Aud mereu judecăți radicale de tipul asta nu e poezie

Daniel Cristea-Enache: La finalul "rundei" anterioare, ajungeați să vă suspectați de "lipsă de gust" fiindcă vă place și poezia lui M. Ivănescu, și cea a lui W. Whitman. Alții ar spune că aveți un gust "eclectic" și că de aceea nu puteți fi un critic de direcție, fiindcă diversitatea poeziei care vă place se reflectă în diversitatea opțiunilor estetice.

Să mai dăm un exemplu: spuneați că scriați în tinerețe poezie ca M. Ivănescu, pînă ați întîlnit originalul și v-ați lecuit. Era chiar poezia care vă reprezenta în cel mai înalt grad. Pe de altă parte, sînteți un mare admirator al poeziei lui Ion Mureșan, care se află, aș zice, la antipodul celei ivănesciene (sau oricum la o distanță considerabilă).

E destul de limpede că gustați, valorizați și interpretați tipuri diferite de poeți și chiar criterii distincte de poeticitate. Totuși, în aceste tipuri, există pentru Dvs. o scară? Sau toate stilurile poetice sînt cumva "egale", în mod democratic, și le valorizați în funcție de performanța individuală a unui autor în interiorul fiecărui stil?

În fine, valoarea estetică pare a fi pentru Dvs. operatorul critic decisiv. Dacă valoare estetică nu e, valoarea ideologică vă interesează prea puțin. Iar dacă valoare estetică e, autorul poate fi orice: comunist, legionar, conservator, liberal...

Dar cum definiți valoarea estetică și cum o înțelegeți? Cum "traduceți" această valoare care are darul de a le potența pe toate celelalte? Prin ce anume Ion Mureșan este un mare poet și se detașează de "plutonul" poeților neo- sau post-expresioniști?

Al. Cistelecan: Văd că m-ai dus cu zăhărelul pînă m-ai băgat într-o fundătură teoretică. Nu știu dacă voi ieși din ea pentru că, după cum bine știi, n-am abilități teoretice, fiind doar un amărît de practician, un fel de zilier semi-calificat. Să vedem ce-o ieși.

Care e, de fapt, secretul criticii (literare)? Tot secretul constă în a ști să-i pui operei întrebarea la care ea ți-a dat dinainte răspunsul (n-o spun de la mine, așa că trebuie să fie adevărat). E o problemă de adecvare la operă, fără pretenții și prejudecăți puse în fața ei; o problemă de așezare corectă în fața operei - și un prag de sfială pe care-l treci cu precauție. Aud mereu judecăți radicale de tipul "asta nu e poezie". Așa ceva nu spune nimic despre poezia în cauză, ci spune doar că judecătorul a venit de-acasă cu pretenția să i se scrie poezia pe care o vrea el. E ca la filmele la care spectatorii și-ar dori alt final, unul fericit, nu unul tragic (cum era, bunăoară, în Love Story, care a făcut ravagii la vremea lui și pe care toate spectatoarele l-ar fi vrut îndreptat).

Nu sînt - și nici n-am măcar veleități - "critic de direcție", pentru că eu cred că responsabilitatea criticii literare e față de literatura care a fost sau este acum, nu față de cea care va fi. Criticul e, de fapt, un om al trecutului. De aceea îl și surprind - adesea neplăcut - inovațiile și revoluțiile. Toți marii noștri critici interbelici au fost șocați pînă la repugnanță de avangarde (cel puțin la început), apoi s-au mai obișnuit. Le dau, într-o măsură, dreptate, chiar și acum, căci de regulă revoluțiile literare sînt pornite de oameni care încă nici nu știu ce e literatura, care-s sastisiți de ea înainte de a o citi. Tupeu revoluționar absolut au, de regulă, inocenții literar.

Drumurile viitoare ale literaturii nu-s deschise de critici, ci de creatorii propriu-ziși. Cu toată autoritatea lui, de-a binelea transcendentă, nici Maiorescu n-a mișcat poezia de pe drumul ei; dacă n-avea norocul să-l aibă în capul listei lui cu "noua direcție" pe Eminescu, s-ar fi făcut de rîs cu ceilalți, toți niște diletanți în comparație cu Grigore Alexandrescu și alte nume relegate. E bine ca un critic să se țină cît mai aproape, fie și gîfîind, de pasul alergător al literaturii, dar n-are nicio șansă să i-o ia înainte. Poate pune cel mult un semn de marcaj - dacă are bună intuiție - prin care să indice drumul favorabil, cum a făcut Lovinescu în cazul romanului "obiectiv", deși, la drept vorbind, scriitorii tocmai atunci se apucaseră de romanele psihologice și analitice, unde obiectivitatea e discutabilă din pornire. Și, oricum, văzuse semnul deja pus de scriitori. Eu aș lăsa literatura să meargă unde vrea, chiar dacă nu mi-ar plăcea unde a ajuns.

Gaëtan Picon a zis la un moment dat că "arta e ierarhie". Nu se referea la vreo ierarhie între genuri/ specii, ci mai degrabă la o ierarhie de valori în interiorul fiecărei specii. Firește, în literatură e caz grav să compari mere cu pere, dar cred că, fie și fără temei teoretic justificat, cu toții practicăm și un fel de ierarhie a speciilor literare. Sau, dacă nu a speciilor ca atare, măcar a complexității problematice pe care acestea o etalează. Vianu spunea - aproximativ - că profunzimea unei opere e un indiciu al valorii, iar această profunzime trebuie să cuprindă/ să implice dimensiunea tragică a condiției umane, însușită compasional. Ar rezulta de aici că speciile mai frivole, mai dispuse la zburda literară, nu pot fi decît de categoria valorică a doua. Dar fiecare trebuie judecată în interiorul domeniului în care se așează. (Un poet care moare pare din principiu favorizat față de unul care dănțuiește, dar depinde și de felul în care unul moare și celălalt dănțuiește.) Deși un sentiment de discriminare tot persistă. Cine ar putea, bunăoară, să-i bage ceva de vină unui poet exemplar al frivolității și voluptăților senzuale cum a fost Emil Brumaru? Dar dacă în vreme ce-l citești te gîndești, să zicem, la Rilke, parcă n-ai admite că-s ambii mari poeți. În orice caz, ori pe cine ai citi nu trebuie să uiți că au scris poezie și Eminescu și Rilke și să-ți drămuiești entuziasmul în funcție de aceste repere. Dar astea sînt chiar mere și pere (ce vreau să spun e că, totuși, nu trebuie să uiți de mere nici cînd mănînci - cu mare poftă chiar - pere).

Ar fi comod pentru noi să putem elabora o grilă - cum e cea de la testarea națională a elevilor - pentru a stabili valoarea unei opere. Bunăoară, pentru inovații formale - de la 1 la 5; pentru expresivitate - de la 1 la 10; pentru complexitate problematică - de la 1 la 7; pentru originalitate (care-i totdeauna relativă, pentru că depinde în primul rînd de cultura cititorului) - de la 1 la 10; ș.a.m.d. Facem apoi o medie și ne dă rezultatul corect. Din păcate, n-ar avea niciun haz. Nu numai pentru că, de pildă, o poezie fără nicio metaforă poate fi mai valoroasă decît una care debordează de metafore, ci și pentru că intervine o suită de inefabile și de subiectivități care afectează "obiectivitatea" grilei.

Ca opțiune personală, sînt mai impresionat de (mai sensibil la) poezia cu miză ontolgică și cu forță imaginativă. De aceea sînt de partea lui Ion Mureșan, pentru că are întotdeauna un sentiment carnal al cuvîntului, o forță de concretizare a imaginației pe care au mai avut-o doar Eminescu și Arghezi, pentru că vede realul în scenarii halucinatorii, cu fond simbolic, și pentru că miza ontologică a poemelor lui e imperativă, paroxistică. Dar nu fac din absența acestor dimensiuni un criteriu de reproș pentru alți poeți. N-au astea, au altceva, altele. Important e să aibă ceva al lor. (Cazul meu personal nu e relevant; se vede asta și din bucuria cu care am abandonat; neavînd imaginație, m-am bucurat să văd că poate cineva face muzică din insignifianță, dar am văzut, totuși, că Mircea Ivănescu e - deși clandestin - un mare imagist, un mare producător de metafore și scenarii simbolice.) Dacă un poet are carte de identitate, e în regulă, indiferent ce scrie pe ea. Dar, chiar de nu vor fi existînd în fiecare domeniu 262 de grade de noblețe, cum erau la ruși sub Petru cel Mare, și-n artă există ranguri de mărime diferită.

N-am rezolvat problema pe care mi-ai dat-o. În principiu, nu vreau să-i cer unui poet altceva decît îmi dă el. Dar aș vrea ca pachetul primit să fie folosit la maximum de potențial estetic. I.A. Richards - cred că el, pentru că el e mai apropiat de psihologia criticii - zicea că nu ne scot din sărite cărțile proaste (cu astea ne purtăm chiar mizericordios), ci cărțile care nu valorifică potențialul care se întrevede. Sîntem mai severi cu poeții care promit și dezamăgesc deodată, care nu se țin de promisiuni. Dar dacă promisiunile lor sînt mici, nu-i caz grav; totul e să se țină de ele. Nu-i pot reproșa unui poet care scrie un madrigal șăgalnic, plin de aluzii senzuale, că n-a scris o dramă de amor și că nu ține seama de virtualitățile thanatice ale iubirii. Încerc să-mi adecvez așteptările la ceea ce am primit, nu să adecvez ceea ce am primit la pretenții exagerate și incompatibile. Dar desigur că nu e totuna dacă primesc un pachețel sau un colet greu de dus.

Sînt, așadar, cît se poate de "eclectic", dar cu preferințe.