Orice poezie e despre noi mai mult decît despre autorul ei

În 1951 ziua de 2 a căzut într-o duminică. Trebuie să fi fost o zi mai însorită, căci maică-mea zice că auzea prin fereastra sălii de nașteri muzica de la horă. Taică-meu era atunci în armată (a făcut trei ani și a prins marile zăpezi din București; am auzit mai tîrziu o grămadă de povești despre cum săpau militarii tunele și cărări), așa că în prima fază a copilăriei mi-am făcut de cap prin curtea bunicilor materni (deși noi locuiam în casa bunicilor paterni, o casă curat tradițională, văruită în albastru și de care-mi pare rău și acuma că au dărîmat-o și în tîrnațul căreia am bolit o vară întreagă - destul în orice caz încît să-mi amintesc -, urlînd toată ziua, din pricina unei bucăți de sticlă care-mi intrase în talpă). Peste zi eram în grija unui unchi traumatizat de misiune și care-mi lăsa destulă libertate. Așa am găsit în podul bunicilor primele cărți pe care le-am văzut - niște broșurele ascunse între căpriori și țiglă - și care nu știu nici acum ce erau, pentru că îndată ce m-au văzut cu ele în mînă le-au băgat pe foc.

Evenimentul - cu majusculă și de n-ar fi în capul frazei - copilăriei mele a fost cea mai mare expediție pe care am făcut-o în toată viața mea. Așa cum Sorescu a văzut prima oară Craiova din car, și eu am văzut Clujul din car, pe la patru ani și jumătate. Nu știu cum l-am convins pe taică-meu să mă admită în expediție, dar probabil că îngăduința se datora tinereții lui. Fusese, în 1955, un an bun pentru grîu și era ultima șansă de a-l vinde înainte de colectivizare (aveam deja în sat ceva ce se numea "întovărășire agricolă", căreia i s-a adus primul tractor - unul cu șenile, minunea minunilor!). S-a organizat o caravană de 12 care și căruțe (foarte pestriță, trase de cai, boi, bivoli) pline de saci cu grîu, cu care am pornit spre Cluj. Am dormit o noapte în Valea Broaștelor (undeva după satul Corpadea), la fîntîna cu cumpănă de acolo, iar a treia zi, de bună dimineață, am ajuns în Cluj. Erau mai toți tineri, cei din expediție, afară de doi oameni "bătrîni" din punctul meu de vedere și care conduceau caravana. O sticlă cu țuică trecea mereu de-a lungul coloanei înainte și înapoi și oamenii îmi păreau foarte veseli. Pentru cei mai mulți era prima experiență de acest fel (a fost și ultima), iar focul de tabără din Valea Broaștei a fost o petrecere pe cinste - țuică, slănină friptă ș.a.m.d. Clujul nu mi s-a părut foarte deosebit de Aruncuta. Ca să nu-l încurc pe taică-meu, de cum am ajuns la marginea orașului m-a dat în grija unui unchi ce abia se mutase la oraș (avea casa unde e azi cartierul Mărăști). Casele erau la fel ca la noi în sat, doar că aveau curțile mai mici și din ele lipsea grajdul (dar nu și cotețele pentru porci și găini). Drumul era pietruit și "cărarea" pe care trebuia să mergi era marcată oarecum. Și era mult mai multă lume pe drum decît la noi în sat, așa că salutam una-ntruna cu "bună dimineața" (la noi în sat era obligatoriu, altminteri te dovedeai necioplit). Unii răspundeau, alții se uitau doar intrigați, alții nu mă băgau în seamă, ceea ce mă cam supăra căci la noi și cei mai bătrîni îți răspundeau. Unchiu-meu avea o boală de gît (sau ceva cu care se alesese din război) și mai degrabă măcăia decît vorbea, așa că am înțeles destul de tîrziu că la oraș saluți doar dacă-l cunoști pe om. A urmat o mare dezamăgire, căci din toată mulțimea aia nu cunoșteam pe nimeni, deși mă uitam atent nu cumva să-mi scape cineva cunoscut. Cînd am ajuns acasă, m-a preluat mătușa Floare și cu asta s-a încheiat explorarea Clujului. Cum mătușă-mea avea ceva treabă (poate la piață), m-a întrebat dacă mi-e frică să rămîn singur în casă. Nu era o problemă, eram destul de obișnuit, așa că am rămas într-o cameră cam întunecoasă, cu perdelele trase. Am văzut la un moment dat, deasupra ușii, o cutiuță foarte interesantă, cu o pînză în față și cu o limbă care ieșea printr-o fantă. Pînă la urmă n-am rezistat curiozității și m-am urcat pe un scaun și am mișcat limba aia. Am tras o sperietură zdravănă, căci din cutiuță au strigat la mine, pe loc, o mulțime de oameni. Am dat-o repede înapoi și m-am refugiat în fotoliu. Nu pricepeam însă cum pot fi oameni în cutiuța aia și cum de și-au dat seama că am umblat la ea. M-am uitat cu grijă printre perdele să văd dacă nu mă pîndeau cumva de afară, dar nu era nimeni în curte. Mi-am făcut după o vreme curaj și am redeschis cutia, de unde acuma vorbea cineva cu mine și-mi spunea ce-o să-i facă altuia - ticăloșii curate, înșirate fără rușine. Acel cineva a venit și el îndată și vorbea prietenește cu ticălosul care vorbise cu mine înainte. M-am mirat cum de el, care era tot în cutie ca și celălalt, nu auzise nimic din ceea ce auzisem eu. Eram pe cale să-l previn cînd am auzit poarta pe care intra mătușă-mea, așa că am tras repede limba aia la locul ei și m-am reașezat la locul meu. Abia în liceu mi-am dat seama cine vorbea cu mine - Iago era. Întoarcerea a fost mohorîtă; poate n-au mers bine lucrurile în tîrg, poate erau obosiți, destul că veselia dispăruse din toată caravana.

Copilăria la țară nu e atît de idilică pe cît o face literatura. Sigur, memoria eufemizează și estetizează lucrurile, dar copilăria la țară devine frumoasă doar după ce a trecut în memorie (memorialistică). În realitate, ajungi repede "forță de muncă" și ești utilizat la tot ce poți face față, de la păzitul vacilor/ oilor, pînă la prășit și cosit. Abia prindeam seara vreo oră-două de fotbal pe pășune - și asta mulțumită animalelor ("iosagului") care aveau ore fixe de cină și nu tolerau să li se schimbe programul. Fără ajutorul lor, ne-ar fi prins noaptea pe cîmp cu sapa-n mînă. Pînă să-mi vină rîndul să merg la școală, s-a ridicat o aripă nouă la vechea școală (prin munca patriotică a sătenilor), așa că n-a mai trebuit să merg pentru gimnaziu la Suatu, cum mergeau - 6 km - seriile de dinainte (primăvara și toamna pe catalige - ce-i mai invidiam!) - și n-am mai apucat să învăț nici mersul pe catalige (deși încă se practica).

Pînă la urmă, în clasa a VIII-a am avut parte și de primii doi profesori calificați (absolvenți de universitate), căci pînă atunci ne învățau carte niște domnișoare care nu intraseră "din prima" la facultate. Pe ele nu le țin minte (afară de Anișoara, de care credeam că-s îndrăgostit și care a fost cea mai mare cititoare de romane pe care am văzut-o; le-a citit și pe cele pe care le aveam eu), dar pe ei - da. Estegar preda matematica în așa fel încît nu-ți mai trebuia manualul, iar proful de română - Mircea Crișan (nu comicul); am aflat mai tîrziu că a și scris și publicat ceva la Rîmnicu Vîlcea, unde se mutase; avea și un frate poet - Teodor Crișan -, mai și citea în timpul orelor. Trăgeam cu ochiul la cărțile pe care le citea și mi le comandam apoi de la "cartea prin poștă" de la Timișoara (așa am ajuns să citesc pînă și "furioșii englezi", bunăoară Sîmbătă seara și duminică dimineața a lui Alan Sillitoe). Aveam și în sat, la magazin, un mic raft cu cărți de vînzare (o idee foarte bună, azi cu totul abandonată, din păcate), de unde mi-am și cumpărat primele volume (subvenționat de maică-mea, care-mi concedea ouăle strînse într-o săptămînă, pe care le vindeam la magazin; pe atunci funcționa un program de astfel de achiziții). Habar n-aveam ce cumpăr, mă orientam după titluri (care-mi păreau mai șocante), dar n-am uitat prima carte cumpărată: Nechemat în țărînă. Nu știu dacă am înțeles ceva din ea, dar Faulkner este și azi prozatorul meu preferat. Badea Petre Colona (asta era porecla lui, în sat nu puteai identifica oamenii decît după poreclă, ca-n Moromeții) era exasperat de norma pe care o avea la vînzarea de carte, iar ca să și-o îndeplinească folosea paginile din broșurile cu documentele de partid și din volumele cu lucrările Conferințelor Naționale și ale Congreselor P.C.R. la împachetatul bomboanelor. Punea atîtea foi încît își scotea pîrleala cu greutatea lor. (Cred că poate fi considerat un fel de anticomunist anonim.)

Cînd am ajuns în clasa a III-a s-a deschis și biblioteca școlii - două dulapuri care zăceau neatinse, probabil, de ani. A fost ceremonie mare și toate clasele au luat parte la festivitatea de acordare a permisului și a împrumutării primei cărți. Trebuia să ne alegem o singură carte - și aici am fost foarte prost inspirat. Mi-a luat ochii o cărțulie foarte colorată - Copiii din China - pe care, pînă să-mi vină rîndul, o terminasem de citit (avea doar desene și niște distihuri pe cîte-o pagină), dar profesoara care era și bibliotecară mi-a interzis s-o schimb ori să mai iau una. Pe drum spre casă am încercat să fac schimb cu colegii de pe aceeași uliță, dar niciunul nu s-a lăsat convins. A doua zi, la prima oră, eram la bibliotecă - profesoarei îi trecuseră nervii și m-a lăsat să iau cîte cărți voiam. Din păcate, nu erau prea multe și am rămas, bunăoară, cu complexul de a nu fi citit Tînăra gardă, pe care am constatat că o citiseră toți colegii de liceu. Dar nu mă pot plînge prea tare, am citit, de pildă, Așa s-a călit oțelul. Am făcut destule "lecturi publice" din cărțile împrumutate și am avut parte de un public receptiv și sensibil. De pildă, cînd Spînul a trîntit capacul fîntînii peste Harap-Alb, bunică-mea și o vecină (care-mi era un fel de a treia bunică) - ascultătorii mei - au izbucnit pe loc în plîns. (N-am mai avut alte lecturi publice de atunci, dar nici public atît de participativ, deși nu pricepeam ce fîntînă era aia în care trebuia să cobori, căci noi n-aveam astfel de fîntîni; a fost primul conflict dintre realitate și ficțiune rămas multă vreme nerezolvat). Cînd am ajuns la școală pentru a susține examenul de absolvire a opt clase, am aflat că ajunsese și la noi vestea că examenul s-a anulat.

Mi-a plăcut la școală, deși am luat multă bătaie nemeritată - după părerea mea. Bătaia nu cred că era legală, dar părinții le îngăduiau profesorilor și învățătorilor s-o aplice liniștiți (ba chiar îi îndemnau, "ardeți-l, că apoi acasă și-o ia el"), ceea ce și făceau, cu metode moștenite: cu liniarul peste vîrful degetelor, cu nuiele de liliac - pe care trebuia să ni le aducem singuri din tufișurile de la marginea curții -, cu statul într-un picior și mîinile ridicate sau în genunchi pe boabe de porumb etc. N-am auzit de niciun părinte care să protesteze - se cunoșteau cu profesorii de la crîșmă, așa că acasă n-aveai argumente destule pentru a le contrazice pe cele invocate de profi la un pahar. O singură dată am fost atît de revoltat de nedreptatea bătăii încît am fugit de la școală lăsîndu-mi acolo tot harnașamentul (mi l-a adus un coleg). Directorul nostru - care era un zdrahon - tocmai se întorsese de la inspectorat cu material didactic, iar în clasa noastră se întîmplase ceva pentru care era nevoie de un vinovat. Eram șeful clasei - "responsabil" parcă i se zicea -, așa că, neaflîndu-se vinovatul, de spatele meu s-a rupt un liniar uriaș și "indicatorul" care urma să fie folosit la orele de geografie. Am țîșnit pe ușă și dus am fost, lăsîndu-l pe director în plină furie. Doar o mătușă - mătușa Susana - mi-a luat apărarea și s-a dus să-l ia la rost pe director (e drept că erau rude).

Liceul și facultatea au fost mai banale.

(Al. Cistelecan)


Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Al. Cistelecan, sînteți critic și totodată istoric literar, cronicar (critic de întîmpinare pentru cărțile nou apărute) și universitar. Cum se "împacă" aceste specializări profesionale în cazul Dvs.? Există puncte ori linii de intersectare între ele (măcar la raportul dintre critica și istoria literară: e greu să ni le imaginăm perfect distincte)? Sau atunci cînd țineți cursuri faceți în mod fundamental altceva decît atunci cînd scrieți o cronică despre o carte nouă?
 
Și tot la începutul acestui dialog (pentru care vă mulțumesc): vă mai amintiți despre ce carte ați scris prima Dvs. cronică sau recenzie și care a fost contextul publicării?
 
Dar primul curs universitar? Despre ce le-ați vorbit studentelor și studenților pentru prima oară într-un amfiteatru?

Al. Cistelecan: Dacă-mi dai voie, aș lua-o în ordine inversă celei stabilite de tine. Întîiași dată pentru prima oară le-am vorbit studenților despre ceva de care nici eu n-aveam habar. Cred că era prin '94-'95 cînd Andrei Marga, rector la "Babeș-Bolyai", m-a invitat să țin un curs de jurnalistică la facultatea pe care abia urma s-o înființeze. Am acceptat, cu toate că mă pricepeam, cît de cît, doar la problemele ridicate de editarea unei reviste literare. Cum eram conștient de ignoranța mea în materie, l-am rugat pe Virgil Ierunca să-mi trimită vreun tratat sau curs francez, din care să pot și eu compila ceva. Generos, mi-a trimis vreo trei manuale și tratate și din ele am compilat și eu, pentru cursul de deschidere, ce m-am priceput despre rostul presei într-o societate democratică. Nu m-aș lăuda cu ce-am făcut. Bine măcar că atunci cînd facultatea chiar s-a înființat, au uitat de mine (bine-au făcut, căci nu-mi plăcea deloc oferta) și astfel am putut împrumuta - definitiv - manualele acelea cui îi erau mai de folos.

Nici cu a doua tentativă universitară nu m-aș lăuda, prilejuită de invitația primită de la Universitatea "1 Decembrie" din Alba-Iulia de a ține un curs (și seminar) de literatură veche. Nu prea eram acasă nici aici, dar m-am bucurat că am avut un motiv de a reciti literatura veche. După mine, literatura veche, de pînă la Filimon și pașoptiști, nu-și are niciun rost în anul I, căci bibliografia ei nu e altceva decît o corvoadă inutilă pentru studenți. Ea ar trebui introdusă în curiculă abia în anul final sau la masterat, cînd studenții pot savura cu relativ rafinament naivitatea și candoarea literare și pot aprecia fenomenul ca atare al nașterii limbii literare și al formelor literare. În primul an e însă imposibil să le pretinzi așa ceva - mai bine încalci regula cronologică și pornești direct cu "vocația realistă" relevată de Filimon. În orice caz, am încercat în primul curs să-i fac atenți la complexul "golului istoric" de la care a pornit literatura noastră. Dar, din cîte mi-am dat seama la seminarii, n-am avut prea mult succes.

Alexandru Mușina m-a ademenit apoi la Brașov, la Universitatea "Transilvania", unde am avut la dispoziție literatura contemporană propriu-zisă, cea "post-belică". Am încercat în primul curs o schiță evolutivă a poeziei, de la prelungirile interbelice din anii '45-'47 și de la proletcultism, pînă la ultima "generație" ("2000") care abia se ivea. La Brașov am întîlnit studenți minunați, foarte devotați bibliografiei (care cred că, la mine, era cam mare, dar am dat și peste studenți care au parcurs-o pe toată) și cu evidente calități interpretative. Interesul meu mergea spre încurajarea vocațiilor critice (scriitorii se descurcă oricum, cred) și mă bucur că am găsit cîteva. Dacă nu s-ar fi lăsat absorbit de "universitarism", bunăoară, Adrian Lăcătuș ar fi fost azi în prima linie a criticii literare și un eminent critic de poezie. Sau, dacă n-ar fi atît de discretă și dacă n-ar trebui mereu împinsă de la spate, Nicoleta Cliveț, un spirit critic pur, cam cum l-a definit Călinescu. Din păcate, critica literară la zi, funcția de cronicar literar, ca să-i zic pe nume, nu prea te ajută să trăiești, fiind de fapt un fel de muncă voluntară. Dar nu mă pot opri din a regreta discreția Nicoletei și "trădarea" (zic și eu precum Lovinescu despre Vianu) lui Adrian. Sigur, ei au încă tot timpul să-mi dezmintă regretele.

Din motive de comoditate, am trecut apoi la Universitatea "Petru Maior" din Tîrgu Mureș (azi contopită în Universitatea de Medicină, Farmacie, Știință și Tehnică "George Emil Palade"), unde am preluat secolul XX, mai puțin secvența lui de început. Am început tot cu o schiță a efervescenței creative interbelice - și cu ideea că bibliografia literară abia începe. Am avut și aici cîteva serii de studenți predispuși la pasiune literară - unii dintre ei au și confirmat-o apoi (Andreea Pop, Cristina Timar, Călin Crăciun - care a urmat la noi doar Școala doctorală -, Florina Lircă-Moldovan și alte nume care-mi scapă, fie-mi cu iertare! - în critica literară; Crista Bilciu, Hristina Doroftei, Roxana Cotruș, Gabriela Feceoru, Georgiana Olaru - și alte nume care-mi scapă acum, iertare din nou! - în poezie ș.a.) și destui alții care ar fi putut-o confirma - și ar putea încă - dar tot ezită. Una peste alta, n-am rămas cu mîna goală.

Nu, nu mai știu care a fost prima carte despre care am scris (ca să revin la întrebare), dar sper că a fost una de Mircea Ivănescu, poate Poeme. Zic "sper" pentru că "întîlnirea" cu Mircea Ivănescu a fost pentru mine una fatală: a fost momentul în care am renunțat la iluzia de a scrie poezie. După cum ne-au sfătuit și Lovinescu și Călinescu (deși pe-atunci nu știam), critica literară trebuie începută prin ratarea în creația propriu-zisă. Chiar dacă nu știam, m-am grăbit s-o fac. Scriam un fel de poezie (să-i zicem așa) care nu mă mulțumea deloc, măcar că Ion Pop îmi acordase o pagină în "Echinox" (una de "texte" - așa se numea, deși nu era "textualistă"; era doar un titlu de modestie). Cînd însă l-am citit pe Mircea Ivănescu, mi-am dat subit seama că aia era poezia pe care visam s-o scriu, una fără ifose expresive, una care părea să nu fie ceva "deosebit" de palavrele cotidiene, dar care era, de fapt, o muzică subtilă, persuasivă. Dar cum nu puteam scrie ca Mircea Ivănescu, l-am lăsat pe el să scrie și pentru mine. Așa s-a încheiat cariera mea de poet, printr-o revelație care mi-a arătat cum ar fi trebuit să scriu și nu puteam.

Pentru că era pentru mine atît de important, n-am vrut niciodată să-l întîlnesc pe Mircea Ivănescu (de fapt, în tinerețe nu voiam să cunosc personal niciun poet). Nu s-a putut însă evita. Pe la jumătatea anilor '90, prin '80 și ceva, m-a sunat într-o dimineață Radu Enescu, redactorul-șef de facto (de jure era Alexandru Andrițoiu) al revistei "Familia" (unde țineam de cîțiva ani cronica de poezie și "poșta redacției") și m-a chemat la "Astoria" (era barul din Oradea unde ne beam cafeaua), zorindu-mă că mă așteaptă Mircea Ivănescu. Am crezut că era o glumă, dar m-a prevenit că nu era. Cînd am ajuns la "Astoria", Enescu, Mircea Ivănescu și Ion Drăgănoiu (care-l însoțea pe Ivănescu în turneu bahic) erau la al treilea "ceai" (niște căni butucănoase în care aveau, firește, vodcă, dar cum era înainte de ora zece, așa ceva era interzis). Așa l-am cunoscut, cu regret și încîntare deopotrivă, pe cel mai important poet din viața mea. L-am mai întîlnit o dată la Sibiu și apoi la - ca să zic așa - înmormîntarea lui. Poate nu-i adevărat că e primul poet despre care am scris, dar eu sper să fie. Spre critica literară m-a împins Ion Pop, probabil convins că poet n-am cum să fiu, deși el a fost generos și m-a introdus chiar și în antologia poeziei echinoxiste pe care a realizat-o (poate ca să mă facă de rușine). Ion Pop ne lăsa să ne alegem cărțile despre care urma să scriem și doar în caz de mare derută făcea sugestii. Așa se face că am dat peste poemele lui Mircea Ivănescu. Dar e clar că fatalitatea uneori chiar lucrează. În orice caz, mă bucur că-n acest caz a lucrat.

N-aș zice că mi-am propus o distincție între activitatea la catedră și cea de cronicar literar. Oricum, n-am respectat-o cînd a fost vorba de "contemporaneitatea recentă". Am încercat în cursurile ținute să nu le spun studenților lucruri pe care le pot găsi în dicționare (deși nu mulți le consultau), ci să-i deprind cu asumarea personală a poeziei (în mod incorect, am făcut poeziei și criticii "partea leului" în cursurile mele) și cu interpretări care să intercepteze propria lor viață. Partea tehnică a unei analize literare poate fi însușită de oricine (în principiu), dar interpretarea ei ca inter-acțiune cu propria ta viață e ceea ce contează. Orice poezie e despre noi mai mult decît despre autorul ei. N-am nimic (ba chiar dimpotrivă, sînt "simpatizantul" ei, ca să nu zic "fan") împotriva criticii biografice, dar decisiv într-o poezie nu e ce intră în ea (precedențele ei), ci anume ceea ce iese, efectul de autenticitate pe care-l produce. Nu e foarte important dacă poetul a fost îndrăgostit letal de iubita lui; e foarte important însă să mă facă pe mine să mă îndrăgostesc pentru totdeauna de iubita lui. Din partea mea, poate să nici n-o fi cunoscut. (Desigur, dacă voi căuta motivațiile și cauzele unei poezii, mă va interesa dacă ea chiar a existat. Dar dacă mă interesează efectele produse de poezie, existența ei e irelevantă.) Din păcate, pentru a face memorabilă o poezie adesea e nevoie de puțină anecdotică biografică. N-am să neg utilitatea ei. Dar poezia începe mult dincoace.

Regret că lucrurile au luat o turnură care a despărțit aproape net cercetarea / critica universitară de cea "cotidiană" (e puțină lume care face față ambelor solicitări), dată fiind necesitatea de "puncte" pentru cariera universitară. Așa s-a ajuns la paradoxul de a "puncta" colaborările la reviste și publicații pe care nu le citește nimeni și de a ignora colaborările la reviste vitale pentru literatura și cultura contemporane. Par însă drumuri care nu se mai încrucișează. Nici n-are rost să plîngem pe marginea lor. A mai fost o vreme în care cele două păreau domenii distincte și părea că vremea aceea a trecut, dar văd că a revenit.