Să ai o karmă bună e oricând de folos

Daniel Cristea-Enache: Spuneați, în finalul "rundei" anterioare, că nu trăiți într-un "turn de fildeș" și deci vă interesează "tot ce se întâmplă"; iar în CV-ul dens-spectaculos, că "anii 2010-2020 au fost bogați și intenși", deoarece ați călătorit "mult, din Patagonia în deșertul Atacama, din Nepal în Argentina".

Călătoriile acestea în locuri slab populate ori virgine nu intră într-un fel de contradicție cu interesul Dvs., la fel de viu, pentru "ce se întâmplă" sub raport social și societal, pentru freamătul întâlnirii și comunicării cu alți oameni, pentru buzz-ul știrilor și noutăților zilnice?

Cum explicați coabitarea eului social, demofil, cu cel ce caută solitudinea și întâlnirea cu natura ne-bătută și bătătorită de picior de om? Rareori se întâlnesc tablouri mai diferite decât cel al New York-ului trepidant și cel al unui deșert sau al unui peisaj nepalez. Sunt două fațete ale personalității Dvs.? Ori sunt doar niște experiențe diferite, până la opoziție, pe care ați simțit nevoia să le faceți din pură curiozitate?

Care dintre cele două tipuri de spațiu - cel populat și trepidant sau cel lipsit de oameni și sălbatic-virgin - v-a inspirat mai mult în scris? Dincolo de jurnalul de călătorie Unde începe cerul, ce anume datorează proza Dvs. ficțională și poezia celor două tipuri de experiențe, aceea societală și aceea a călătoriilor inițiatice în locuri unde majoritatea oamenilor nu ajung?

Carmen Firan: Când eram foarte tânără, credeam că "întâmplarea" există doar în orașele mari. Din Craiova, visam să mă mut în București. Când am ajuns în sfârșit să trăiesc acolo, mi-am descifrat și dorința aceea de mulțime, forfotă, eveniment, mai degrabă o tendință nemărturisită de a te pierde într-un spațiu larg, decât de a-l cuceri. Bucureștiul a devenit un animal mare în haine de stradă. Nu-l poți scoate la plimbare, dar te poți adăposti în el. E ca și cum ți-ai duce viața într-un pântec uriaș, nevăzut și nebăgat în seamă. Te-a înghițit, dar îți oferă și protecție.

Am avut dintotdeauna o formă de neastâmpăr al minții, o neliniște a drumului. În timpul comunismului, ca să citez unul din autorii mei preferați, viața mi se părea că e mereu în altă parte. Când am ajuns la New York, complet înghițită de cel mai vibrant pântec, mi-aș fi dorit să fiu în aceeași seară în mai multe locuri deodată, totul părea de neratat. Curiozitatea îmi era satisfăcută, la fel nevoia de nou, special. Mă simțeam de asfalt și sticlă, iubeam forfota, insomnia orașului care trepida de energie.

Am călătorit apoi mult în interiorul Americii, am fost în peste 30 de state din cele 50, uneori în tururi de carte sau pentru a susține conferințe la universități, alteori ca turist, și am descoperit o țară de mare frumusețe și diversitate, cu toate formele de relief posibile. M-au sedus monumentalitatea canioanelor și deșertul, culorile melancolice ale dunelor, stâncile portocalii și formele dulci ieșite brusc din nisip, sentimentul de forță și mister, un spațiu magic în care monotonia înseamnă continuitate. Mă simțeam și eu de nisip. Nu există nicio contradicție, cred, între apusul de soare pe o plajă pustie și zgârie-norii din Manhattan, între emoția pe care ți-o poate crea intensitatea unui spațiu cu arhitectură îndrăzneață și liniștea purificatoare a deșertului.

Sunt, din multe puncte de vedere, un om norocos. De exemplu, pentru privilegiul de a putea călători. Mai mult decât fascinația de a vedea locuri noi, călătoriile sunt evadări spre necunoscut, un suflu de libertate în oase, o ușurătate a ființei zburată printre fusuri orare, peste ținuturi cu energii diferite, și fiecare din ele infiltrându-ți un fel de tinerețe venită din senzația de altfel.

Călătoriile sunt cunoaștere. Sunt și escapade în timp. Iar timpul se lungește binevoitor, îți lasă tihna să-i percepi altfel limitele. L-am simțit intens sub cerul Ierusalimului, alert în piețele Lisabonei, voalat pe străzile medievale ale Medinei din Fez, ori ca pe un șarpe leneș alunecând pe malul Gangelui. Într-un templu budist din Tailanda un călugăr mi-a vorbit despre călătoria sufletului etern rătăcitor, în Peru un șaman invoca spirite luminate plecate în lumea de dincolo spre a vindeca trupurile celor rămași aici. Pe o plajă pustie din America de Sud, am simțit cum timpul își pierdea autoritatea, m-am trezit fericită în bucuria simplă a clipei. Acolo, atunci, aș fi putut întrerupe totul pentru a trăi liberă, din puțin, fără responsabilități și fără vină. Călătoriile pot produce astfel de revelații.

Nu sunt o aventurieră, nici prea curajoasă nu sunt. În călătoriile noastre, uneori în spații periculoase din punct de vedere politic sau geografic, am încercat să fim prudenți dar de câteva ori ne-am aflat în situații incontrolabile. Mă văd în minivanul care urca în viteză din Valea Regilor spre Machu Picchu pe o fâșie îngustă de șosea neasfaltată. În stânga stânci, în dreapta prăpastie deasupra râului Urubamba care se pierde în junglă. Șoferul fluiera nonșalant, localnicii vorbeau liniștiți, roțile minivanului mușcau din marginea șoselei fără parapet, curbele erau amețitoare, ploua torențial și în urma noastră auzeam alunecări de teren și pietre rostogolite. În Marrakesh am fost ademeniți într-o periferie insalubră și periculoasă și am fost încercuiți de tineri care ne-au somat să le dăm banii și ce aveam de valoare... În Patagonia, spre strâmtoarea Magellan, bărcuța cu care coboram pe un râu de munte învolburat era cât pe-aci să se lovească de o altă ambarcațiune. Am avut aventuri la Angkor Wat, în India, la Varanasi, unde am fost aproape striviți de mulțimea care cobora spre Gange pentru procesiunea spirituală de seară, în jungla Amazonului... Să ai o karmă bună e oricând de folos. Glumind sau nu, există poate un sens în ceea ce ne e lăsat să trăim, în alegerile noastre. Unele din aceste experiențe de călătorie le-am translatat în scris, altele m-au influențat la alte nivele. M-am simțit în anumite locuri acasă, în altele străină și incompatibilă cu esența lor. Am învățat mult din drumurile mele, cu siguranță viziunea mea asupra lumii s-a îmbogățit, și scrisul meu cred că a căpătat nuanțe, am încercat să înțeleg cum trăiesc oamenii în alte părți ale planetei, să accept diversitatea, acel altfel care ține de cultură, limbaj, tradiții, dar am și descoperit că există un etern uman oriunde te-ai afla. Ce ne unește este până la urmă emoția. Mi-am revăzut străbunica într-o femeie bătrână din Guatemala, am retrăit scene din copilărie într-un sat din Peru, m-am trezit acasă în jungla din Columbia sau într-o hacienda din Ecuador.

Dacă e să-mi imaginez sfârșitul lumii cumva, prin inteligența artificială despre care se tot vorbește acum, de exemplu, ar fi prin pierderea emoțiilor.