Cândva, o femeie pe care o cunoșteam prea puțin
mi-a vorbit de mlaștini de drumuri fără întoarcere
de oameni fără nici o șansă
mă privea cu furie
pentru că eu aveam de ales
N-am știut ce să spun
N-am mai văzut-o de atunci
dar expresia "fără nici o șansă"
mi-a huruit multă vreme prin minte ca un leagăn ruginit împins de vânt
Știam întotdeauna când sunt mințită
știam ce voia fiecare
și cum mă imagina
știam ce încearcă să sustragă să obțină
sau când eram în pericol
mă făceam dispărută când mă lăsau puterile
minciunile încetau când voiam eu
În vara aceea blestemată
el nu știa că minte nu știa că visează
nu știa că omul de care se apăra violent era el
n-am putut fugi la timp
n-am putut nici mai târziu
nici prea târziu
Nu faptul că mințea și când spunea adevărul
că-și sfâșia mâna dreaptă cu mâna stângă
că el stârnea cutremurul
m-a țintuit
el nu avea de ales
nici eu n-am avut
Există undeva un echilibru ocult
un revers al medaliei
trebuie să-ți plătești puterea, libertatea
să vezi cum e când nu le ai deloc
dar asta nu e decât partea ludică a lucrurilor
E ca legea lui Arhimede
Un corp scufundat înăuntru e expulzat în afară cu o forță egală greutății celor dislocate de el...
A dislocat tot în mine
de la verile din copilărie până la viitorul îndepărtat
Sau ca orice altă lege a naturii
Atracția contrariilor
Dar în locul lui era o prăpastie
Las gândul să mă ducă unde vrea, cât vrea
îmi imaginez uneori imposibilul
alteori îmi spun că asta e moartea care mi se potrivește
invoc o scenă în care sunt pe locul mortului în ziua în care face praf mașina
el scapă cu viață
în toate situațiile închipuite de mine el scapă cu viață
Nici eu nu-mi dau seama dacă femeia aceea vedea ceva la mine și
era furioasă pe slăbiciunea sau pe puterea mea
dacă știa că sunt același lucru
și asta o neliniștea
mă pot opune furtunii
pot opri hemoragia de gânduri
mă pot lupta cu somnul sau cu insomnia
pot face pace sau război cu tot ce știu
pot îngropa durerea
pot uita drumul spre marginea prăpastiei
pot face să dispară toate vorbele grele sau înduioșătoare
pot anula pașii înapoi și să-i păstrez doar pe cei înainte
pot deporta inevitabilul în altă viață
pot scoate un tablou renascentist din momentele penibile
pot stoarce din oricare dintre noi un proscris sau un inocent
pot condamna dând cu banul
pot împărți orice sentință la doi sau la o mie
dar
n-am cum
să-mi spulber din carne
mirosul
amprenta atingerii
mareele sângelui le tot scot la suprafață
corpul e un cimitir
adună fantome
le hrănește cu seve proaspete
cum ar uda o floare
uscată demult
Acum aș ști ce să îi spun femeii care m-a privit cu furie