Eu zic și acum că Ardealul, literar, e ratat

Daniel Cristea-Enache: Minunat scrise secvențele din copilărie (citiți-le aici)...

După cum se vede, copilăria Dvs. s-a suprapus cu anii sovietizării României, fapt detectabil și în programa cu lecturi obligatorii de la școală: Tînăra gardă, Așa s-a călit oțelul... Ați trecut cumva și printr-o fază de pionier vajnic, crezînd adică în directivele partinice? Sau ați fost de la bun început un "apolitic" ori un "sceptic" în pantaloni scurți față de învățămîntul politic "vărsat" în învățământul propriu-zis?

Aveați 14 ani la schimbarea de "gardă" de la Dej la Ceaușescu. Cum a ajuns Istoria cu majusculă în lumea familiei, a tovarășilor de joacă, a colegilor, cum o percepeați? Familia v-a învățat limbajul dublu față de "oficiali" și milițieni ori securiști? Ați primit acasă lecții despre ce să spuneți și ce să nu spuneți în public?

A face critică literară, iar nu disidență ori opoziție fățișă față de regimul Ceaușescu vi se pare, acum, retrospectiv, că a fost (prea) puțin? Criticii noștri literari, fie ei din generațiile '60 sau '80, ar fi trebuit să facă mai mult? Cum evaluați astăzi "rezistența prin cultură"?

Al. Cistelecan: Chiar așa a fost, mi-am petrecut copilăria în anii "marilor transformări ale societății" și îndeosebi în sectorul "transformării socialiste a agriculturii". Deși nu eram "implicat" decît prin refracție, ca victimă colaterală, cîteva lucruri din perioada colectivizării mi-au rămas în amintire, cu toate că nu părea să fie treaba mea ce se întîmpla. Satul nostru a fost printre ultimele care au terminat înscrierea în colectivă, abia în 1961, în ajunul declarării "marii victorii" asupra agriculturii, deși era un sat de oameni mai mult săraci decît înstăriți. Cei mai mulți abia primiseră pămînt la reforma agrară, cînd au fost împărțite proprietățile mari: pînă după primul război, practic hotarul, în majoritatea lui, aparținea unor familii de grofi (unul dintre ei a primit chiar titlul de conte de Arankut), unele renumite, Suki, Haller, Wesselenyi - pînă și Tisza Pista avea moșie în hotarul nostru -, dar mai rămăseseră destule și pentru reforma din '45. Era de înțeles că oamenii nu voiau să renunțe la pămînturile abia primite și pe care le lucraseră deja cîțiva ani și începuseră să prindă un pic de cheag. Pînă la urmă n-au avut încotro, strînși tot mai tare cu ușa.

Prima mea amintire legată de campania de colectivizare e legată de un vecin, Dănilă-a Zăvodului, pe care-l declaraseră chiabur și după care venea săptămînal duba, după ce se lăsa întunericul, și-l aduceau înapoi a doua noapte - iar uneori după mai multe nopți. Duba trecea pe lîngă noi și-i auzeam pe ai mei comentînd că "iar a venit duba după Dănilă". La două scene din campania de lămurire am fost chiar martor direct. Prima e de pe la începutul campaniei și are loc într-o după-amiază, cînd taică-meu tocmai își dejuga boii (abia-și cumpărase o pereche de boi bălțați, pe care el i-a deprins în jug; pînă atunci avusese doar o pereche de bivoli) și vorbea, peste gard, cu un tinerel în haină de piele. La un moment dat (eu citeam pe treptele casei), tonul discuției s-a schimbat și l-am auzit pe taică-meu amenințîndu-l pe tînăr cu resteul (dacă nu știi ce-i aia, te pot asigura că o lovitură cu el e cît se poate de drastică), drept care omul a luat-o la fugă. Chemat mereu la "lămuriri", pînă la urmă taică-meu a dat vina pe maică-mea, spunînd că e pămîntul ei și ea nu vrea nicidecum să-l înscrie în colectivă. Maică-mea era, într-adevăr, mai îndîrjită (și era adevărat că majoritatea pămîntului pe care-l aveau era zestrea ei), așa că-ntr-o sîmbătă ne-am trezit cu doi musafiri necunoscuți. Unul putea să fie tinerelul cu care a dialogat taică-meu, iar celălalt era un om mai în vîrstă, din Frata (unde era colectiv de cîțiva ani), îmbrăcat foarte elegant, la modul tradițional, cu un cojocel înflorat. Îmi făceam lecțiile la o măsuță iar maică-mea frămînta pentru ceva cozonac și a refuzat să se întrerupă. Tînărul stătea pe laviță, fără să se amestece în discuție, iar omul din Frata îi explica maică-mi cît e de minunat să lucrezi în colectiv. Maică-mea n-avea decît o replică pe care o spunea cam fără variații, fără nicio grijă de stil, și care suna cam așa: "Da' recolta n-o duci dumneata acasă". Toate păreau frumoase în ce spunea omul, cum se adunau cu toții dimineața, cum plecau voioși la cîmp iar acolo glume, cîntece... (Drept să spun, eu m-aș fi înscris imediat, că eram sătul de prășit doar eu cu maică-mea). La un moment dat, tînărul a ieșit afară, iar "lămuritorul" i-a spus imediat în șoaptă maică-mi: "Nu te înscrie, femeie, bată-i Dumnezeu, nu te înscrie". Apoi și-a reluat monodia. După ce supraveghetorul s-a întors, replicile maică-mi nu s-au schimbat, dar nu mai aveau aceeași întărîtare; parcă aștepta cu bunăvoință amănunte și devenise curioasă.

De înscris au fost nevoiți s-o facă pînă la urmă, căci tocmai își ridicau propria casă la marginea satului (și eu am lucrat la ea, făcînd mii de văioage care erau apoi arse și deveneau cărămizi) și i-au amenințat că trebuie s-o dărîme pentru că e în extravilan și n-au plan aprobat. I-au mai speriat și cu faptul că nu le vor lăsa copiii la școală. Taică-meu n-a vrut să lucreze în colectivă și s-a angajat la ferma zootehnică din Cojocna, mulgător - ceva inuman, pleca la cinci dimineața, pe la zece se întorcea, iar seara trebuia să plece din nou. Totul pînă într-o zi cînd, întorcîndu-se de la fermă, și-a văzut boii bătuți crunt de "conductorul" căruia îi fuseseră repartizați. L-a luat imediat de piept și l-a dat jos din carul încărcat cu snopi de grîu, pe care l-a dus el direct la președintele gospodăriei și i-a spus că de-acum încolo el va conduce carul cu boii lui. Așa a și fost. S-a adaptat însă cu mersul lucrurilor și a parcurs aproape întreg cursus honorum: a devenit șef de echipă, apoi brigadier, apoi chiar vicepreședinte (așa l-a prins revoluția din '89). Nu mi s-a părut că-n toată vremea asaltului cu lămuririle satul ar fi fost cine știe ce stresat: duminicile horele erau la fel de euforice și mereu colorate de cîte-o harță. Am trecut, de fapt, cam pe lîngă istorie.

Firește că am fost pionier, ba chiar m-am simțit lezat că, deși eram premiantul clasei, n-am fost făcut pionier odată cu prima garnitură (n-aveam vîrsta, dar nu mi s-a părut argument grav). Am ajuns apoi și șef de detașament și am participat la multe ritualuri - erau foarte frecvente și solemne, pe model militar, cu adunarea în careu, rapoarte de prezență, înălțarea drapelului, imnul... Dar cum de regulă se terminau cu un meci de fotbal, n-aș zice că nu ne plăceau. Reglementaseră destul de riguros copilăria, dar decît o zi la prășit, parcă era mai bine una de adunări în curtea școlii... La unele nu ne lăsau părinții, căci trebuia să mergem - mai ales de sărbători - la biserică. Presupun că era un fel de înțelegere mutuală între părinți și profesori ca lucrurile să nu se suprapună. Nu mereu. Pe cît mi-aduc aminte făceam destul "învățămînt politic", dar profesorii nu se prea omorau cu el.

Să ne ținem gura am învățat de mici, dar teroarea nu părea să ne privească pe noi; doar propaganda. Cînd a murit Dej, taică-meu a sărbătorit cu badea Hedeș (care era paznic de cîmp și cum locuiam la marginea satului, s-a refugiat la noi) ascultînd radioul și consultînd o sticlă de țuică. Dar pe la jumătatea ei l-am auzit pe badea Hedeș zicînd, cu glas plin de compasiune, "măi Alexandre, a fost tata nost'", - lucrurile trebuie luate și cu astfel de nuanțe. De același lucru te puteai și bucura și întrista.

În general viața în satele ardelenești - mai ales în satele izolate, cum era al nostru - e mult mai complexă și mai diferențiată decît reușesc prozatorii s-o reflecte. De fapt, prozatorii ardeleni ar trebui mustrați bine pentru că au ratat literatura Ardealului, n-au știut să facă din el un fel de Yoknapatawpha, deși aveau material supraabundent. Încă și pe vremea cînd eram la liceu, la noi în sat vrăjile erau la ordinea zilei și erau martori (martore, de fapt) care au văzut cu ochii lor - deci de credibilitate absolută - zmeul intrînd pe horn la nu știu ce mătușă sau pe nu știu care consătean de-al nostru, vrăjit de o femeie din Iuriu, fugind noapte de noapte, în izmene, peste pășune ca să ajungă acolo. Erau încă oameni care furau laptele de la vaci și-l mutau la ale lor și puteai vedea boscoane lăsate la poarta cine știe cui. Stratul de magie nu era mai subțire decît la indienii și negrii lui Faulkner, ca să nu mai vorbesc de violențele permanente, cotidiene, capilare (nu de cele luate în seamă de istorie, Bobîlna, Gheorghe Doja, Horia), de conflictele dintre sate pentru un capăt de pășune ori o bucată de pădure, uneori pentru o fîntînă; sau de cele interconfesionale, dintre greco-catolici și ortodocși. Nici relațiile sociale nu erau mult diferite - și la noi un copil făcut unei slujnice (un "bitang") de către feciorul grofului se rezolva cu un iugăr de pămînt - cam tot cît avea Lucas Beauchamp de la maică-sa. Iar condiția celor săraci, fie că erau, fie că nu erau iobagi, nu era foarte diferită de a negrilor din Sudul american. Socialmente n-aveau cu mult mai multe drepturi și de cîte ori se aplica legea comasării moșiilor, țăranii erau mutați cu proprietățile lor mărunte la marginea hotarului. Uneori era mutat întreg satul (cum s-a petrecut și cu al nostru).

Nici în anii mai apropiați ai istoriei lucrurile nu erau ușor de redus din complexitatea lor. Am aflat, nu fără stupoare, într-o pauză de prînz la prășit, că-n satul nostru era o celulă de ilegaliști, pe lîngă un cuib de legionari. Femeia care povestea - Năcăjita - era unul dintre ilegaliști și era măritată cu un legionar. Seara aveau întruniri la care citeau broșurile primite de la Cluj și învățau cîntecele, dar cum erau puțini, se duceau și trăgeau cu urechea la adunările legionare, mult mai impresionante și mai frecventate, conduse de directorul școlii. Probabil dintre legionari vor fi fost și tinerii arestați și duși la tăiat stuf în Deltă, pentru că au cîntat ceva - am auzit poveștile despre tăiatul stufului, cu apa trecîndu-le peste brîu și cu lipitorile pe care trebuiau să le desprindă cu secerea chiar de la unul dintre ei. Eu zic și acum că Ardealul, literar, e ratat. Nu știu cum arată el în romanele ungurilor, dar în cele românești e aproape banal de simplificat. Doar Agârbiceanu ce a dat atenție nivelului de superstiții și de credințe magice (dar nu împletite cu celelalte dimensiuni nici la el).

Cred că, văzînd în '89 cît de fragil era de fapt sistemul, ne-a cuprins pe toți rușinea pentru ceea ce am făcut și mai ales n-am făcut. Retrospectiv privind lucrurile, nu era cum să nu ne năpădească rușinea. Poate psihanaliștii vor analiza situația și vor vedea dacă nu cumva noi am exagerat forța regimului tocmai pentru a ne justifica teama, pentru a ne găsi o scuză. Deși atunci, înainte de '89, n-aș fi zis, acum cred că așa am procedat, făcînd mitologică puterea organelor pentru a ne justifica inatitudinea. Poate din această rușine să fi ieșit și anticomunismul post-comunist, cu atît mai vehement cu cît rușinea va fi fost resimțită mai tare. Nu avem, de fapt, justificare și "rezistența prin cultură" e un slab merit - au dreptate cei care ne reproșează tupilarea în spatele ei. N-a fost nici ea puțin lucru, dar judecata retrospectivă n-o poate privilegia. N-am ripostat la nicio învinuire adusă nouă de cei tineri, chiar dacă ei n-aveau experiența acelor ani, întrucît, pe fond, au toată dreptatea. Nuanțele nu fac o scuză și-n niciun caz o absoluțiune.