Poezia e vederea transformată în credință

Nu am vorbit destul de des și, în orice caz, nu destul despre locul în care m-am născut, deși i-am purtat și-i port încă imaginea și reverberațiile în toate depărtările pe care le-am străbătut de-adevăratelea sau în imaginație. Nu mi-e foarte clar motivul pentru care nu am făcut-o, dar sigur nu e vorba nici de o pudoare prost înțeleasă, nici de o ignorare premeditată, ci - mi se pare, azi - dintr-o conștiință dobândită foarte devreme, a unicității și irepetabilului, a nevoii autoimpuse de a păstra acest timp-loc doar pentru mine. Și a-l disemina în toată constituția mea sufletească, astfel încât fiecare act, pas, hotărâre importantă pe care trebuia să o iau să aibă la temelie ceva din ceea ce am văzut, am simțit, am "învățat" atunci. În acea vreme, cred că s-a instalat în weltanschauung-ul propriu convingerea că, de fapt, ființa mea s-a alcătuit atunci, acolo și pentru totdeauna, crescând firesc, cu poticniri, cu întreruperi, cu nu puține ezitări, cu ocoluri sau inevitabile întoarceri. Și totul a început în acea zi de 4 martie 1944, într-un Ardeal căzut din nou sub stăpânire maghiară, cu o mamă care, la nici douăzeci și cinci de ani, era la al treilea copil, cu un tată concentrat la muncă forțată dincolo de Criș, în Pusta ungară, cu gospodăria și casa cotrobăite periodic de soldații ruși aflați în urmărirea hitleriștilor.

Atunci s-a deschis prima și cea mai mare Acoladă a vieții mele, una care avea să fie urmată, după aceea, de deschiderea și închiderea a numeroase alte paranteze, surori gemene sau mai mici, nu toate de același sânge, aflate în așteptarea răbdătoare, dar deloc resemnată, a închiderii acoladei de pe urmă. Aici, și destul de devreme, am început să conștientizez, nu fără mirări, spaime și contrarietăți, că nimerisem într-o lume care mă primește fără condiții preliminare, întrucât mă asimilează preajmei, mă face egal cu tot ceea ce mișcă, vorbește, latră, cotcodăcește, miaună, ciripește, cântă, grohăie, răsare, crește, înflorește, se veștejește, face poame, comestibile ori otrăvitoare, și că toate / totul nu sunt decât părți ale ființei proprii, asumate conștient sau nu, dar inseparabile și indivizibile, întrucât imanente. Era un fel de panteism în devălmășie, de animism prudent, dar nu retractil, care nu ierarhizează arbitrar, deoarece recunoaște întâietățile, dar nu lasă înțelegerea pe planul doi, ci, dimpotrivă, alege și clasifică, dând Cezarului ce e al Cezarului și lui Dumnezeu aproape Totul.

Locul acesta se numește Ardusat, e în marginea de la Răsărit a județului Maramureș, unde defileul Someșului se învecinează cu zona Codrului, lăsând într-o parte un șirag de dealuri ce se succed asemenea unor mușuroaie de cârtițe apocaliptice și, în cealaltă, o câmpie mănoasă, rareori inundată de apele umflate ale râului. Nu departe, la numai câteva zeci de kilometri, se văd vârfurile, până târziu înzăpezite, ale Ignișului și Gutinului.

M-am născut într-o casă unde credința și iubirea de carte aveau temelii solide, un șir de înaintași, îndeosebi pe linie maternă, fuseseră învățători, dascăli sau slujitori ai Bisericii. Sunt mijlociul din cei cinci frați, trei băieți și două fete, toți cu școli serioase și temeinic așezate în mătcile proprii. Cu excepția primei clase a școlii primare, în care nu am frecventat decât mai puțin de o lună (după care am fost trecut direct în clasa a doua!), nu am avut o școlaritate spectaculoasă. Nu știu nici azi dacă graba de a sări peste etapele firești ale învățării scrisului și cititului, laolaltă cu alți copii, mi se datorează mie, fraților mai mari sau învățătoarei și directorului care au acceptat derogarea. Nu voi afla niciodată adevărul, motiv pentru care nici până azi nu mă pot hotărî cu ce însemn să "încoronez" momentul: cu coronița de aur a șansei sau cu cea de chirpici a handicapului?

Cert este că "întâmplarea" m-a obișnuit cu postura de a mă regăsi mereu printre cei din primul rând și mi-a consolidat decizia de a considera casa ca pe o prelungire firească a unei școli cu frecvența facultativă, dar cu examene obligatorii.

Nu mult după Marea Acoladă pe care a deschis-o Mama în ziua în care m-a adus pe lume, au început să se deseneze celelalte paranteze, între care aveau să se înghesuie, cu premise aleatorii și consecințe adeseori imprevizibile, timpul și timpurile. Pe care le-am suportat și care m-au suportat, îngăduindu-mi să viețuiesc și să con-viețuiesc, să mă bucur, să fiu trist, să râd și să plâng, să sper mult și să reușesc cât s-a putut. Nu toate parantezele au fost încheiate cu examene, după cum nici toate examenele nu au pretins deschiderea și închiderea unor paranteze speciale. Permanente au fost doar juriile, niciodată excesiv de exigente, uneori mai pretențioase cu conjunctura decât cu subiectul înscris pe biletul de examen. Într-un fel sau altul, fiecare episod s-a străduit să se metamorfozeze, după putințe și împrejurări, în tot atâtea trepte pe care am urcat, am coborât sau mi-am tras sufletul în pregătirea pentru închiderea Marii Acolade.

Prima paranteză (1950 - 1957 - 1961): școala din Ardusat, cândva păstorită de stră-străbunicul meu și, în vecini de ea, Biblioteca, ale cărei temelii fuseseră puse de fiul său, Vasile, învățător el însuși și străbunicul meu matern. În aceeași paranteză, și aproape pe aceeași fundație, s-a așezat liceul, din orășelul Șomcuta Mare, aflat abia în al doilea an de funcționare (liceu pe care, peste alți câțiva ani, avea să-l urmeze și Ioan Es. Pop). E locul unde "pasiunea" mea pentru lectură a început să favorizeze ecloziunea primilor muguri ai unei vocații de a cărei autenticitate n-am încetat să mă îndoiesc nici în ziua de azi. Grație profesorilor mei de atunci, literatura a devenit o îndeletnicire zilnică, o meserie avant la lettre (verificată an de an la olimpiadele republicane de limba română), iar cea de-a doua, biologia, o însoțitoare fidelă prin provocări, constantă prin multiplicitatea tainelor, zgârcită în destăinuiri.

A doua paranteză (1961 - 1966): Facultatea de Filologie din Cluj, unde am avut ca profesori și îndrumători, printre alții, pe Mircea Zaciu, Ion Vlad, Liviu Rusu, Leon Baconsky, Sergiu Pavel Dan. Au fost, cu siguranță, printre cei 170 de corăbieri / colegi de an numeroși (fete ori băieți) ademeniți de cântecul sirenelor, dar cât de cât teferi n-au scăpat decât Nicolae Prelipceanu, Mircea Opriță, subsemnatul și regretații Nicolae Drăgan și Valentin Tașcu. Am legat prietenii pe viață, am umplut goluri care amenințaseră să fie frustrante, am citit, am citit, am citit, m-am obișnuit să gândesc cu capul propriu și, mai ales, să nu iau drept model absolut tot ceea ce îmi place la alții. Fiu de fost internat la Poarta Albă a Canalului și nepot al călugărului augustinian Tarcisius (Rața), cel în brațele căruia a închis ochii, la Sighet, Iuliu Maniu, am purtat multă vreme în suflet teama de a nu fi abătut intempestiv dintr-un drum pe care mi-l alesesem singur și de care trebuia să fiu singurul responsabil. Nici atunci și nici altădată, n-am fost arendașul nimănui, ci pălmașul celor de o seamă cu mine.

A treia paranteză (1966 - 1969): profesoratul. Început și sfârșit la Gădălin, un sat aflat la 25 de km de Cluj. Ajuns aici dintr-o întâmplare (a cărei poveste nu-și are locul acum), am rămas timp de trei ani, cu o întrerupere de șase luni pentru stagiul militar. Am fost un profesor responsabil, înțelegător tot timpul, exigent când era nevoie. Mi-am învățat elevii nu doar să prețuiască limba română, ci, mai ales, să deschidă ochii spre lumea din jur, să încerce să o priceapă și să vorbească cu ea și despre ea nu doar prin mijlocirea limbii, ci și a minții și a inimii. Unii îmi telefonează și azi de Anul Nou sau de ziua mea. E locul binecuvântat unde am cunoscut-o pe Aurelia, cea care mi-a devenit soție, mama unicului nostru copil, dispărut acum 22 de ani și însoțitoarea exigentă și înțelegătoare a tuturor parantezelor mele din ultima jumătate de veac.

A patra paranteză (1969 - 1994): Editura Dacia. E cea mai lungă dintre parantezele deschise până acum. Le-o datorez lui Alexandru Căprariu, primul director al Daciei, lui Mircea Zaciu și lui Miron Scorobete, care au înlesnit-o. Am făcut de toate la Editura Dacia, dar, mai ales, împreună cu toți admirabilii mei colegi, ne-am străduit să facem din ea o instituție în adevăratul înțeles al cuvântului. După ce timp de 18 ani am fost "șeful" (neretribuit) al secției de literatură, în februarie 1990 am devenit directorul acesteia. Dacă am avut vreodată o adevărată vocație, aceasta trebuie să fi fost cea de editor. I-am dăruit aproape totul; nu am fost vătaful nimănui, ci slujbașul fiecăruia. La sfârșitul lui 1994, când, presimțind vălmășagul ce urma să antreneze "vechile" edituri, am părăsit-o, de bună voie, lăsam în urmă un posibil model și peste 3.500 de titluri. Dintre ele, multe au devenit puncte de reper în biografia unor autori, altele se mulțumesc să stea pe rafturile care li se cuvin sau pe care le așază vremea și vremurile.

A cincea paranteză (1994 - 2007): Diplomația. În matematică, atunci când este vorba de o succesiune de operații, regula este de a le efectua pe cele din mijlocul parantezelor rotunde și doar după aceea restul. Nu voi respecta regula, întrucât, fiind vorba de trei cercuri distincte, ar însemna să încep cu Bucureștiul, ceea ce, nu doar din punct de vedere cronologic, nu ar fi exact. Așadar: Paris, București, Berna.
Paris: Ambasada și Centrul Cultural Român (1994 - 1999). La CCR am fost director interimar timp de un an și jumătate.
București: Ministerul Afacerilor Externe - consilier, director al Direcției Arhivă Diplomatică și, apoi, al Direcției de Relații Culturale Externe (2000 - 2002);
Berna: ministru consilier, însărcinat cu afaceri culturale (2002 - 2007).

Despre fiecare dintre ele vorbesc faptele și cei care au fost de față.

Au fost, după toate semnele și urmările, cele mai îmbogățitoare episoade dintre toate cele cinci de până acum. I-am respectat cutumele și rigorile, dar m-am simțit liber în interiorul lor, întrucât diplomația culturală, asemenea meseriei de editor, e menită să asigure vizibilitate și credibilitate, prin urmare presupune, înainte de orice, să vorbești în cunoștință de cauză. Restul e diligență, perseverență, civilitate și, nu în ultimul rând, abilitate în a deschide ușile ori iscusința de a evita impasurile. Am scris despre ele, în Trei țări, o singură patrie, în Recapitulări, cartea mea apărută cu câteva săptămâni în urmă. Nu mă voi repeta.

În fine, paranteza a șasea (2007 - ): Ieri, azi, mâine, poimâine... O paranteză deschisă acum 15 ani, închisă când îi va sosi sorocul. Locuiesc la Cluj, dar trăiesc în Valea Căprioarei din Feleacu, în cel mai miraculos loc din lume. Am scris aici opt cărți, mai sper să scriu măcar încă una. Restul e literatură.

Fiind vorba despre paranteza ce nu s-a închis încă și care, probabil, se va închide odată cu Marea Acoladă, nici nu s-ar cuveni să fie altfel.
Începând să scriu foarte devreme și având numeroase îndemnuri și prilejuri de a publica, am debutat în presa scrisă târziu, în 1963, în Viața Studențească, cu o poezie intitulată Seară în cherhana. Nu am mai găsit-o niciodată printre hârtiile mele; îmi pare rău că nu am inclus-o în volumul de debut, Arme albe, în 1969.

Nici în liceu, nici în facultate, și cu atât mai puțin după absolvirea lor, nu am făcut parte și nu am frecventat vreun cenaclu literar, nici măcar pe cel, mult prețuit, al revistei Echinox, revistă apărută, de altfel, la doi ani după absolvire, pe când eu eram dascăl la țară. Nu e de căutat nimic deosebit în atitudinea mea, nici frondă, nici timiditate, nici desconsiderare. Dimpotrivă, judecată din perspectiva vârstei de acum, mi se pare un fel de acte manqué în care "conflictul" depășea propriul eu, substituind și amplificând incertitudinile (reale) asupra înzestrării mele literare cu o raportare, la fel de reală, dar probabil exagerată, la exigențele de înregimentare ideologică și estetică ale zilei. Se pare că poeziei / poetului nu le stă bine să se ia, prea mult și tot timpul, în serios, dar le e mai ușor să se bată cu propriii demoni decât cu cei zugrăviți pe pereți ori cu cei încopciați între copertele unor respectabile istorii literare.

N-a fost un parcurs lin, dar nici unul extrem de accidentat. Toate începuturile de drum, în viața privată sau în profesiile pe care le-am urmat, au fost ezitante, prin urmare puțin convingătoare. N-am pornit niciodată dintr-o poziție favorizată, nu doar pentru că nu am furat niciodată startul, ci și pentru că anonimatul (atunci când el nu e umilitor) permite combustia lentă, jarul potolit și cenușa uniformă. Am pus mereu pe foc lemnele pe care le tăiasem eu însumi, iar când nu găseam hățișul pe care să-l defrișez, le-am ales pe cele pe care mi le ofereau piața și modelele. Am avut mereu modele, și omenești și culturale, pe care, însă, le-am urmat cu măsură și circumspecție. Îngăduitor cum sunt, din fire, am iertat mult și m-am despărțit fără zarvă, dar definitiv. Doar cu creatorii, în cel mai larg sens cu putință (poeți, prozatori, critici literari, filozofi, istorici, muzicieni, pictori, arhitecți etc.) am rămas într-o relație constant protocolară. E postura, locul geometric cel mai potrivit, care nu doar că-ți permite să judeci (să lauzi sau să dezavuezi), ci și cel care te obligă să rămâi tu însuți și să poți spune: așa, da! așa, nu!

Așa, da!; așa, nu! au fost, până la urmă, singurele porunci în care intuiția, bunul simț și reflexele îndelung condiționate s-au aliat pentru a trece puntea dinspre o solitudine asumată și neresentimentară spre o convivialitate molcomă, neexpansivă, dar deloc morocănoasă și extrem de rar păguboasă.

Cărți publicate (fără reeditări și antologii):

Poezie:
Arme albe, Editura pentru Literatură, 1969
Fum și ninsoare, Editura Dacia, 1972
Provincia cărturarului, Editura Dacia, 1975
Starea de urgență, Editura Cartea Românească, 1981
Grădina oarbă, Editura Dacia, 1984
Insula verde, Editura Cartea Românească, 1986
Orbite, Editura Cartea Românească, 1989
Călăuzele oarbe, Editura Albatros, 1999
Urme și semne, Editura Limes, 2004
Lumină neagră, Editura Limes, 2008
Animale domestice, Editura Limes, 2011
Locuri pustii, Editura Cartea Românească, 2013
Periscop, Editura Cartea Românească, 2019
Capcanele, Editura Limes, 2022.

Proză:
Ora morilor de vânt (proză scurtă), Editura Dacia, 1978
Andante (roman), Editura Limes, 2006
Camera obscură (roman), Editura Limes, 2013
Ora închiderii (roman), Editura Cartea Românească, 2016
Paragina (roman), Editura Cartea Românească, 2023

Eseu:
Naufragii în Bibliotecă, Editura Albatros, 2000
Subteranele memoriei, Editura Universal Dalsi, 2001
Marx contra Isus, Editura Universal Dalsi, 2003
Recapitulări, Editura Limes, 2023

Cărți pentru copii:
Poveștile ariciului Păpădie, Editura Dacia, 1999
Pisoi mai mari, pisici mai mici și-un castel cu cinci pisici, Editura Limes, 2009

(Vasile Igna)



Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Vasile Igna, CV-ul Dvs. "neconvențional" și "narativ", ca o poveste - așa cum ne place să cerem scriitorilor și criticilor literari români pe LiterNet - este o adevărată operă literară, prin substanță și stil. Dar nu una ficțională, fiindcă toate cele istorisite sunt lucruri care vi s-au întâmplat și "oameni cari au fost" în "acoladele" existențiale.

Se observă că aveți un adevărat cult pentru trecutul afectiv și pentru cel socio-cultural. Totodată, ca poet sunteți un autor liric modern, dacă nu modernist, apropiat de generația '60, cea a "neomodernismului" autohton. Volumul de debut a apărut, de altfel, în anii celui de-al doilea "val" al generației '60.

Cum se "împacă" modernismul poetic și literar cu această recuperare afectuoasă a trecutului, respins vehement sau "epurat" de către moderniști interbelici precum Ion Barbu? Valorizați tradiția și tradiționalismul considerate de obicei vetuste de către poeții moderniști și avangardiști? Poezia este pentru Dvs. mai "încăpătoare" și mai tolerantă cu trecutul, revizitat într-un sens mai degrabă postmodern?

Și întrebările poate cele mai dificile din acest dialog pentru care vă mulțumesc: Cum definiți poezia și cum o înțelegeți? Ce este poezia văzută și scrisă de Vasile Igna?

Vasile Igna: Înțelegând că dialogul nostru e liber, mi-ar părea firesc să nu trebuiască să respect ordinea strictă a celor cuprinse în întrebările dumneavoastră, deși mă voi strădui să o fac. Prin urmare, nu aș spune că am un "adevărat cult" pentru trecut, fie el și afectiv, ci mai degrabă un respect fără rezerve, dar o admirație selectivă. Mai exact ar fi să spun că nu sunt tolerant cu trecutul propriu, ci că mi-l asum doar în ipostazele lui... tolerabile și măcar relativ raționale. Da, din această perspectivă, poezia mea e mai solidară cu trecutul decât cu prezentul, pe care mă limitez să-l trăiesc "în direct" fără pretenția de a concura visul. "Împăcarea" despre care vorbiți Dvs. este o atitudine de istoric care nu-și trădează sursele / izvoarele și nu ignoră martorii oculari, ambele la vedere și cu acces liber. Încerc, pe cât posibil, să nu-mi oprim subiectivitatea, dar nici să nu-i acord mai multe drepturi decât are, altfel spus, să nu o adaptez după propriile dorințe sau, Doamne ferește, fantasme. Deși, și în acel teritoriu se poate naște marea poezie. Dacă a fi în acord cu propria structură (adică tipar sufletesc și memorie culturală) înseamnă a fi tradiționalist (mai corect ar fi: conservator), atunci sunt tradiționalist/ conservator. Dacă, dimpotrivă, îmi revizuiesc poziția și îmi adaptez uneltele după diapazoanele veacului / veacurilor, atunci cu siguranță sunt ori modernist ori neomodernist. Cum nu mă simt deloc aparținând generației '60 (cu excepția, poate, a lui Cezar Baltag și Leonid Dimov, din motive diferite) și nu fac parte, cu siguranță, nici din generația '80 (a cărei afirmare am susținut-o ca editor), și cum, hélas!, generația '70 nu... există, mă consolez cu situația de a fi "călare pe două veacuri". Și apropo de generație, nu sunt nici ipocrit, nici vanitos când refuz să văd în ea altceva decât o etichetă circumstanțială pentru parantezele (nu acoladele!) unei irepresibile succesiuni temporale. Nu o marcă, asemenea celei, să zicem, de automobile, și nici o denumire cu origine controlată, ca la vinuri, ci un prilej de a te sustrage anonimatului și a te încadra într-un tipar prestabilit sau, mai degrabă, desenat a posteriori / post festum.

Și pentru că l-ați pomenit pe Ion Barbu, a cărui poezie o prețuiesc foarte mult, îmi vine în minte Nu-ul lui Eugen Ionescu, dar, paradoxal, nu pentru acuzele (menite, cum singur recunoaște, "să facă zgomot") pe care el le aduce poeziei acestuia (memorabilă pentru mine este acel Nastratin Hogea la Isarlâk sau Monsieur Teste în nădragi, pe pământ turcesc), ci pentru un fragment din Jurnalul (august, 1932) care însoțește "studiul" pe care i-l dedică. Citând un pasaj (despre o plimbare prin Montparnasse) din celebrul Contrapunct al lui Aldous Huxley, Eugen Ionescu se arată revoltat-nedumerit că acesta "îi pune pe români între letoni și laponi", "care toți (Doamne ajută!) sunt artiști".

Despre letoni, numai de bine, aș spune, dar despre laponi? Ce-or fi având ei cu poezia, în afara faptului că mustățile lui Ion Barbu și figura lui morocănos-virilă semănau cu cele ale drăgălașelor mamifere din Laponia, Țara Ghețurilor Veșnice?

Prefăcându-ne că nu vedem subtextul adevărat al îngrijorării lui Ionescu (românul "rudă săracă a intelectualității europene"), am putea trece cu ușurință și peste gâlceava care agită / separă / pune în dezacord "generațiile" prezente azi în cuprinsul literaturii române, îndeosebi în pământul accidentat al poeziei, dar nu numai. Este / sunt ea / ele îndreptățite? De ce nu? Miza e aceeași dintotdeauna: vizibilitatea, băgarea în seamă, nevoia, justificată, de recunoaștere, afirmare și confirmare. Cum poeții cu adevărat mari se nasc rar, startul e compact (cu toate că se poate fura relativ ușor!), alergarea dezordonată, sosirea imprevizibilă. În pluton se poate alerga într-un anonimat nefrustrant, dar la sosire se văd bine și câștigătorii, și mediocrii, și codașii. E o lege nu doar a sportului, ci una a vieții însăși. Competitorii sunt de toate calibrele și de toate înzestrările; unii au o respirație domoală, alții una accelerată și, nu puțini, una artificială. Competiția tolerează orice (inclusiv un pic de burtă, mai multă chelie, un echipament mai ponosit, jambiere desperecheate, ghete cu crampoanele tocite etc.), dar, mai degrabă sau mai târziu, îi exclude sau îi pune la locul lor pe cei lipsiți de har și de suflu, pe leneși, pe gângavi, pe atleții dopați și pe impostorii sadea. Nu e o constatare cu gust de consolare, ci rezultanta unei mișcări browniene care e dependentă nu doar de temperatura (intelectuală) a mediului, ci și de masa și rezistența particulelor, care nu se opresc definitiv decât la temperatura de zero absolut. Și cum planeta noastră pare a oscila între încălzirea globală și răcirea progresivă, nu se știe niciodată!...

Până la urmă, toți ajungem să supraviețuim cu ajutorul respirației artificiale (nu știu dacă vă mai amintiți, e și un titlu al unei cărți de poezie a lui Dorin Tudoran!), ceea ce ne conduce inevitabil la acceptarea unui compromis provizoriu, care își are izvorul în acceptarea evidenței că noul pare întotdeauna contrafăcut, deci acceptat cu rezerve, iar vechiul durabil, deci indispensabil. Deviza Sauve qui peut! nu e un îndemn adresat înotătorului, ci un apel de control destinat antrenorului și, nu în ultimul rând, un avertisment trimis juriului (criticii?), care trebuie să monitorizeze nu doar voința și mușchii competitorului, ci, mai ales, compatibilitatea dintre rezultatul final și respirația ("respirarea", ar spune Nichita Stănescu) supra sau subacvatică.

Nu am nicio prejudecată, citesc, cu interes și speranțe, poezia nouă, mai nouă, ori recentissimă atât cât pot să ajung la ele prin reviste, cărți, (puține) postări individuale și platforme specializate. Nu e chiar mediul meu de supraviețuire, dar contextul și nevoia de a-mi antrena flerul de fost editor mă îndeamnă să fiu măcar la curent. Îmi place aerul ei proaspăt și neinhibat, și nu-mi displac nici tăietura ascuțită, cu rana la vedere, ori "ecologismul bine temperat" atâta vreme cât nu sunt o draperie în spatele căreia bolborosește căldarea corectitudinii politice și radiera nediferențiată a woke-lui. Pentru aprecierea sănătății arborelui, ramurile sunt suficiente, dar rădăcinile sunt indispensabile.

Cum poezia nu e o livadă îngrădită, ci un drum public, cu reguli aleatorii și agenți de circulație relativ îngăduitori, mașinăria înaintează atât cu combustibil de calitate, cât și în virtutea unei inerții multiseculare. Doar că acum, cu toate că se rulează mult și în afara pistei de concurs, motoarele mi se par cam prea tare ambalate și zgomotul tobelor de eșapament uneori asurzitor, alteori eliminând gaze nu prea frumos mirositoare. E prea departe finish-ul pentru a întrezări câștigătorii, pariurile sunt riscante, deoarece vocile sunt încurcate sau suprapuse, portativele schimbătoare, diapazoanele dezacordate,... meteorologia imprevizibilă. În plus, concurenții se confundă cu spectatorii, râd împreună și plâng separat. E un fel de râsu-plânsu, când eliberator, când opresiv. Lipsesc nuanțele; nu mai există zâmbet sau ironie, ci sarcasm, nu mai există lacrimi, ci picături din extract de tot felul de buruieni mai mult sau mai puțin perene. Ce să mai vorbim de pudoare, de compasiune, de bucuria pură și simplă, ori de mângâierile fără subtext, explicit, sau vag, pervers!? Se pare că am cam început să uităm că gravitația supraveghează întreg universul, nu doar pe cel al poeziei. Ar fi de dorit să nu mai confundăm temelia cu acoperișul, mai ales când încăperile sunt goale și "organele-s sfărmate". Poate că uneori ar fi suficiente instinctul și intuiția, dar ce ne facem atunci când lipsesc logica, luciditatea și autocontrolul?

Și acum, despre "definiția" poeziei. O definiție de la un Níme'n Drum, cum spun ardelenii? Dar cine mă cred eu? Cine sunt eu, ca să dau definiții indefinibilului?

Voi încerca să ies din încurcătură cu ajutorul unui aide- mémoire, deocamdată de uz strict personal (obicei mai recent, adoptat după ce am închis majoritatea parantezelor) intitulat Exerciții de prudență. Fără nicio pretenție de originalitate, ele se numesc Exerciții, pentru că asta și sunt, și de prudență pentru că terenul e când foarte alunecos, când foarte accidentat, iar eu nu sunt prea sigur că ochiul meu vede bine și urechea distinge corect. Rămân cu speranța că eventualul cititor va ierta îndrăzneala și va accepta convenția. Și, în plus, că va înțelege că mă însoțește pe o potecă, și nu pe o autostradă, fie ea și nesuspendată. Așadar:

1.1 În poezie nu vezi cu ochii trupului, ci cu cei pe care-i zămislește rostogolirea imprevizibilă a sunetelor. Poezia e vederea transformată în credință. Cred pentru că văd, văd pentru că încerc să înțeleg. Văzul te face să crezi că înțelegi, înțelegerea te îndeamnă să crezi că poți comunica. Sunetul creează, înțelegerea procreează. E diferența dintre cel ce face dragoste, pentru că iubește, și cel care iubește (și face sex), pentru că vrea să fie părinte.

1.2 Poezia, în esența ei, e neutră. Eu nu e egal cu tu sau cu noi, nici el nu e egal cu voi sau cu ele. Persoana e absentă nu pentru că așa vrea cel ce scrie, ea trebuie să fie absentă pentru că poezia nu aparține eu-lui explicit, manifest, ci eu-lui neutru, care nu e nici masculin-viril, nici feminin-delicat, ci neutru pur și simplu. Neutru, dar nu asexuat. Poezia nu are miros, dar are ritm, poezia nu are ecou, dar are sunet primar, care nu e nici de clopot, nici de orgă, nici de flaut, nici de vioară. Și nici măcar de glas omenesc. Poezia e sunetul însuși, încopciat cu nasturii de sidef ai cuvântului. Sunetul e vibrație, iar vibrația e inima care bate și sângele care irigă arterele invizibile ale sufletului. Și tâmpla fără frontiere a incertitudinii.

1.3 Cât din poezie e cuvânt și cât e limbaj? Structuraliștii ar avea răspuns și la această întrebare, care este, de fapt, o dilemă ce poate fi dezlegată și de o vânzătoare din piața de legume. Indecența de a le pune pe același plan nu rezolvă mare lucru, dar transformă pe poetul adevărat într-un frate de cruce cu versificatorul, care are întotdeauna sângele în altă parte decât în vârful creionului.

1.4 Dacă adesea vorbește în Pustiu - și chiar astfel vorbește! -, poetul îmbracă veșmintele zdrențuite ale lui Ioan Botezătorul și în loc de apa Iordanului botează cu miezul fierbinte al lacrimii.

1.5 Cum se "comunică" în poezie? Dacă ai auzul ascuțit și imaginația pusă la lucru, prin "telefonul fără fir" ce leagă, asemenea unor cratime invizibile, razele de lună de miresmele ce însoțesc nașterea cuvântului.

1.6 Am iubit dintotdeauna insulele. Doar acolo am încercat senzația că sunt înconjurat de ceva în perpetuă mișcare și transformare, că valurile mării sau ale oceanului sunt întotdeauna pregătite să primească pașii ezitanți ai Mântuitorului. Mersul pe ape nu e relevant decât în comparație cu mersul pe uscat. Acesta e și miracolul poeziei: un mers pe ape în întâmpinarea carității și a luminii. Doar că, spre deosebire de veleitar, de pedestraș, poetul adevărat nu trebuie să învețe zeci de ani să pășească pe ape. El se naște gata învățat. Pentru pedestraș e mult mai simplu să cheme luntrașul și să-l ademenească să-l treacă pe celălalt mal. Și niciodată nu va avea sentimentul că slujbașul ce ține vâsla în mână poartă masca în infinită metamorfoză a lui Charon. Așa-zisele daruri supranaturale nu sunt altceva decât prelungirea invizibilă a harului.

1.7 Neutralitate sau impersonalitate? Dacă ar fi să vorbim despre cea de-a doua, nu aș găsi nimic mai potrivit de spus despre poet (poate și despre poezie) decât să repet ceea ce spunea împăratul Hadrian, cu cuvintele adevăratei lui născătoare, Marguerite Yourcenar: "Un homme qui écrit ou qui calcule n'appartient plus à son sexe. Il échappe même à humain". Doar că impersonalitatea împăratului nu era deloc neutră. Tot astfel, la rigoare, nu ar fi deloc fără sens ca un poet să încerce să mascheze o bună parte din personalitatea proprie pentru a aspira să devină al tuturor. Și să nu-i fie teamă că se falsifică. Pentru daruri nu se percepe dobândă, întotdeauna rămâne destul pentru a o lua de la capăt.

1.8 Poezia e emoție? Se prea poate, cu condiția elementară de a nu stoarce lacrimi. Sau, dacă le provoacă, să le păstreze în spatele pleoapelor, acolo unde se confundă cu retina și cu chingile inefabile ale lucidității și ale îndoielii. Nu de eu-l orgolios și fad al narațiunii biografice și al vanității are ea nevoie, ci de cel minuscul, greu sondabil al seninătății tragice. Al recursului la umbră, ce face din unu nu doar dublu, ci multiplu, asemenea unui clopot dintr-o biserică de țară care se amăgește că poate risipi norii plini de grindină și năduf. Repetiția e succesiune și succesiunea e remediu, uneori drog. Umbra e o strângere de mână a eternității.

1.9 Ce e, totuși, de făcut cu gazetăria versificată? Nimic. Nu repet un loc comun, ci un adevăr când spun că atunci când totul e poezie, nimic nu e poezie. Altfel zis, acolo unde e loc pentru oricine, nu e și locul meu. Purgatoriul e între Infern și Paradis, dar nu e pentru neputincioși, ci pentru nehotărâți. Iar nehotărârea e un fel de camuflaj transparent prin care se văd nu doar tegumentele, ci și măruntaiele. Toate, mai mult sau mai puțin la locul lor, dar toate pregătite pentru asaltul maladiilor și explozia / acolada finală. De ce nu am citi "gazetăria versificată" ca pe o simplă reproducere asexuată a unor cuvinte diverse, fără șansa de a deveni fapte de limbă? În definitiv, de ce nu am putea privi un cuvânt cu aceiași ochi cu care privim trupul unei fecioare nubile ce își visează nu doar Făt-frumosul, ci și casa plină de copii? Ce legătură are înfățișarea realității sau a visului cu cuvintele amor sau iubire? Diferența de etimologie nu se transformă în diferență de sens, ci de sunet cu frecvență distinctă și accente schimbătoare. Altfel spus, fiecare umblă pe picioarele lui. Chiar și pervertite de uzul vulgar, poporan, de fiecare zi, cuvintele au propria "experiență existențială", respiră singure, dar trăiesc și cugetă împreună. Poezia le schimbă identitatea, dar nu și sexul.

1.10 Poezia nu e "perfectă" decât dacă își acceptă (ea, și nu autorul ei!) neputințele, limitele și dreptul la diferența specifică. Miracolul ei nu e în potrivire, ci în antiteză, nu în flacără, ci în cenușă, nu în foc, ci în fuiorul de fum ce urcă spre Înalt. În umilința orgolioasă a spunerii, nu în efortul, la îndemâna oricui, al ascultării.