Tatăl meu, Iosif

Citiți o cronică a acestei cărți aici.


În a doua jumătate a anilor '70, un grup de tineri - cunoscuți azi drept "Grup Canal 77" - s-au opus regimului ceaușist, pe care îl acuzau de nerespectarea drepturilor omului. Inspirați de Paul Goma, aceștia îi vor trimite o scrisoare lui Nicolae Ceaușescu, vor organiza diverse forme și formule de protest care vor culmina cu arestarea lor și trimiterea la Canal, respectiv șantierul Canalului Dunăre - Marea Neagră. După o serie de peripeții, și intervenția in extremis a președintelui american de la acea vreme Jimmy Carter, au fost lăsați să plece în străinătate. Acești tineri erau: Radu Negrescu-Suțu, Raymond Păunescu, Nicolae Windisch, Ion Marinescu și Iosif Dan Niță, tatăl meu.

Eu și sora mea geamănă ne-am născut în 1975, rod al unei relații scurte (îmi e greu să o numesc aventură, fiindcă nu acesta e cuvântul care ar acoperi tot adevărul) între părinții noștri, ambii recepționeri la Hotelul Parc din București. Abia în timp am aflat că tatăl meu era și la acel moment (și va rămâne până la moartea sa, în 1994) un bărbat căsătorit. Mai multe detalii se găsesc la un simplu search pe google. În timpul protestelor și arestării tatălui meu dar și după plecarea lui definitivă din țară, mama a fost hăituită de Securitate și a suportat consecințele "înhăitării" cu un dușman al regimului. Iar noi, copiii, am purtat până în decembrie 1989 stigmatul progeniturilor unui fugar.

Nu mi-am cunoscut tatăl. Toată copilăria am fost stăpânită de două sentimente: ura față de Ceaușescu și dorul de tatăl meu despre care știam de la mama că era un erou. Și, în plus, își împlinise visul - trăia în patria libertății: SUA. Tatăl meu, Iosif este povestea acestei dureroase dualități: ura față de Tatăl Națiunii și dorul de tatăl meu pe care Marele Părinte mi l-a răpit. Am ales formula epistolară pentru că obișnuiam să fac asta: până la 14 ani am vorbit cu tata în gând și m-am rugat Tatălui Nostru al tuturor să mi-l aducă acasă. Ceea ce nu s-a întâmplat. Poate nu am meritat.

Această carte este în egală măsură povestea unei neîmpliniri, radiografia unui regim crud, opresiv și nemilos mai ales cu cei inocenți dar și o pledoarie pentru ne-uitare și pentru dragoste, cea care vindecă, cea care întreține speranța, cea care topește cortine de fier.


În seara asta s-a oprit din nou curentul. Suntem toate cinci în bucătărie în jurul lumânării noastre de la botez care face un fum mai ceva ca flacăra olimpică. Aceste ore în care se face întuneric, în chip paradoxal, creează o intimitate veritabilă, ca într-un cuib sau într-o coajă de nucă. Parcă întregul apartament se strânge în jurul corpurilor noastre. Dincolo de fereastră, siluetele celor două blocuri așezate unul în fața celuilalt parcă închipuie doi parteneri de conversație. Între ele, asemenea unei măsuțe de cafea este complexul care adăpostește o fabrică de pielărie. Totul e în beznă. Din loc în loc, ard lumânări ca la capătâiul morților.

Un întreg cartier e în priveghi, seară de seară. Ne-am împăcat cu asta? Nu prea, dar a intrat într-o rutină. Știm unde e lumânarea, chibritul e mereu la îndemână. Întunericul vine la pachet cu frigul. Îți vine să te bagi sub plapumă și să închizi ochii, ca să fie și mai întuneric și ca să ai sentimentul că tu controlezi lumina.

Dacă avem și chef și tot ce ne trebuie, facem clătite, gogoși, floricele, puțișoare sau alune la cuptor. Mai povestim de când eram toate mici. Când ești mic totul e desăvârșit pentru că toate sunt de început. E atâta entuziasm și atâta naivitate și întreaga lume pare un teren de joacă, sigur și miraculos. Cât nu avem curent, deși nu au legătură, scade și intensitatea flăcării la aragaz. Nu îmi dau seama dacă e undeva un om care apasă pe un buton și stinge lumina sau face gazul mai încet. Probabil că da. Un fel de vrăjitor care aruncă o mantie neagră peste oraș și toți dispărem ca într-o prăpastie.

Dacă avem noroc și încă suntem treze când revine curentul electric, explozia de lumină ne curentează ochii, pe care îi închidem instinctiv ca să nu orbim, noi, cei aproape orbi în urmă cu doar câteva secunde. Mă întreb ce am face dacă nu s-ar mai face lumină? Probabil am învăța să ne târâm din și în vizuina noastră, am învăța să tăcem și încet să murim, unii în alții ca o colonie de lilieci fără aripi și fără conștiință.

În seara asta, boabele de porumb au săltat din tigaie ca niște flori de artificii. Asta până ce Memi a trântit furioasă deasupra dansului lor sălbatic și păgân, un capac de fontă, ca o piatră de moară.
(...)

Ninge. Cine ninge? Poetul zice că decembrie ninge. Dar nu suntem în decembrie.

Între geamuri am pus suluri care să oprească vântul. Aceleași suluri stau și pe pragul ușilor. Frigul se strecoară oricum. Din noiembrie până în martie mâinile și picioarele nu reușesc să mi se încălzească. Dar m-am obișnuit și cu asta. Poate de aceea vara nu îmi e niciodată cald, pentru că mi-am făcut în mine un invizibil dar eficient depozit de frig. Unii oameni disperă de cald, sunt iritați și își fac aer cu tot ce apucă, pufăie și asudă. Îi privesc pe ascuns. De ce se agită așa? De ce se necăjesc?

În cămară avem mai multe recipiente colorate, goale, de sucuri, de băuturi, cutii de bomboane, toate din RFG. Știu că e ridicol și uneori privindu-le mi se face rușine dar toată lumea păstrează tot ce se poate din cadourile primite de la rude, prieteni. Îți vine să crezi că undeva în lumea asta, ambalajele de la săpunuri se aruncă? Noi le punem între rufele din dulap, ca să miroasă frumos. Să miroasă a primăvară, a viață, a normalitate.

Zăpada care se așterne încet face întunericul să strălucească. Mâine, cel care va ieși primul pe alee va avea parte de marea bucurie de a desena o cărare cu propriile urme. Imediat după, toți ceilalți vor continua să ucidă zăpada călcând-o în picioare și de fapt, ignorând-o. Numai cel care iese primul are parte de miracolul de-o clipă al neînceputului. Ca la facerea lumii. Câteva clipe de tainică, inocentă observație.

De pe raftul de sus al bibliotecii iau binoclul de război care i-a aparținut soțului lui Buni, străbunicul nostru. Între cele două ocheane are o busolă mica. Dar nu vreau să mă orientez. Mai curând mi-aș dori să mă pot rătăci în voie. Îl îndrept către blocul de lângă noi. Acolo, la etajul 1 locuiește familia Bâtcă, tata, mama și cei doi copii: Geo și Codruț. Geo e cu noi în clasă.

Îi văd stând toți patru la masă, zâmbesc, doamna Bâtcă ia fiecare farfurie în parte și pune ceva de pe un platou aflat în mijlocul mesei. Oare ascultă și muzică? Ce își spun? Dacă ar exista un binoclu care să capteze și sunet, cred că aș fi grozav de nefericită. Pentru mine, familia Bâtcă este perfectă. Mama e veselă, iubitoare, frații se înțeleg și se ajută între ei, uite, acum își ajută și mama la strâns masa, tatăl surâde, îi sărută soției mâna după fiecare cină și apoi se mută pe un fotoliu și deschide ziarul Sportul. După ce lipsește din cadru un timp relativ scurt, doamna revine cu un platou cu desertul. Frații bat din palme.

O familie face mai mult decât o țară, mai mult decât o planetă. Într-o familie fericită nu există nici comunism, nici dictatură, nici frig, nici zăpadă călcată în picioare.

Iau binoclul de la ochi și acolo unde înainte era un tablou miraculos e acum o pată de lumină și câteva umbre. Până mâine seară voi prefera să cred că mi s-a părut.

Ninge și mai tare. Deși "tare" nu e cuvântul potrivit, căci ninsoarea e mai curând mută și harnică și astupă toate muchiile. În curând tot orașul va fi alb. Iar dimineață o vom lua de la capăt. Ca și cum ne-am arunca în gol.
(...)

Ascultăm Europa Liberă, în fiecare seară. Așa aflăm ce ni se întâmplă cu adevărat. Radioul nostru nu e prea grozav și se aude "cu purici", vocile crainicilor se apropie și se îndepărtează, ca atunci când mă dau în leagăn și plopul din față e când departe când aproape îl pot atinge cu picioarele. Nu înțelegem chiar toate cuvintele dar putem pune informațiile cap la cap. Ceaușescu nu e văzut bine în lumea de Dincolo, americanii cel puțin nu îl pot suporta și sunt cu ochii pe el și pe cât de mult rău ne face nouă, celor de aici.

Din când în când aflăm despre adevărați eroi care se luptă cu regimul cu riscul de a fi pedepsiți. Doina Cornea, Dan Petrescu, Mircea Dinescu, Radu Filipescu. Ei nu vorbesc la Radio pentru că sunt supravegheați de Securitate și nu sunt lăsați să se întâlnească cu nimeni. Nu avem unde să vedem poze cu ei așa că ni-i imaginăm. Doina Cornea cred că e o doamnă înaltă cu părul coafat în bucle și nu stiu de ce o văd purtând mănuși și gentuță cu brațe scurte pe brațul stâng. Mircea Dinescu e în mintea mea o combinație de Eminescu și Caragiale. Și sunt convinsă că fumează mult. Radu Filipescu sigur are bicicletă de curse și părul creț. Și ochii mari, negri.

Odată a vorbit la Radio și Regele Mihai. A fost ca și cum ne-ar fi vorbit Moș Crăciun, o voce așa de blândă, de tihnită, mai mult ca sigur are barbă albă, poartă ochelari cu lentile rotunde și fumează pipă. Ți se pare prea schematic? Probabil că te vei amuza citind elucubrațiile mele, pentru că tu le cunoști chipurile cele adevărate, poate îi cunoști chiar personal. Memi ne-a spus că după ce ai plecat, ai vorbit și tu la Europa liberă și ai spus ceva și de noi. Ce rău îmi pare că nu îmi amintesc. Și și mai mult regret că nu știu ce voce ai, mai puternică, mai timbrată sau mai subțire sau.... Îmi e rușine să o întreb pe Memi, astea sunt informații prea de detaliu. Dar cred că mai tare îmi e frică să nu îmi spună că nu își mai aduce aminte. Nu aș fi niciodată suficient de pregătită să aud asta

Când începem audiția, ne înghesuim toate patru (eu, Raluca, Mama Jeni și Memi) în camera cu balcon și închidem ușa. Nu e bine ca vecinii să știe că ascultăm Europa liberă desi eu personal sunt convinsă că și ei ascultă.

Ascult știri adevărate, în limba română. Ascult cu emoție și cu frică. Tot am senzația tâmpită că e cineva la ușă și ne ascultă ascultând. Din cauza fricii încep să îmi imaginez că e chiar Securitatea la ușă și pe măsură ce îmi imaginez, mi se pare și mai tare și mi se face și mai frică. Apoi, am senzația că și pe balcon e cineva și îmi închipui că un securist s-a urcat pe o scară lungă cum au pompierii, pe care odată ajuns sus a pliat-o din 12 în 12 trepte, a făcut-o mică-mică cât un pieptene și a băgat-o în buzunar. În momente așa cumplite, cel mai greu îmi e să deschid ușa și să mă duc la baie ca să fac pipi, căci îmi imaginez că în spatele ușii mă așteaptă un securist care îmi pune pistolul la tâmplă. Așa că o rog pe Raluca să vină cu mine. Iar ea vine pentru că și ei îi e frică.

După un timp, abia ne mai ținem ochiii deschiși, iar în vreme ce vocile de la radio continuă să se dea în leagăn, noi, aici în casa de acasă, intrăm în dulcea anestezie a somnului fără vise dar și fără odihnă.
(...)

De la tine a rămas ursulețul de pluș de culoarea deșertului, care are un singur ochi și căruia noi îi spune Fozzie, pentru că seamănă cu o rudă mai necăjită a ursului cu același nume din Muppets. Fozzie are mereu aceeași expresie. Da, știu, cam toate jucăriile au o unică expresie, numai că prin mânuire poți să le induci alte atitudini sau stări. Fozzie e plat și pare plictisit de toate. Când încă nu îi căzuse ochiul drept și îi atârna ca o macaroană - un nasture negru la capătul unui fir de ață greu de rupt cu dinții - părea mai uman, pentru că era mai vulnerabil. Era ca noi toți, ce mai. Dar după operație, nu am mai putut să îl vedem așa și am vrut să îi coasem ochiul. Până să mobilizăm noi una din femeile casei care întotdeauna au ceva mult mai urgent de făcut, ochiul-nasture a căzut și deși l-am căutat zile în șir nu l-am mai găsit. Așa că avem un urs chior, seminevăzător.

Faptul că a rămas într-un ochi îi dă un aer de respectabilitate, cum au jucăriile vechi ale copiilor care azi sunt bunici, deși nu a pierdut din blazare. Acum că îl privesc mai cu atenție cred că i-ar sta bine cu o pălăriuță, așa cum are prietenul lui cel mai bun, Paco, claunul bătrân cu salopetă, cămașă în carouri, ghete ca ale lui Chaplin și chelie acoperită de o pălăriuță tare. E foarte nostim. L-a primit Memi cadou de la un spaniol care se cazase la Hotel Parc și care cred că îi făcea curte. Mă gândesc că asta a fost, pentru că am văzut o poză cu Memi și Paco (așa îl chema pe spaniol) și el o ținea protector după umeri.

Dar Fozzie cum a părut în casa noastră, tată? I l-ai dăruit lui Memi, așa cum a făcut Paco cu Paco sau a fost al tău și ni l-ai lăsat nouă? O singură jucărie, cu o expresie obosită. Dar noi îl iubim pentru că e de la tine. Cândva l-ai ținut în brațe, l-ai privit. Fozzie e mai mult decât un ursuleț de pluș, e un martor.

Al doilea obiect care ne-a rămas de la tine este un volum vișiniu, un manual de limba engleză, volumul 2. Ce păcat că nu ai făcut însemnări pe el! Am luat pagină cu pagină sperând că într-un colț o să văd o notă cât de scurtă. Mi-ar fi plăcut să am ceva scris de mâna ta. Dacă nu o scrisoare, măcar câteva sublinieri sau adnotări. Dar ca să fiu sinceră până la capăt, eu am căutat un mesaj codificat, un mesaj care să îmi spună că ai plecat cu gândul la noi și cu speranța că într-o zi, când vom învăța să citim, vom deschide ca din întâmplare volumul 2 din acest manual de limbă engleză și vom afla adevărul despre noi toți: adică de ce suntem atât de departe de tine, de ce nu ne scrii, de ce nu ne telefonezi. De ce ne-am înstrăinat atât de tare înainte de a ne cunoaște și înainte de a ne iubi?

Mă opresc aici.

Eu și Raluca avem o poză împreună cu Fozzie și un casetofon împrumutat, cu clapete albe ca pianele de jucărie. Suntem în picioare, la perete, Fozzie și casetofonul sunt pe podea între noi două, și în dreapta se zărește un pic din bradul de Crăciun. Cred că aveam cam 3 ani și jumătate. Deci abia plecaseși. Se simte asta și în fotografie care e cadrată straniu și face din perete personajul principal ca și cum cel care a făcut-o a vrut să prindă și, sau mai ales, acest spațiu gol dintre noi două.

Imortalizarea unei absențe.

Iar noi nu zâmbim, așa cum fac de obicei copiii la poză. Și nici Fozzie. Ursulețul într-un ochi care știe mai multe decât noi și care nu poate vorbi. Știi de ce? Pentru că nu are guriță. Nu toate jucăriile au. Oare de ce?
(...)

Dragă tată,

Hristos a înviat!

Repetabila minune. Acum aproape 2000 de ani s-a întâmplat ceva ce omenirea nu a uitat și astfel a ajuns până la noi. Cum se explică asta? Doar în decurs de două milenii s-au uitat atâtea, ca și cum nu ar fi fost niciodată, sau ca și cum nu ar fi impresionat pe nimeni, nu într-atât încât să povestească și altcuiva.

Iartă-mă, îți vorbesc ca unui creștin dar poate tu nu crezi în Dumnezeu, în Iisus și cu atât mai puțin în învierea Lui miraculoasă. Nu, exclus, dacă ești tatăl meu (și e clar că ești), atunci sigur crezi în Dumnezeu. Se poate să nu mai crezi, să nu îți mai pese. Se întâmplă, din prea multă dezamăgire sau însingurare sau tristețe. Omul nu trebuie să rămână prea mult timp singur cu gândurile lui. Asta îl poate sminti.

De fapt, eu voiam să îți spun că acum o săptămână am aflat și noi de Cernobîl. La Europa liberă au spus că s-a întâmplat mai demult și că nici Gorbaciov nici Ceaușescu nu și-au anunțat popoarele în legătură cu acest nou pericol. Mai bine. Adică, nu e normal să nu fim anunțați, dar noi trăim în patria anormalului. Dacă ne-ar anunța ar însemna că într-un fel ne dă socoteală sau măcar că se pseudo consultă cu noi, ar însemna că îi pasă de noi, că îi pasă că trăim sau murim. Nu-i pasă, deci nu consideră că ar fi cazul să ne comunice nimic din ce ne-ar putea interesa. Dar, îți spuneam că mai bine că nu am știut pentru că și dacă știam nu aveam ce face. Ne speriam și gata. Iar speriați suntem oricum. Cu asta se ocupă Miliția și Securitatea.

În seara asta am fost la slujba de Înviere la bisericuța de lângă noi și, deși nu am auzit nimic (ca de obicei), am simțit că toți cei prezenți în curte eram uniți, eram frați. Poate era povestea de la Cernobîl (i se spune așa de frumos - "accident nuclear"), senzația că ne asumăm un risc alegând să nu lipsim de la marele eveniment de la începutul fiecărei primăveri: Hristos a înviat. Din nou și din nou. A călcat moartea în picioare, a făcut-o praf și de acum totul e posibil. O luăm de la început. Nici o explozie atomo-electrică nu ne mai poate atinge. Din noaptea asta avem alt sistem imunitar, altă perspectivă, alt suflet. Ne-am înnoit.

Privesc de la fereastra din sufragerie cortegiul candelelor pe alei. Uite, asta nu ne-a putut lua Ceaușescu: bucuria asta plăpândă dar glorioasă ca nașterea ghiocelului din mormântul pământului rece. Cu capul în jos dar atât de victorios. După mintea mea, ghioceii nu ar trebui rupți din rădăcină și înghesuiți în coșulețe. Li se aplică o umilință pe care nu o merită. Trebuie lăsați în pământ până la moarte, care pentru ei, ca și pentru Iisus e chiar începutul vieții. Din clipa în care tulpina li se usucă, se înmoaie, capetele ca niște abajururi mici se apropie din ce în ce mai mult de brazda din care s-au dezrobit de mult prea curând, și, în cele din urmă, se întorc în întuneric, cu gândul la lumina viitoarei primăveri și fără spaimă, ci chiar cu emoția iernii care pentru ei e incubatorul învierii.

La Radio Europa Liberă se transmite slujba de la Vatican. Mesajul Papei "urbi et orbi". Știi că eu inițial am crezut că "urbi" are legătură cu ce scrie pe chei "Urbis", iar "orbi" are legătură cu nevăzătorii. Deci, mă gândeam că e ca un mesaj cu cifru pentru cei care orbecăie prin întunericul necredinței sau al deznădejdii. Trebuie să recunoști că le potrivesc bine de tot.

Nu mai știu unde am citit: "Pentru țânțar, omul e nemuritor". Ce spui de asta?

Cu sau fără Cernobîl, în seara asta lumea radiază de fericire. Hristos a înviat, așadar! (Știu că tocmai mi-ai răspuns)
(...)

Stau în curtea pavată cu dale de ciment. Dincolo de poartă se vede un deal, verde. Una e să deschizi ochii pe un deal, alta pe gara din spatele casei și alta pe blocul de vis a vis, trist de identic cu cel în care locuiești tu. Și alta e, desigur, să vezi de la fereastra camerei tale de copil, marea sau oceanul. Dealul pe care îl privesc e martorul atâtor copilării. El era aici când Buni a părăsit satul, și când s-a certat cu Gheorghe și când porțile cele mari s-au deschis pentru a intra și apoi a ieși definitiv sicriul cu Mihail, străbunicul nostru care azi stă întins sub poza soției lui, așteptând-o. Un loc de veci înconjurat de un gard de fier, negru, încercând să țină panta dealului în loc, un mormânt asemenea unui pat conjugal cu baldachin peste care buruienile dansează încolăcite pe un cântec mut, fără refren.

În seara asta, o tânără din sat va deveni nevastă. Și în toată povestea asta e ceva mai curând trist. Aici oricum nunțile au o componentă implacabilă, asemenea morții. Fata e luată de la părinți și încredințată soțului pentru ca împreună să pună început bun. Socrii mici rămân în umbră ca icoanele afumate din biserici, iar vălul miresei are ceva din cel ce se așează în sicriu peste trupul părăsit de suflet.

În orice început e o renunțare, așa cum orice capăt înseamnă o regăsire. Ne tot rupem și ne întregim de jur împrejurul nostru și al lumii, ca într-o roată ce se învârte din ce în ce mai tare pe măsură ce nu mai avem timp. Tot mai tare, și mai tare, până ce nu i se mai vede conturul de inel sigilat, până ce totul devine o lumină mare cam așa cum sunt prezentate galaxiile la Teleenciclopedia.

Nu îmi dau seama dacă mireasa din seara asta era emoționată traversând satul în alai sau mai curând îngrijorată. Oricum privea către capul satului și părea că vede ceva tainic, asemenea sfinților în privirea cărora a rămas pictat Dumnezeu.

Citiți o cronică a acestei cărți aici.