Limba română e zestre și identitate, cordon ombilical cu spațiul natal

Daniel Cristea-Enache: Viața părea a fi în altă parte în timpul comunismului, și nu cred că e întâmplător că tocmai un estic, precum unul dintre autorii Dvs. preferați, Kundera, a exprimat această tânjire colectivă după Occident. După 1990 ați ieșit însă din fostul "lagăr socialist" și ați călătorit mult. Ați luat o distanță geografică față de România, mai întâi pe termene scurte, pe durata călătoriilor făcute, apoi, odată stabilită în Statele Unite, pe termen lung.

Se poate spune că ați trăit în trei Românii, aceea a "Epocii de Aur", apoi cea a anilor postrevoluționari și post-comuniști, și cea de după aderarea noastră la Uniunea Europeană. Ați avut posibilitatea de a vedea țara natală de la distanță, și totodată de a face comparații între "versiunile" ei succesive.

S-a vorbit mult, abundent, despre România, în diferite registre, de la elogiul ditirambic-delirant, "patriotic", la negarea ei totală. Sunt mult mai rare analizele cât de cât obiective, radiografiile ceva mai exact și mai profesionist făcute. Cum vede o scriitoare stabilită în Statele Unite România aflată acum la distanță geografică și Româniile diferite în care a trăit?

Simțiți că aveți o structură de profunzime ori o componentă de românitate? Dacă da, în ce anume constă românitatea Dvs., cum o definiți?

Ați fi preferat să aveți o altă patrie, să vă fi născut într-o altă țară decât România? Sau matricea românească vă place și nu căutați o alternativă existențială la ea?

Există în opinia Dvs. ceva specific și exclusiv românesc, de neregăsit nicăieri altundeva pe glob în afara spațiului românesc?

Carmen Firan: Poate sună hazardat, dar România mi se pare egală cu ea însăși. Versiunile României, cum le-ați numit, au și coerență, și continuitate. În bine, și uneori în mai puțin bine. Cred că România a evoluat, s-a emancipat, mai ales după aderarea la Uniunea Europeană. Mi se pare extraordinar să te poți urca într-un avion de Paris sau Roma cu buletinul și să ai permis de lucru în oricare din țările Uniunii doar cu buletinul, ceva de neconceput înainte când pentru o călătorie stăteai ore în șir la poarta ambasadelor... Eram chiar invidioasă (un fel de a spune, de fapt eram mândră) când vedeam în aeroporturile din Europa servicii separate, Pașapoarte ale Uniunii Europene și Alte pașapoarte. Noi, venind din America, intram la alte.

Cu toate lamentațiile pe care le aud de fiecare dată când vin în țară, schimbările sunt evidente, lumea călătorește, restaurantele sunt pline deși nu tocmai ieftine, multe orașe și-au renovat cartierele vechi și construcțiile noi abundă. Nemulțumirile sunt și ele pe măsură, de la viața politică la fragilitatea infrastructurii, la educație și sistemul medical... De la distanță, colțurile se văd rotunjite, plăcerea de a reveni în vacanță depășește neajunsurile pe care le descoperi la fața locului. Mai este adevărat că perceperea realității e fluidă, vedem mai ales ce proiectăm în afară.

Am întâlnit mulți români emigranți, și în America și în România. Unii relaxați și bine în pielea lor, alții dublu acriți și nemulțumiți, și de țara natală, și de cea de adopție. În ultimii ani lucrurile s-au mai schimbat, și s-au amestecat, nici în Vest nu mai e atât de bine, nici în Est nu mai e atât de rău.

Cu mulți ani în urmă am vizitat o familie de români emigrați la Madrid. Când am plecat ne-au rugat să nu vorbim românește pe scara blocului, pentru că le spuseseră vecinilor că ar fi finlandezi. "Românii au renume prost", ne-au explicat. Nu pun la îndoială că au avut vreo întâmplare nefericită legată probabil de emigrația ilegală care a izbucnit după Revoluție, dar chiar și așa mi s-a părut traumatizant să-ți mistifici identitatea. În America nu am cunoscut niciodată o reacție negativă la adresa românilor. Dimpotrivă. Există profesori și personalități științifice și culturale prețuite, studenți români de excepție, iar a fi scriitor român emigrat la New York e mai degrabă un privilegiu.

Știu că se deplânge faptul că mulți tineri români aleg să studieze în străinătate, "ne pleacă intelighenția", îmi spunea cineva, dar există mai nou și un fenomen invers despre care nu se vorbește. Tot mai mulți români din emigrație decid să se repatrieze. Mă refer în special la ceea ce știu, emigranți din America. Nu doar pensionari, ci și tineri. Unii vor să urmeze facultatea în România, alții lucrează pentru companii internaționale, dar și familii la 40 de ani, cu copii, care și-au făcut un rost, dar pentru care aventura americană pare să-și fi consumat senzaționalul. "Calitatea vieții e mai bună în România, mi-a spus recent o pacientă a soțului meu, ne întoarcem la Brașov, vreau copiii mei să crească normal, mai aproape de natură, mai în siguranță..."

De altfel, în ultimii ani, majoritatea copleșitoare de emigranți vine din țări defavorizate economic sau instabile politic din America Centrală și de Sud, Asia sau Africa, foarte puțini europeni mai aleg să se stabilească în America.

Eu am norocul să mă simt bine și în țara natală, și în cea de adopție. Sunt recunoscătoare Americii care mi-a dat șansa să-mi împlinesc profilul de scriitor, o țară generoasă în care nu am stat degeaba, dar sunt profund româncă, Nu "scriitor american născut în România", nici acel superior "scriitor internațional", deși am mentalitatea apartenenței la univers. Românismul meu e legat de limba română care nu înseamnă doar limbaj, ci o matrice complexă culturală în care încap emoțiile, reacțiile în fața necunoscutului sau a pericolului, valorile în care am crescut și pe care am încercat să le dau mai departe, lecția frumuseții prin simplitate pe care am primit-o de la părinți, încap toate obiceiurile bune și rele. Limba română e zestre și identitate, cordonul ombilical cu spațiul natal care oricât de departe ai fi, te ține ancorat în pământul tău. Probabil că vârsta mi-a relevat lucruri la care înainte nu m-am gândit ori pe care le-am ignorat sau aruncat superficial peste umăr, suntem noi înșine, originali și puternici prin limba noastră care se confundă cu patria.

Vin cu mare plăcere în România și mi se pare că niciodată nu stau îndeajuns. Aș vrea să călătoresc mai mult în interiorul țării dar nu mă ajută nici timpul, nici infrastructura. Revăd cu bucurie oameni inteligenți și informați cu care am afinități intelectuale și culturale, merg la teatru, concerte, expoziții și mă simt tânără din nou, dorm bine în casa părinților mei la Craiova și mă las conștientă într-o regresie binefăcătoare, nu mi-e teamă de nostalgii și patetism când colind străzile copilăriei, mă duc la mormântul mamei în cimitirul de lângă Parcul Romanescu, în mintea mea cel mai frumos din lume.

Am detestat comunismul și partidul lui, dar nu am confundat sistemul cu patria. Nu m-am gândit niciodată că mi-ar fi plăcut să mă nasc în altă țară, deși am călătorit mult, în țări prospere, unele care n-au cunoscut dictaturi și nu au trecut prin traume istorice mari după război. Din nefericire, patriotismul a fost confiscat de naționaliști și extremiști politici sau religioși.

Ajungi să te simți timorat când îți afirmi dragostea de țară pentru a nu fi ironizat de unii sau confundat de alții cu vreun patriotard de ocazie. A iubi România înseamnă și a iubi Europa la care tânjeam pe vremea comunismului. Unul din cele mai surprinzătoare lucruri pentru mine este să aud când vin în România păreri anti-europene, sub pretextul că Uniunea Europeană dictează, că am fi sclavii globalizării, că ne-ar suprima specificul național etc. Interesant este că aceiași "patrioți" agreează mai degrabă autocrația lui Putin decât democrațiile vestice, cântă prohodul Uniunii Europene și îl admiră pe Orban...

Ultima întrebare e încuietoare. La fel cum a fost cea a directorului Institutului Smithsonian pe când proiectam Festivalul Open Gates în 1999 când țara noastră era invitată de onoare ca pentru două săptămâni să-și prezinte cultura, obiceiurile, meseriile, specificul culinar pe Mall-ul din Washington DC. Trebuiau făcute afișe, ne-a întrebat: "Ce este specific și exclusiv românesc, de neregăsit nicăieri altundeva pe glob? Care ar fi brandul României? Ce să punem pe afiș?". Am amuțit. Era pentru prima oară când am fost confruntată cu acest tip de întrebare, nu mă gândisem niciodată așa. "De exemplu, Franța are în dreptul ei cocoșul galic", ne-a sărit în ajutor.

Confuzie și mai mare. Atunci am descoperit de exemplu că mititeii și sarmalele nu erau neapărat specific românești, așa cum ne băteam în piept, erau comune în Balcani, unele în Turcia, altele în Ucraina și Rusia, nici țuica, nici alte simboluri culturale... Am mai descoperit că nu suntem unici, nici mai buni nici mai răi ca alții, că există o co-existență și coerență culturală, că aparținem unui spațiu geografic cu toate ale noastre, suntem o voce în corul lumii care de aproape se distinge iar din perspectivă universală îmbogățește sunetul.

Până la urmă am ales ca pe afiș în dreptul României să fie Coloana infinitului.

Cât despre mine, în speranța că nu voi fi judecată prea aspru, nici bănuită de cădere în derizoriu, specific românesc este leușteanul. L-am cultivat la New York și sunt foarte zgârcită dacă cineva îmi cere două-trei fire. Mirosul și gustul lui în ciorbă sintetizează un întreg univers ancestral.

Am scris și eu despre extremele în care este percepută sau analizată România, ca urmare a mentalității celor chemați, sau nechemați, s-o evalueze. Cred că ar fi bine să reproduc aici un fragment din romanul meu Farsa care urmărește viața unui ziarist înainte de Revoluție și în perioada de tranziție imediat următoare:

"Mi-a căzut odată în mână raportul unui observator străin care după ce și-a petrecut două luni la noi, călătorind prin țară și frecventând diverse medii, și-a sintetizat impresiile pentru organizația care îl trimisese: Un popor talentat, ezitând între derizoriu și hiperbolă. Suspicios la bine și resemnat la rău. Manipulabil și gregar, exersând supraviețuirea la răscruce de imperii, sisteme și religii. Oscilând între laudă excesivă și autodenigrare, între lamentație și victimizare, fiind când sub vremuri, când paralel cu ele. Inventându-și eroi dar ignorându-și valorile. Supraestimându-și adversarii și minimalizând posibilii aliați. Răbdători, pasivi, fataliști. Cu o mare apetență pentru catastrofă. Identificând mereu vina în altă parte decât în propriile erori. Amatori de scenarii, consolându-se cu ideea conspirațiilor dinăuntru, dar mai ales din afară, înduioșați de propria compasiune pentru destinul lor forțat să fie mereu altul decât ar trebui să fie. O cultură interesantă, o viață artistică activă. Intelectuali incapabili să producă un samizdat. Dezbinați, naționaliști, oportuniști. Și peste toate bășcălia, lașitatea, lăutărismul și parodia.

La început m-am înfuriat deși trebuia să-i dau în mare parte dreptate. Lucrurile se văd mai bine de la distanță cu ochiul rece și detașat."

Nu sunt cuvintele mele, ci ale personajului meu de atunci. Dacă ar fi să rescriu acum acest pasaj, poate l-aș nuanța mai mult, istoria nu stă pe loc, iar oamenii au dreptul la schimbare. Decât să căutăm explicații ale eșecurilor, să realizăm mai degrabă că este o minune că România este ce și cum este. Nu cred că istoria ne-a jucat farse, cred că ne-a dat și șansa rezistenței și supraviețuirii. După Revoluție vorbeam cu Mihai Botez, o minte strălucită, un intelectual desăvârșit cu care am avut privilegiul unei prietenii solide. Mi-a spus odată: "Ce doresc eu României? Nu unicitate, ci normalitate.".