre așa ceva e vorba) între naturalul, ca element exterior, și raționalul, ca dat ontologic, cu tot cu "năzuința lui formativă" "în liniile unei consecvențe lăuntrice", cum ar spune Lucian Blaga.

Într-un asemenea context, blândețea e rigoare și revoltă interioară, acomodare cu convulsiile și calmul plat, deoarece natura are o sinceritate imanentă, ea nu minte și nu se preface, ci își urmează propriile legi și cărări, care nu sunt întotdeauna concordante cu voința, pretențiile și puterile semenilor noștri.

Acceptând că poezia este un prag pe care calcă, în același moment, și trecutul și viitorul, unde sfârșește impasul și unde începe iluzia?