Mă simt un om liber de orice ideologie

Daniel Cristea-Enache: M-am bucurat să văd din CV-ul Dvs. impresionant (și ca document existențial, și prin expresivitatea literară) că Ion D. Sîrbu a fost printre mentorii din prima tinerețe, cea craioveană. E unul dintre puținii noștri autori cu operă de sertar, căruia eu i-am dedicat teza mea de doctorat. Era un om de stânga, fusese ilegalist comunist în anii guvernării antonesciene, iar după instalarea comunismului la noi, s-a solidarizat cu profesorul său Blaga și i-a împărtășit soarta, fiind scos din învățământul superior. A făcut închisoare politică; și totuși și-a păstrat convingerile de stânga, disociindu-le până la sfârșitul vieții de socialismul real al totalitarismului dejist și ceaușist.

Nici Nina Cassian, cu care ați fost prietenă apropiată și cu care ați făcut și o carte, nu s-a dezis de convingerile ei de stânga. Îmi amintesc că în Dialogul vântului cu marea era un prilej de controversă raportarea la totalitarismul comunist, Dvs. accentuând pe ceea ce a însemnat totalitarismul, iar Nina Cassian - pe valorile comunismului.

În fine, un alt prieten apropiat al Dvs., Andrei Codrescu, scriitor de asemenea strălucit, de același calibru cu Nina Cassian și Ion D. Sîrbu, îmi pare a avea convingeri de stânga sau mai la stânga decât mulți intelectuali ai noștri.

Cum vă explicați că ați avut pe diferite paliere ale biografiei întâlniri esențiale cu oameni de stânga, în pofida faptului că și Dvs., și acești scriitori ați cunoscut prea bine, pe propria piele, ce înseamnă totalitarismul comunist? Puteți disocia între socialismul utopic și cel real? Intelectualii americani cu care comunicați de ani buni pot face această disociere?

Aveți oare o componentă de stânga care intră în convergență cu, să zicem, stângismul altora? Cum se "împacă" elementele de liberalism clasic cu cele de socialism sau social-democrație, în convingerile Dvs. ideologice? Ideologia vă ajută în vreun fel sau, dimpotrivă, mai mult vă încurcă atunci când scrieți o pagină de literatură?

Carmen Firan: Important este să clarificăm de la început că pe cei trei scriitori pe care îi menționați i-am cunoscut în etape diferite de vârstă și în contexte diferite.

Ce înseamnă a fi de stânga ar merita de asemenea discutat, odată ce această direcție, de-a lungul deceniilor, a șerpuit, s-a poticnit, a luat-o uneori razna în funcție de momente istorice, confruntări sociale ori spasme politice. Pe de altă parte, stânga în timpurile de azi are contorsiuni diferite într-o țară sau în alta, mai puțin legate de ideologie și mai degrabă influențate de alianțe economice globale ori de interese financiare. Stânga-dreapta, comunism-socialism-capitalism etc. și-au pierdut ismul ori idealismul, sunt dictate de orientări de putere și influență. Doctrina comună este azi banul, iar diferențele apar în funcție de cum se situează individul într-un sistem în care trebuie să supraviețuiască văzându-și cu fiecare zi contrazise valorile, amenințată stabilitatea, din varii motive, de la explozia tehnologiei care înghite locuri de muncă la taxe și insecuritate socială.

Stânga a fost legată de doctrina marxistă, reprobabilă în Estul Europei care după Război a trăit infernul Cortinei de Fier, dar seducătoare în Vestul care n-a cunoscut comunismul. Universitățile britanice au creat intelectuali de stânga, extinzându-și supremația în lumea academică din Europa de vest și America. Dacă în România marxismul ne dădea fiori iar socialismul științific era o materie care ni se băga pe gât cu forța, lumea vestică studia doctrina marxistă cu plăcerea pe care ți-o dă despicarea unui fruct exotic care nu crește în grădina ta, care produce alergii doar altora, pe care nu ești obligat să-l mănânci, îi analizezi doar otrava pretinzând că ar fi afrodiziac. Utopiile pot produce victime. Comunismul a fost o plagă care a decimat în mod concret milioane, a distorsionat suflete și a îndoctrinat generații.

Nu avem spațiu și timp să dezvoltăm subiectul - extrem de interesant, subiect fierbinte care îi arde încă pe mulți - și orice analiză lapidară ar deveni atacabilă din lipsa unei expuneri complexe. Intelectualii, în marea majoritate, sunt de stânga. Nu mă refer neapărat la elita franceză (Sartre, Malraux, Simone de Beauvoir...) care perora în saloane literare idei socialiste, ci la intelectuali de oriunde. Dacă fascismul a împins intelectualitatea la stânga, stalinismul i-a vindecat pe mulți de iluzii, reușind o despărțire a stângii de marxism. Panait Istrati s-a dezis de simpatiile comuniste după ce a făcut o călătorie și a stat un timp în Uniunea Sovietică. În America, un social-democrat precum George Orwell a scris cele mai importante romane anti-totalitare, 1984 și Ferma animalelor, cu aluzii la Uniunea Sovietică sub Stalin (cărți care erau interzise în România lui Ceaușescu). Arthur Koestler, alt scriitor de stânga, a fost un vocal acuzator al comunismului în cărțile sale. Exemplele sunt numeroase, a fi scriitor de stânga nu înseamnă automat că ar simpatiza cu totalitarismul comunist.

Revenind acum la prietenii mei - de stânga, cum ați spus -, nu i-am perceput niciodată ca pe niște adepți ai vreunei ideologii comuniste (cu excepția Ninei Cassian). Dimpotrivă. I.D. Sîrbu fusese exilat din Cluj la Craiova și era văzut ca un dizident al regimului comunist. Eu eram studentă când l-am cunoscut, și mare habar de stânga-dreapta nu aveam cu excepția faptului că eram conștientă de dictatura comunistă în care trăiam și pe care o uram și o disprețuiam, asemeni probabil majorității, și mai auzeam de legionari care făcuseră închisoare, pe care regimul lui Ceaușescu îi eliberase, oile negre ale societății.

Eram măgulită că un erudit ca el îmi acorda atenție, mă lua în serios. Vorbeam despre orice, teatru, cărți, filosofie, nu atingeam teme politice, nu m-am gândit vreodată că ar fi de stânga sau de dreapta, părea un înțelept de mijloc. Dar nici nu aveam pe atunci reprezentarea stânga-dreapta.

Pe Nina Cassian am cunoscut-o târziu, la New York, o minte sclipitoare, plină de umor, ironie, uneori histrionică, alteori ludică. Ne înțelegeam în multe dar aveam și disensiuni, legate de fiecare dată de încăpățânarea ei de a susține că nu a existat comunism, că ea a fost sedusă de o utopie, recunoștea doar dictatura lui Ceaușescu, dar de utopie nu a s-a vindecat niciodată. "Da, am crezut și cred în comunism, n-au decât să mă răstignească!", îmi spunea, de altfel a apărut și în cartea noastră de dialoguri această afirmație. Nina era de stânga-stânga, la fel ca Maurice, soțul ei. Dacă în România este și astăzi condamnată pentru vederile ei, constant comuniste, în America a fost îmbrățișată de comunitatea literară și artistică, publicată și prețuită. Era chiar considerată o dizidentă a dictaturii ceaușiste, și până la urmă talentul a fost mai important decât ideologia.

Relația noastră nu a fost afectată, deși uneori îmi pierdeam răbdarea, dar îi luam apărarea când era atacată. Interesant, copii ai unor nomenclaturiști cu poziții importante în partidul comunist au devenit în emigrație dreptaci agresivi. În general, românii din America sunt foarte pasionali când vine vorba de politică, rar stau pe linia de mijloc, și mai rar să susțină un dialog calm în contradictoriu. Am încercat să înțeleg de unde vine această intoleranță și lipsă de nuanțe chiar la oameni, cum se spune, cu educație universitară. Cei emigrați înainte de 1989 sunt în procent covârșitor de dreapta. De cum au aterizat pe aeroportul Kennedy s-au declarat republicani, preluând automat clișeul "democrații sunt comuniști". Or, ei tocmai din pricina comunismului fugiseră din țară. Este valabil și pentru emigranții din alte țări ale Europei de Est, și este cumva de înțeles. Cei veniți după Revoluție, din considerente profesionale în special, au mai multe nuanțe și se vede că au cunoscut un exercițiu democratic care îi situează mai degrabă la centru, sau centru-stânga. America de azi e foarte divizată, echilibrul politic e fragil și vulnerabil iar oamenii s-au radicalizat în convingeri.

Andrei Codrescu a emigrat la 19 ani, a ajuns la New York în plină revoluție culturală, a intrat în gruparea de poeți care protestau împotriva războiului din Vietnam, voiau dragoste nu război, erau săraci și idealiști. Stânga însemna pentru ei poezie, boemă, șansa de a se exprima liber împotriva puterii. Lucrurile sunt mult mai amestecate decât par într-o simplă categorisire stânga-dreapta. În America au fost state democrate care după Războiul Civil au devenit republicane, doctrinele și-au schimbat la 180 de grade direcția. Sau a fi de stânga în România de azi este echivalent cu a fi de dreapta în America. Poate de aceea Codrescu pare "mai la stânga" decât anumiți intelectuali din România, pentru că este în direcția bună. Stânga modernă își revendică valori precum compasiune, respect pentru educație, natură și drepturile omului, diferențe și diversitate, multiculturalism și toleranță, rejectarea dictaturilor de orice fel. Pe de altă parte dreapta are valori valabile, precum reducerea taxelor, diminuarea birocrației și a intervenției statului în economia liberă.

Cele două semne simple stânga-dreapta au fost cu timpul parazitate de populism, naționalism, autocrații, conspirații, mafii economice... Și nu e de ignorat nici confiscarea lor de către extremiști, transformându-le în direcții confuze și pline de cărări pierdute. Unii își proclamă patriotismul și dragostea de Dumnezeu dar sunt susținătorii armelor de asalt, alții confundă echitatea cu egalitatea și propagă exagerări "culturale" greu de digerat. Pentru noi care am trăit într-o societate totalitară este îngrijorător să descoperim azi, în lumea liberă, forme de cenzură a libertății de expresie de la stânga, sau încercarea de a interzice avorturile, de la dreapta. A fi de centru, moderat și rațional, a ajuns o anomalie care poate deveni ținta atacurilor și de la stânga și de la dreapta.

Mă simt un om liber de orice ideologie. Cu prietenii mei americani rezonez pe alte unde, nu legate de vreo simpatie ideologică, ci de curiozitate intelectuală, de împărtășirea spaimelor existențiale și bucurii estetice. Nu trăiesc într-un turn de fildeș, sunt interesată de tot ce se întâmplă, mă pot pronunța, într-o împrejurare sau într-un eseu, cu prieteni sau provocată, despre un fenomen social sau politic, dar mintea mea e ocupată cu alte gânduri. Scriu literatură să înțeleg rostul existenței, să mă vindec de fantoma morții, să încerc să răspund, cât pot, la acea întrebare obsedantă din copilărie, "de ce", care cu vârsta s-a schimbat în "cum".