Precista ta, nu ți-am spus să nu te bagi? Ce-am zis eu către tine, măi?

Daniel Cristea-Enache: Am văzut pe Facebook că faceți postări fie cu cărți noi primite de la scriitoare și scriitori, fie cu natura vegetală, flori, plante, copaci, în diferite anotimpuri. De aceea ultima "rundă" din dialogul nostru (pentru care vă mulțumesc încă o dată!) aș vrea să fie tocmai despre lumea naturii văzută prin ochii Dvs.

Este faimoasă scena cu Sadoveanu făcînd cea mai reușită descriere a naturii după ce, în excursia cu pluta pe Bistrița, fusese mereu cu spatele la peisaj, jucînd șah. Ați căpătat, la un moment dat, în copilărie ori adolescență sentimentul naturii și ați căutat în cărți anume paginile în care ea era "descrisă"?

Ce tipuri de grădini și parcuri vă plac, cele franțuzești amenajate perfect sau cele englezești unde natura este lăsată să respire fără mîna corectoare a omului?
Sunteți un spirit citadin și vă simțiți bine în forfota orașului ori, dimpotrivă, gustați solitudinea în mijlocul naturii?
Ați avut animale pe care le-ați iubit?

Al. Cistelecan: Hai să purcedem de data asta de la o evidență atît de clară încît nici eu nu pot trece peste ea: sînt un țăran ratat, dar care încă n-a renunțat la toate veleitățile. Țăranii, se știe ori doar se zice că n-au sentiment contemplativ la natură; sînt naturi capitaliste de-a dreptul feroce și judecă orice peisaj în kilograme sau clăi de nutreț; ce contemplă ei pe cîmp cu încîntare sînt lanurile de grîu, de porumb ori de lucernă, nu cine știe ce aranjament geologic spectacular. Estetica lor e strict burgheză și criteriul ei central e buzunarul. Nu mă miră, căci viața lor (a celor de pînă acuma, că acum vine o nouă țărănime, intelectualizată) era o continuă confruntare - și încă una foarte grea - cu natura și se așteptau, firește, la o răsplată după atîta chin. O poiană nu era pentru ei prilej de reverie, ci o bună ocazie de a evalua starea nutrețului pentru iarnă. Cînd eram pe cîmp la lucru nici eu nu cred să fi fost admirator de natură (în orice caz, pe cea la care lucram o uram). Cînd eram liber însă, îmi plăcea să umblu pe coclauri și le-am bătut de nenumărate ori. Ultima dată cînd am făcut-o temeinic a fost la începutul pandemiei, cînd trebuia să stăm închiși în casă. M-am refugiat în lunile alea, cu soră-mea și ai ei, la țară și, cu adeverință ori fără, am scos cîinele la plimbare pe toate dealurile. Nu ne-a controlat nimeni (cred că n-aveau personal să inspecteze și cîmpurile), și cum era primăvară-început de vară, natura își dădea în petec. Sînt de fapt un profitor, pentru că fotografiile pe care le-ai văzut nu sînt făcute de mine, ci de nepoată-mea Mihaela și de soră-mea, Măriuța. Eu doar mă împăunez cu ele. A fost atunci cea mai sistematică reevaluare și relectură a cărărilor din copilărie și a pădurilor de la marginile satului. Nu mi-a ieșit cu însușirea contemplativității țărănești, așa că am practicat-o, ca diletant, pe cea a citadinilor (asta în teorie, căci citadinii de acum, țărani de week-end, sînt cei care, ajunși la casele părintești, dau drumul la toate drujbele și cositoarele, făcînd de rușine legenda liniștii rurale), pentru care natura e doar loc de plimbare. Aruncuta e un sat (acum în agonie) din mijlocul Cîmpiei Transilvaniei, un sat urîțel, cum sînt toate satele din zonă (casele vechi, cu tîrnaț, alcătuite, de obicei, dintr-o tindă și două odăi, dintre care una de oaspeți, și văruite toate în albastru, au fost înlocuite în procesul de modernizare postbelică - aproape toate, cred că a mai rezistat pînă azi doar una, părăsită - cu niște case morocănoase, aproape ostile, văruite în cenușiu-negru), iar relieful e exasperant pentru străinii de loc. Blaga l-a "mîntuit" dîndu-i un nume atît de sugestiv și extrem-eufemistic ("spațiu mioritic"), dar adevărul e că-i cam oripilează pe șoferi și pe turiști. Alexandru Vlad, născut și el într-un sat din Cîmpie și un dromoman infatigabil, zicea că numai pentru noi, cei născuți acolo, Cîmpia are farmec (el o cunoștea aproape toată, se vede îndeosebi din romanul său Ploile amare). Mie mi-ar fi plăcut mai degrabă o zonă pre-montană, dacă nu una curat montană, dar pînă la urmă m-am consolat cu dealurile noastre golașe (firește că-n vacanțe o șterg la munte, de preferință în Munții Rodnei sau în Apuseni). N-am însă vederea ascunsă a lui Sadoveanu, de a vedea natura nevăzînd-o decît în revelație.

Veleitățile de țăran m-au împins la transformarea grădinii părintești într-o livadă (un gest cam necugetat, după soră-mea, care trebuie să se ocupe de strînsul fructelor: eu mă destind doar cu plantarea pomilor și curățirea de crengi, dar la cules de mere și pere mai ajut cît de cît). Am primit acceptul părintesc și am înaintat încetul cu încetul pînă am acoperit aproape toată grădina (un iugăr bun). Dar conceptele cu care vrei să mă confrunți - franțuzesc și englezesc - sînt inadecvate la livezi; ele sînt potrivite pentru grădini de destindere, cînd ai teren pentru gratuități și estetică, nu cînd ești înghesuit de nevoi pragmatice. Totuși, și-n cazul livezii noastre (căci nu-i a mea, de fapt) se confruntă două concepte: unul foarte pragmatic, al maică-mi, care pretinde ca orice ai planta să producă ceva, și unul care ar îmbina livada cu parcul. O livadă-parc era conceptul meu, dar el e doar un concept tolerat, nu un concept triumfător. Totuși, printre meri, pruni, peri, nuci, cireși, vișini, găsești, cam alandala, ba niște tei, ba niște brazi sau aluni, ba chiar paltin, mesteacăn, ienupăr, mălin, corn, stejar roșu, carpen, tuia, cătină, nuc american, nuc turcesc, frasin, salcîm galben japonez, salcîm roz și tot felul de tufe - de gutui japonez și altele care nu știu ce-s, da-s frumoase. Cred că-i destul de vraiște și destul de incoerentă ca să tragă, cît de cît, spre conceptul englezesc. (Cînd i-am raportat lui Sile Danciu, fratele filosofului Ion Maxim Danciu, ecologist erudit și proiectant de livezi - care a fost profesorul de livezi al lui Traian Ștef și al meu - cum e orînduită livada, s-a apucat cu mîinile de cap.) E o livadă "deschisă", găzduiește și un cireș al unei distinse doamne care voia să planteze un cireș și nu avea unde și care-l vede doar în fotografii. Dacă vrei (să fii de acord), o livadă este o metaforă a continuității generațiilor: un nuc e plantat de străbunicu-meu, de la bunicul meu au rămas niște peri și niște vișini (și cîțiva meri pînă acum cîțiva ani), sînt pomi puși de taică-meu, de soră-mea, de mine și de Alex - cinci generații care se pot regăsi acolo.

Totuși, deși doar tolerat în spațiul livezii, conceptul meu s-a răzbunat după ce maică-mea (spre surprinderea mea totală) a fost de acord ca grădina de peste pîrîu să devină o mică pădure (și ea doar de un iugăr) în care am plantat cam toate speciile de arbori care cresc în România. M-am luptat doi ani cu buruienile, care dominau puieții, și apoi m-am dat bătut, lăsîndu-i pe ei să lupte pentru supraviețuire. Dar păduricea începe să se vadă, ceea ce înseamnă că lupta pentru existență a fost cîștigată de viitoarea pădure. Am fost de rîsul satului cînd am plantat-o, căci vecinii ziceau că mi-am adus lemne, dar am suportat stoic glumele. Sper să apuc să mă plimb și eu prin ea. Dacă nu, măcar alții.

Cu animalele sînt în relații diferite, în funcție de specie, dar nu de ostilitate vădită. Cel puțin nu din partea mea. Dar nu uit nici acum de o vacă năbădăioasă a lui bunicu-meu, care mi-a dat o lovitură cu coarnele, cînd aveam vreo trei ani, de m-a azvîrlit cîțiva metri mai încolo. (Curtea noastră e în pantă și trebuia să apeși bine pe ambreiaj cînd intrai. Bunicu-meu se întorcea de la arie, cu carul, tras de două vaci, plin de saci cu grîu, pe care tronau maică-mea și bunică-mea. Am ieșit să-i întîmpin și probabil am fost prea temerar și m-am proțăpit tocmai în fața vacii care avea alergie la oameni. Bunicu-meu a oprit carul - ceea ce, în pantă, nu era de bine - și m-a luat la rost foarte furios. "Precista ta - a zis -, nu ți-am spus să nu te bagi? Ce-am zis eu către tine, măi?". I-am dat citatul exact, cuvînt de cuvînt, și cum n-aveam decît o zgîrietură, toată scena a devenit comică. (Atunci a fost prima oară cînd am văzut efectele benefice ale unui citat dat scrupulos, nu cum se face prin multe teze de doctorat.) Bunică-mea și maică-mea au izbucnit în rîs - bunicul nu mai avea nici el ce face, cu toată mînia. Am fost faimos cîteva zile: toți trecătorii mă întrebau ce-a zis bunicu-meu către mine.

Cîinii sînt preferații mei (ar fi fost și caii, dar taică-meu, care a tot visat să aibă calul lui, și-a cumpărat primul cal pe cînd eu eram plecat). Am crescut și instruit cîțiva. Pe unul l-am învățat fotbal și era socotit om de bază în echipă (l-am și botezat Bazeru - era porecla unui consătean, dar am folosit-o tocmai pentru că te puteai baza pe el, mai ales la contra-atacurile adversarilor, deși uneori mai dădea și cîte un autogol. Dar nu reușeai să-l driblezi. Nu se speria nici cînd te prefăceai că șutezi puternic - era mai curajos decît fundașii profesioniști de azi). Și acum cînd pornesc la hoinăreală pe cîmp merg cu Duflaș, care în primele ieșiri se speria de căprioare, iar acum moare de ciudă că nu le poate ajunge. Constat însă că șeptelul nostru de animale sălbatice a scăzut cu totul, căci în afară de căprioare (care, de altminteri, vin în livadă aproape zilnic) și cîte-o vulpe nu mai dai pe cîmp peste nimeni (nici peste oameni). Și rareori mai auzi cîte-o ciocîrlie. Pastelurile poeților sînt mult mai animate, dar liniștea de pe dealuri e aproape consistentă. Din păcate, așa-numitele descrieri de natură au cam dispărut din proza actuală (las' că și din poezie). Și nu cred că din pricină că ne-am urbanizat atît de radical, cît din cauză că poeții și scriitorii de azi nu mai știu să dea glas unui peisaj. Păcat, căci peisajele sînt, de fapt, capitole de filosofie imediată.


E deja destul de multă vreme de cînd autorități (critice, dar nu numai) îndeajuns de competente ne-au avertizat de faptul că, peste noapte sau mai încet, dar oricum sigur, cititorii de poezie par să fi dispărut fără urmă (gurile rele spun chiar că ar fi dispărut cititorii ca specie). Atît de fără urmă încît nici cei mai versați paleontologi n-ar mai izbuti, peste ani, să le reconstituie profilul. Ba nici măcar să le evoce amintirea. Secta (căci nu era oricum mai mare de atîta), cel puțin la noi, s-a volatilizat, chipurile, pur și simplu: n-a șters-o englezește în altă parte, n-a plecat nici la cerșit în Italia, nici la căpșuni în Spania, ci, literalmente, s-a topit din cultură. Pe bună dreptate s-au ridicat, în consecință imediată, voci ce pretind ca poezia să fie scoasă din literatură și să nu se mai editeze, că nu-i pentru cine; și nici să nu se mai acapareze prețioase pagini de reviste cu interpretarea ei, numai așa, pentru a speria bieții cititori de romane cu o fantomă. (Mai acum cîțiva - destui - ani, Ion Simuț și-a ridicat lumea-n cap cerînd să nu se mai editeze cărți de poezie pentru că nu mai sînt cititori pentru ele. Ridicatul lumii în cap e un ritual la Simuț, practicat din cînd în cînd ca să simtă că trăiește cu adevărat, așa că nu-i de mirare că a profitat și de această temă, cu toate că nu cred că avea la îndemînă vreo cercetare relevantă. Nici eu n-am, dar cred tocmai dimpotrivă, că niciodată nu s-a citit - chiar multă nu s-a citit niciodată, oricum - mai multă poezie decît acum. Tirajele mici sînt compensate de șansele oferite de internet și de agresiunea recitalurilor și lecturilor publice la care poeții convoacă lumea cu goarne mediatice tot mai răsunătoare; ca să nu mai pomenesc și de exhibiționismul poetic de pe Facebook.)

Să nu mă iau însă după mine și să admitem de bună sumbra constatare. Acuma, ce-i drept, fără cititori, poezia și-a pierdut, cu siguranță, măcar un rost - adică măcar pe acela de a fi citită (de a fi un dar făcut cuiva sau o mînă întinsă spre cineva); chiar dacă, odată cu această pierdere tragică, așa cum stă bine oricărei pierderi, ea nu și-a pierdut și orice rost. Căci, bunăoară și nu mai departe, una e rostul de a citi poezie și alta - de nu cu totul alta - cel de a o scrie (un rost greu, de-a dreptul existențial, măcar pentru o parte din cei care-o scriu). Și pînă nu se pierde cumva-cîndva și acest rost, lucrurile rămîn cam irezolvabile, oricît de dramatice: vor fi tot timpul unii care să scrie poezie, deși nu mai există, nici de leac, din cei ce citesc. Dar asta e: poezia e, oricum, cu sau fără cititori, un gen disperat (scris de oameni a căror singurătate nu poate fi exorcizată prin nicio altă metodă).

Poate tocmai de aceea, pe măsură ce dispar cititorii de poezie - și exact în aceeași măsură - par a se înmulți scriitorii de poezie. Scriitorii de poezie nu trebuie însă confundați - în niciun caz, nici chiar în cel mai disperat dintre cazuri - cu oarece cititori de poezie. Dacă între cele două specii ar exista un raport, nu zic de echivalență, dar măcar de coerență, poezia ar fi cel mai prosper gen. S-ar bate pe ea toate editurile, iar librăriile și-ar umple bucuros - și încă cum! - rafturile cu volume de poeme. Să punem numai ipoteza că din cele cîteva mii de poeți români cam a treia parte - nu mai mult - ar și citi ce scriu confrații în materie, numai așa, de curiozitate, din interes minim de profesie. Toate planurile editoriale s-ar da brusc peste cap și poezia ar deveni marfa cea mai rentabilă. Firește că o asemenea ipoteză nu e nici baremi naivă sau utopică, fiind, în schimb, de-a dreptul absurdă. Dacă e ceva de care scriitorul român de poezie se ferește mai rău ca de ciumă, acel ceva e chiar poezia confraților; a celor de azi în primul rînd, dar și a celor de ieri, fără discriminare. (Dacă, tot prin ipoteză de absurd, vor fi existînd cîteva excepții, firește că-mi cer cuvenitele scuze; dar nu cred să fiu pus prea des în această ingrată și binecuvîntată situație.)

Problema nu e, însă, că ar fi dispărut - și încă nu de mult, fie pe față, fie pe furiș - cititorii de poezie. Asta ar fi o simplă (deh!) criză (de oameni sensibili, să zicem); și încă nu s-a inventat criză care să nu-și caute soluția și care, fie cît de greu, să n-o găsească cumva, să nu revină la echilibru. Problema e, de fapt, mult mai gravă și mai iremediabilă.

Problema adevărată e că n-au existat niciodată cititori de poezie, că nu pot exista cititori de poezie. Iar asta numai dintr-un singur motiv, unul și același pentru toate societățile și timpurile: pentru că poezia, de fapt, nu se poate citi. Nu cum ar trebui citită. Nu cum s-ar cuveni citită.

Și nu pentru că n-ar avea cine (din cine știe ce pricini de cultură, de educație sau sociale); și nici pentru că unii - ori toți grămadă - n-ar vrea (din cine știe ce carență, de obicei admirabilă); ci pur și simplu pentru că poezia e ceva ce nu poate fi citit nicidecum - nici de vrei, nici de nu vrei, nici de-ți place, nici de nu-ți place. Citită - adică înțeleasă, asumată așa cum îi pretinde firea (pătrunsă aș zice, dar mi-e jenă de posibilele conotații).

Povestea cu cititorii de poezie care ar fi existat vreodată, în vremurile literare bune, e o scorneală de literați; ba chiar curată invențiune fictivă de poeți. Iar legenda "vîrstei de aur" a cititorilor de poezie e mit direct; în sensul că e sfruntată excesiv. Specia asta n-a existat nici pe vremea "Cîntării Eladei", atunci cînd Ion din Chios lua toate cununile la festivaluri, nici pe vremea "Cîntării României", cînd ceva poezie (totuși!) se recita pe stadioane și-n săli de sport arhipline. Asta e doar semn că și poezia poate face audiență, că și ea poate face spectacol, dar nu e deloc semn că poate fi și citită.

Și nu pentru că la cititul de poezie s-ar pricepe doar ceva experți (extrem de puțini, firește, cum sînt experții pe orice domeniu), iar masele ar profita doar cu urechea de poezia-show ori de poezia-șlagăr. Nici vorbă de-așa ceva! Tocmai că la poezie nu există experți, nu există clase de abilitare: poezia ne trimite pe toți în clasa I primară. Aici nu există calificare nici măcar pentru clasa a II-a.

Cititul de poezie se face pe litere, împiedicat la fiecare pas, bîlbîit și stîrnind de fiecare dată tot scandalul (ori măcar amintirea lui) care leagă sunetul de semn și pe amîndouă de sens. Ar trebui să retrăim miracolul prin care un desen începe să vibreze și să cînte iar desenele alăturate să însemne și să desemneze lucruri din viața noastră. Ar trebui baremi să ne amintim de mirajul codificării lumii prin mici desene și prin metamorfoza lor în sunete și sensuri, în lucruri și idei/ stări.

Cititul de poezie nu ne trimite însă doar înapoi la stupoarea nașterii sensului, ci mult mai înapoi, pînă la stupoarea nașterii limbajului; ba chiar a sunetului elocvent și semnificant ca atare. Fiecare poem adevărat implică o geneză a limbajului și a vorbirii articulate, e o filogeneză a vorbirii. Auzim (ar trebui să auzim) această arteziană în substratul poemelor, căci ea e acolo. Poemul trăiește (retrăiește) întotdeauna acea spaimă inaugurală, întemeietoare, care îmbină gestul, sunetul, semnul și sensul în potențial comunicativ și simbolic. Retrăiește condiția plasmatică a limbajului înainte de a trăi condiția lingvistică a acestuia; nici nu mai vorbim de condiția semantică, mult prea tardivă. Vede ca materii abia pregătite să intre deodată în sinteză eufonia, scriitura și semnificația. Și vede dincolo de limbajul articulat și decantat: vede rădăcina corporală a limbajului, simte limbajul ca spasm corporal (prelucrat), ca dans imitativ al muțeniei pre-lingvistice (cam așa cum îi explica Socrate lui Hermogenes). Ar trebui să simțim chinul originar al coardelor vocale în tentativa lor de a transfigura zbieretele, mugetele, gîngurelile și scheunăturile în vorbe articulate - și de acolo, încetul cu încetul, în specii de poezie (care nici nu sînt altele decît cele exprimate prin chinul speciei de a ieși din muțenie). Poezia nu se scrie cu cuvinte (orice-ar fi zis Mallarmé), nici gata făcute, nici abia făcute; ea se scrie cu pre-cuvinte mai întîi și abia apoi cu cuvinte care abia atunci se nasc; ea scrie, de fapt, geneza cuvîntului, ducîndu-l înapoi și scufundîndu-l în condiția lui de senzație corporală și ridicîndu-l încet (încet de fulgerător) la condiția de senzație intelectuală; ea reface lanțul de senzații care leagă muțenia elocventă, comunicativă, de incantație și de sensul simbolic. Prima spaimă pe care o stîrnește e cea a corzilor vocale; abia ultima e cea a corzilor intelective (și doar de aici începe aventura explorării ei "intelective", care depinde, desigur, de cultura, sensibilitatea și bunul simț critic al fiecăruia, mereu însoțit însă de conștiința eșecului perceptiv și comprehensiv; lectura unei poezii e o continuă dezamăgire de sine, căci ea nu relevă decît neputința de a intra în depozitul de inefabile; la capătul ei, cum bine zicea Vladimir Streinu, ne așteaptă și o "dramă intelectuală", nu doar o satisfacție. Sentimentul ratării e umbra lecturii de poezie, cu atît mai consistentă cu cît ne dăm seama că explorăm doar marginile și că nu vom ajunge nicidecum la miezul poeziei, care va rămîne veșnic netradus și poate chiar neatins; care e intraductibil și intangibil. Are și hermeneutica falimentele ei.) Firește că la asemenea lectură nu se poate merge în pas alergător, ci numai din piedică în piedică iar capătul poemului e doar o linie de orizont. Cine are răbdarea să citească un poem, fie cît de scurt, pînă la capăt?!

E acum admis de (mai) toți teoreticienii că poetul operează, simultan, cu toate sensurile strînse în dicționare pe seama fiecărui cuvînt; că el le actualizează pe toate, le mobilizează într-o nouă sintagmă și le antrenează într-un efect de sinteză și de fascicul; că, prin urmare, el face vie arheologia cuvîntului, aducîndu-i întreaga devenire la vedere și folosindu-i toate virtualitățile. Și că, în cel mai bun caz (adică mai ușor pentru cititori), pune aceste sensuri într-o ecuație piramidală, privilegiindu-l pe unul ca vîrf sintetic. Dar nu-i deloc obligatoriu să le stivuiască în această ordine cu baza largă și vîrful îngust; mai ales că poeții nu agreează mecanismele de sărăcire a limbajului, ci, dimpotrivă, pe cele de eflorescență. Așa încît sensurile pot sta cam în relația în care stau, în formulele chimice complexe, elementele: într-o spațializare inefabilă, dar legică.

Și dacă ar fi doar atît, că sensurile din dicționar vin de-a valma în sensul poetic! cu bulucul, ca oile la strungă. Dar poetul e ținut să aducă un sens inedit, să le folosească pe cele din dicționare doar ca pe indicii, urme, siaje, pîrtie. Peste ele (pe sub ele, pe lîngă ele, prin ele), el trebuie să investească cuvîntul cu un/ într-un sens nou, la care cele preexistente contribuie doar ca premisă. Și ca treaba să fie și mai nesuferită, noul sens trebuie să fie dopat cu ambiguitate, cu destulă pentru a putea fi, de fapt, desfăcut în mai multe sensuri, niciunul de tot sigur, dar toate palpabile. Niciun dicționar, nici chiar dicționarele Robert sau Larousse, nu poate contabiliza atîtea sensuri cîte folosește un poet. Nu numai pentru că fiecare poet vine cu un sens care complexează dicționarul; și nu numai pentru că poetul folosește sensul ca progresie permanentă, ca materie fluidă - și nu ca dat pietrificat; dar mai ales pentru că poetul actualizează și toate sensurile pierdute; nu doar pe cele uitate, muzeale (pe care firește că le repune la loc, în funcție), ci chiar pe cele pierdute și ale căror urme se mai văd, vag sau transparent, doar în rădăcina cuvîntului; și tocmai de aceea cititul de poezie trebuie să refacă "limbajul originar", să exploateze etimologia pînă unde poate (și cu conștiința că, de fapt, nu poate merge pînă la capăt) și să acceadă la "limbajul primar", zeiesc sau cum o fi fost. Să vadă, de fapt, "limba mamă" de dedesubt și să constate că, în realitatea rădăcinii sale, niciun poem nu e scris doar în limba în care e scris, ci în mai multe; că sub limba pe care o folosește e o rumoare de Turn Babel de sub care ar trebui să mai răzbată, să mai pulseze încă, impulsurile semnificative ale ur-limbii.

Poate că unul-doi savanți (fie și trei, cu cel britanic) ar mai putea face treaba asta. Dar ea ar fi încă o impresionantă treabă de mîntuială cînd e vorba de cititul poeziei. Căci poetul, vrea-nu vrea, e pus într-o dramatică situație de opțiune: el trebuie să aleagă un cuvînt, chiar dacă, în realitate, nu i-ar ajunge toate cuvintele pentru ceea ce vrea să spună. Iar cînd alege un cuvînt, fatal sacrifică altele (de nu chiar pe toate celelalte). Fiecare cuvînt ales presupune o hecatombă, un șir de violențe sacrificiale, de respingeri. Iar ceea ce poetul sacrifică nu participă mai puțin la poezie decît ceea ce el alege și premiază. Așa încît o premisă a cititului de poezie constă în citirea tuturor acestor sacrificii și exilări sau refulări (și depinde, firește, ce sînt acestea anume, că nu-i totuna dacă e o refulare sau o relegare). Lectura a ceea ce poetul a scris implică lectura simultană a ceea ce poetul a sacrificat, a ceea ce poetul n-a scris (dar a spus prin limbajul absent, cel mai grăitor dintre toate). Și nu mai puțin lectura cauzelor acestor sacrificii, eschive sau refuzuri: pentru că n-a vrut, pentru că n-a putut, pentru că ar fi fost imposibil chiar de-ar fi vrut și putut etc.

Nu mai pun la socoteală faptul că poetul are cel puțin două feluri de a nu scrie ceva: de a nu-l scrie și a nu-l spune pur și simplu și de a nu-l scrie, dar a-l spune (adesea cu atît mai pregnant). Nu degeaba toată exegeza s-a bazat pe suspiciunea că poetul una spune și alta gîndește. E o suspiciune exagerată, firește, dar rămîne fapt banal că ilocutoriul e mult mai elocvent decît locutoriul și că implicitul e mult mai bogat decît explicitul. Densitatea poeziei vine, de regulă, de aici, din spusele nescrise; de fapt, din arpegiul celor spuse, al celor nescrise, dar spuse, al celor refuzate și al tăcerilor dintre ele.

Toate astea nu sînt, însă, decît cîteva premise de lectură a poeziei. Ele sînt valabile pentru începutul citirii de poezie și cam pentru orice poet; dar fiece poet mai vine și cu setul său personal de reguli de lectură. Greul abia de acolo începe. De unde poetul ne propune un sens ca valoare și o valoare ca sens. Dar părerea mea e că e de ajuns atîta pentru a-i trece oricui cheful de a citi poezie. Pentru că poezia e ceva ce nu se poate citi; prin urmare, ea nici n-a avut vreodată vreun cititor; doar așa, oameni care se află în treabă...

Așadar, și foarte pe scurt: cititorii de poezie n-au dispărut; din contră, încă n-au apărut. (Poate au acum o șansă, cu ChatGPT și altele care vor veni curînd. Cu ajutorul lor orice cititor va putea vedea imediat istoria oricărui cuvînt, de la indo-europeană la romgleză; va putea verifica într-adevăr originalitatea unei imagini, cerîndu-i programului să-i releve apariția ei în toată poezia lumii; va putea constata care sînt marile obsesii expresive și marile redundanțe și tautologii din istoria poeziei; va putea, în fine, comanda orice cercetare cantitativă așa cum comandă o pizza. Pentru autorii de studii culturale urmează o epocă de boierie: vor putea comanda prin Glovo orice cercetare.) In breve, cititorul de poezie e cel ce abia urmează să vină, nu cel care a fost și a dispărut pentru că s-a plictisit.