Pe Mihai Grigorescu nu l-am întâlnit însă niciodată în viața reală - dar datorită fotografiilor pe care le face am senzația că îl cunosc foarte bine.
Bun, în primul rând îl invidiez - ce tematică unitară, ce energie, ce pagini dedicate descoperirii unui eu interior care este din ce în ce mai departe, dar din ce în ce mai puternic.
Pentru că este o vară călduroasă, m-am gândit să ne răcorim puțin ochii și sufletul cu câteva imagini de iarnă făcute de domnul Grigorescu.
Ceea ce caracterizează fundamental opera sa este delicatețea cu care prezintă privitorului ce vede el - păcăleala este că Grigorescu se zbate să fie invizibil și să facă pe cel care vede imaginea să creadă că ce este pe ecran sau pe print este imaginea originară, fundamentală, unică, văzută de spectator și nu de fotograf.
Grigorescu nu încearcă să arate, el spune doar spectatorului - uite ce unghi aici, uite ce pădure, uite ce casă - și astfel ce arată el este uluitor de puternic și de unic.
Pentru că Mihai Grigorescu, fără să știți și fără să înțelegeți asta, distilează dintr-un univers complicat lucrurile simple și directe - așa cum un alchimist ar extrage doar atomii unui anumit element dintr-o cutie de carton cu zgomote, așa cum este lumea care ne înconjură.
Pentru că nu îl cunosc îmi permit să lansez o ipoteză - eu văd un strigăt profund al singurătății și al unei idealizări necesare pentru a contrabalansa în sufletul său zgomotul de fond uneori de nesuportat care uneori îi și ne macină existența până la a o nimici.
Ce noroc că există astfel de oameni.
Domnilor, doamnelor, universul rece dar atât de sensibil și de încărcat sufletește și de fierbinte ca mesaj plastic, al domnului Mihai Grigorescu.
Îi mulțumesc enorm că există.
(text de Dinu Lazăr, 2023)
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
