Dacă nu mă convinge arta, nu mă convinge nici ideologia

Daniel Cristea-Enache: Din felul cum vă scrieți răspunsurile, se vede că v-ați "ratat" nu numai cariera de poet, ci și, cum o cerea Călinescu, pe aceea de prozator... E drept că și personajele precum badea Hedeș, și replicile lor sînt de ajutor în acest sens.

V-ați referit la "anticomunismul post-comunist" destul de "vehement" în anii '90, dar care în ultima vreme pare să fi pierdut din suflu. Intelectualitatea tînără de azi este mai degrabă de stînga decît de dreapta sau, în alți termeni, mai curînd progresistă decît conservatoare sau (neo)liberală. Dvs. ce ideologie aveți, dacă veți fi avînd vreuna? Dacă aveți, vă ajută ea sau mai mult vă incomodează în critică, în analiza și interpretarea operelor literare?

O critică în grilă ideologică, așa cum făcea Ovid S. Crohmălniceanu în Literatura română între cele două războaie mondiale, adică într-un mod sistematic și asumat, nu circumstanțial, vi se pare a fi o dimensiune în plus pentru critica literară? Sau, dimpotrivă, o carență a ei?

Al. Cistelecan: M-am gîndit că o ratare eclatantă, sigură și clară, le acoperă și pe celelalte. Și, oricum, trebuie ținut seama că nu era premeditată (căci încă nu știam de rețetă), ci absolut naturală, firească. Iar contra firii presupun că n-are rost să te încăpățînezi.

Poate nu-i nevoie, dar aș vrea totuși să precizez că-i aveam în vedere, cînd am vorbit de vehemența anticomunistă din post-comunism, numai pe cei care au practicat în vremurile comuniste doar un anticomunism tăcut, interior (sau de bucătărie, ca mine), și nu pe cei care au ieșit cu proteste publice și au tras consecințele gesturilor lor. Doina Cornea, Paul Goma, Dorin Tudoran, Mircea Dinescu - și alții, desigur - aveau toată îndreptățirea să-și continue anticomunismul, în orice termeni radicali ar fi voit. Anticomunismul feroce al celor care s-au trezit cu el abia după '89 mi s-a părut însă cam lipsit - să zicem - de estetică. Dar cred că, la urma urmei, aveau nevoie de o revanșă (chiar și asupra lor înșile).

Ai dreptate, așa mi se pare și mie, că tinerii se străduiesc să reînvie "stînga", s-o scape de complexul de vinovăție, s-o exorcizeze și s-o reabiliteze și că (unii) au devenit cam prea militanți în materie de "progresism". Eu mă suspectez că sînt foarte slab ideologizat, nesigur, dînd dreptate cînd unuia, cînd altuia, după cum bate vîntul argumentelor. În discuțiile "ideologice" sînt mereu tentat să-i dau dreptate celui cu care vorbesc, părîndu-mi-se că are păreri mai articulate și mai bine argumentate. Pare că toți ceilalți au dreptate, doar eu nu. A trebuit o dată să cedez și în fața unui taximetrist care voia să anuleze toate taxele și impozitele. Cu greu am reușit să-i storc cîțiva bănuți pentru cei de la externe. Sînt fluctuant, cînd reacționar, cînd revoluționar, în funcție de problemă. Le dau dreptate, bunăoară, celor de la USR în problema pensiilor speciale (și bine au făcut că au introdus în programul de reziliență această problemă; nesiliți din afară nu cred că ne-am fi atins de ea; și nici așa nu prea cred că ne vom atinge) și-n altele, dar i-aș încuraja pe cei de la PSD să reintroducă impozitul progresiv. Să-ți spun drept, mi-a convenit cînd Tăriceanu a introdus cota unică (cred că Năstase sau specialiștii lui n-o calculaseră bine; îmi aduc aminte că, deși eram practic la limită, cum se spune, trebuia să nu mă ating de salariul de pe ultimele două luni, căci eram obligat să-l returnez la declarația finală), dar mi s-a părut mai echitabil - chiar mai etic - impozitul progresiv. Și acum mi se pare. Am votat, pînă au existat, cu țărăniștii, crezîndu-mă creștin-democrat (cred c-am rămas, deși nu neapărat practicant), dar creștin-democrația a ieșit din istorie (mi se pare că numai la nemți mai rezistă). Partidele noi (nu numai la noi, ci cam peste tot) văd că se feresc să aibă în numele lor vreun indiciu ideologic - dogmatic, programatic, identitar -, preferînd să se boteze cu niște lozinci. Ce-i aia "Alianța pentru unirea românilor"? Celelalte partide sînt pentru împrăștierea lor? Sau Uniunea Salvați România? Celelalte vor s-o sugrume? Cei care le aprobă numele ar trebui să-i oblige să aibă un indiciu programatic în titlu, nu doar un slogan demagogic.

Deși nu sînt nici practicantul "politicii corecte", văd în ea un program de îmblînzire a cruzimii sociale (societale?); și cred - cu Rorty - că orice domesticire a cruzimii e un progres uman relevant și necesar. Din păcate, chiar și în cazul ei - în pofida numelui! - se vede că orice ideologie odată ajunsă la putere devine - cum s-a spus - intolerabilă. "Cancel culture" mi se pare un sacrilegiu (o oroare chiar), deși sînt de acord cu multe din componentele care tind să refacă justiția socială sau culturală și care restituie minorităților - de orice fel - demnitatea și dreptul la prezență, manifestare și reprezentare. Nu cred însă că ele trebuie să-și ia revanșa asupra culturii trecutului și să cultive un spirit de vendeta care duce direct la cenzură și - mai grav - la agresiunea asupra trecutului cultural și la ediții malformate ale operelor lăsate de acesta. Respectul față de integritatea operelor era o instituție sfîntă pînă acum. Nici chiar proletcultiștii nu schimbau cuvintele dintr-o operă a trecutului, ci doar le eliminau prin edițiile lor ciuntite și pline de paranteze. E o campanie de re-lectură a trecutului care va afecta și literatura dacă ea va fi citită și judecată după standardele civile de azi (am văzut deja la nepoată-mea, pentru care Tom Sawyer e un rasist, nu un ștrengar foarte simpatic). Nu vreau însă să exagerez, la noi astea sînt încă mai degrabă spaime din auzite decît pe trăite.

E curată efervescență în stînga intelectuală a tinerilor și nu mă mir că pare a fi orientarea dominantă printre ei. Au fost atît de marginalizați încît s-au simțit de-a dreptul excluși din viața socială și culturală. Nici acum nu stau cu mult mai bine, căci îmi pare mai degrabă o stîngă de cenaclu, de medii universitare de nișă, de sectă. N-au reușit să intre pe piața mare, în media de prim-plan. Bunăoară, n-avem niciun post de televiziune de stînga, ci doar cîteva posturi naționaliste și populiste, dar care sînt evident de dreapta. Între experții invitați la talk-show-uri rareori vezi cîte-o prezență, absolut exotică, care vine dinspre stînga, deși reprezentanții ei par mult mai bine pregătiți (și chiar sînt). N-au reușit nici să lege un dialog cu mandarinii de dreapta, care-i tratează de sus, cu o aroganță asumată ca premisă de intangibilitate. Drept efect, și cei de stînga îi congratulează doar cu ironii și-i iau peste picior, așa că am ajuns, de fapt, la confruntarea între două aroganțe. Cei de vîrsta mea scot de fiecare dată o sperietoare de care tinerii nu sînt vinovați: "vreți iar comunism?!", știind bine că stînga are atîrnată de picior fantoma comunismului. În interbelic, Lovinescu a constatat că-n vreme ce societatea luase o cale "revoluționară", toate doctrinele care se vehiculau erau "reacționare". Situația nu s-a schimbat mult și - trasată cu rigoare - s-ar vedea că izoglosa ideologică în care e cuprinsă, bunăoară, doamna Șoșoacă are la vîrful ei adevărate monumente culturale și venerații publice. Firește, ar fi o blasfemie să-i pui de aceeași parte, dar fundamental acolo sînt.

Văd că avîntul intelectual al stîngii a pătruns - inevitabil - și-n cîmpul literar, reînviind dezbaterea fondatoare a criticii românești, cea dintre Gherea și Maiorescu, dintre arta cu angajament social și arta cu angajament doar "gratuit", delectabil. Desigur că lucrurile n-au stat chiar pe loc și nu mai vorbim acum în termenii primitivi de atunci, dar în esență tot despre relația dintre artă și ideologie e vorba. Cred că nu există artă fără ideologie, fie asumată, fie doar implicită, și pînă și orice peisaj poate fi citit inclusiv prin grilă politică. O frunză care cade, cade pentru că e oprimată - și se află, fără s-o știe, într-o situație politică. Dacă în căderea ei e purtată de vînt și răsfățată cu un zbor final, avem o ceremonie fastuoasă de înmormîntare, burgheză; dacă e fulgerată sau degerată, avem o victimă clară. Chiar dacă ar cădea pentru că asta e soarta frunzelor, tot am avea de-a face cu un destin injust. Caricaturizez, dar vreau să spun că grila politică / ideologică e una cu totul îndreptățită, pentru că nu poate fi exclusă. În plus, ideologia promovată de o carte sau pitită în ea e o cheie pentru a ne da mai ușor - ca să vorbesc și eu ca Ibrăileanu - asentimentul, agreement-ul. O ideologie neagreată e o piedică, dar nu o piedică insurmontabilă pentru a percepe valoarea estetică a unei opere. Nu spun că ideologia e indiferentă la valoare, dar nu e o condiție sine qua non. Arta o poate transcende, deși n-o poate mîntui (dacă e cazul). În fond, confruntarea se duce între două propoziții simple; pe de o parte - nu există mesaj în afara valorii estetice, pe de alta - mesajul e protagonistul. (Din păcate, a mai fost - în proletcultism -, și văd adesea că tinerilor critici de azi li se pune în cîrcă un fel de recidivă.) Ca retrograd, eu sînt pentru prima propoziție și cred că valoarea estetică potențează inclusiv valoarea ideologică - în mult mai mare măsură decît ideologia valoarea estetică. Ibrăileanu, că tot l-am pomenit, îi spunea lui Zarifopol (pe vremea cînd această dispută se ducea amical) că, din păcate, "critica estetică e scurtă și nu rentează". Răspunsul lui Zarifopol e valabil și azi: dacă nu există valoare estetică, nimic nu există (într-o operă ce se vrea de artă). Valoarea de artă (dar nu de gratuitate, de "artă pentru artă", pentru ea însăși) e garantul tuturor celorlalte componente ale valorii estetice - o valoare care le absoarbe și potențează pe toate celelalte.

Fiind atît de slab ideologizat, nu mă simt agresat de ideologia aberantă a unei opere. Pot scrie opere relevante și comuniștii și legionarii. De altfel, eu mă suspectez adesea de lipsă de gust, avînd în vedere că-mi place și poezia lui Bacovia și a lui Saint-John Perse, și a lui Rilke și a lui Kavafis, și a lui Mircea Ivănescu și a lui Whitman. Desigur că m-aș putea ascunde în spatele distincției făcute de Maiorescu, între firile critice transparente și cele creative refractare, dar tot rezultă o toleranță cam incongruentă. Admir și decența din poezia șaizecistă, dar și (cu măsură, ce-i drept) exhibiționismul din poezia ultimelor valuri. Pentru opțiunea ideologică a unui poet / a unei poete, eu n-aș conta pe mine. Dacă nu mă convinge arta, nu mă convinge nici ideologia. Dacă arta mă convinge, nu sînt exasperat de ideologie. Toată lumea poate greși, iar poeții au dreptul și la aberații.