Japonia fără Muntele Fuji

Merg în Japonia în delegație în luna iunie, pentru aproximativ o săptămână. Lucrez la sucursala germană a unei firme din Tokyo, iar călătoria este îndelung planificată de către firmă (ceea ce, pentru un solo traveler ca mine, care iubește autonomia și libertatea, este, cel puțin inițial, mai mult o sursă de stres decât una de bucurie), cu mare accent pe mâncare și rezervarea restaurantelor celor mai bune în avans.

În ultimii ani, Japonia a avut restricții de călătorie destul de severe legate de pandemie, care au persistat chiar și după relaxarea măsurilor în majoritatea Europei. În iunie 2023, în sfârșit călătorim chiar și noi, ne-japonezii, fără mască și fără teste PCR. Desigur, visez să văd cel mai mare clișeu turistic, dincolo de cireșii în floare, pe care sigur nu îi vom vedea în luna iunie: Muntele Fuji.

Călătoria în Japonia începe turbulent, cu un avion direct München-Tokyo anulat. Cu toate acestea, sunt repusă automat, în timpul nopții, în timp ce dorm dusă, pe o altă variantă de zbor, mai devreme chiar, prin Frankfurt. Ratez șansa de a zbura cu o colegă, care e mutată pe alte conexiuni. Cumva reușesc să ajung la aeroportul din München la timp, în ciuda greutății bagajului de cală, pe care abia îl târâi după mine.

Am loc business la geam și realizez după destul de puțin timp că zbor deasupra Carpaților României, urmează zona Bucureștiului, Marea Neagră, Turcia, Georgia. Noaptea este foarte scurtă. La răsărit zburăm deasupra Deșertului Gobi, apoi deasupra Chinei, Coreei de Sud, Japoniei. Mă bucur de munții împăduriți, de Oceanul Pacific, de vapoarele care îl traversează. Nu dorm deloc pe drum, vreau să absorb toate impresiile, nu știu, chiar nu pot.

Ratez prima șansă de a vedea Muntele Fuji de aproape, de sus chiar. Nu o ratează însă un coleg aterizat cu doar două ore înaintea mea din Anglia. Îmi arată cu mândrie pozele lui de pe telefon, dincolo de Sosiri, unde ne culege un coleg japonez, care ne ajută să ne cumpărăm și să ne încărcăm carduri Pasmo, bune la orice aici în Japonia, inclusiv pentru mijloace de transport în comun și cumpărături de tot felul.

Deși am călătorit mult la viața mea și mă consider un fel de open-minded world citizen (deși cu înaintarea în vârstă văd că am și tot mai multe tabieturi), parcă am ajuns subit (în ciuda lungii și aventuroasei călătorii) într-un univers paralel, în care nu se vorbește mai deloc limba engleză în afara micului nostru grup multi-culti, iar regulile sunt complet diferite de orice alte reguli am întâlnit până acum.

Nu ne putem caza la hotel, e încă dimineață, așa că lăsăm bagajele acolo la recepție și plutim, doi din trei dintre noi cât se poate de sleep-deprived, înspre restaurantul unde avem rezervare pentru patru persoane, inclusiv șeful nostru japonez (colega mea din Germania va ajunge abia seara după rebooking), într-o încăpere privată cu picturi pe pereți. Welcome to Japan!, ne zice șeful. Mănânc astfel aici, doborâtă de caniculă și de nesomn, primul dintr-o serie de prânzuri tradiționale. În ciuda oboselii, sunt toată un zâmbet și fericită că am putut consuma mâncarea fără mari dificultăți. Este un prim pas al inițierii în stilul de viață japonez autentic, dincolo de ideea noastră fixă europeană despre mâncarea japoneză: sushi, ramen, udon. Japonia oferă multe alte opțiuni culinare, pe care în Europa nu le-am văzut niciodată.

Deși Muntele Fuji (3776 m altitudine) este emblematic pentru Japonia și asociat cu orașul Tokyo, mereu reprezentat ca fundal în imaginile cu marele oraș, se află de fapt la o distanță considerabilă de capitală, deși, pare-se, în zile senine chiar poate fi văzut de la o oarecare înălțime, de exemplu din Skytree sau Tokyo Tower. Nu prea prind însă zile senine în Tokyo, doar prima și ultima zi sunt cât de cât așa. Prind însă un taifun care atinge întâi răzleț capitala și apoi tot mai intens. În alte cuvinte, plouă.

Mă fascinează multe în Tokyo. Cel mai mult WC-urile (!), indiferent de localizare (hotel, restaurant, centru de conferințe, mall, tren super-rapid Shinkansen etc.), echipate cu o multitudine de butoane și senzori de mișcare. Vă scutesc de poza cu toate aplicațiile, este ceva ce trebuie experimentat! Încerc totuși să descriu esențialele.

Când te așezi pe un colac de WC, pornește automat căldura scaunului de toaletă, apoi se aude un sunet ca de pârâu curgător rapid de munte, care acoperă în mod elegant sunetele produse de corpul uman în situația dată. Toate WC-urile sunt prevăzute și cu funcția bidet și cu funcția duș. La ambele se pot regla atât temperatura, cât și jetul apei.

Experimentez cu aceste ultime două funcții doar la hotel, doar o dată, și atunci speriată să nu cumva să inund baia. Raportez cu succes că nu am inundat-o și că ambele funcții au țintit perfect. Mă gândesc în sinea mea, ce primitive trebuie să li se pară japonezilor WC-urile europene standard. Dar la cele din satele românești, cu gaură în curte și fără apă curentă, oare cum ar reacționa japonezii? Posibil cu un atac de panică și un infarct.

Mă fascinează în Japonia oamenii. Oamenii în costum, negru sau gri, cu cămașă albă și cravată, trași parcă la xerox în zonele pline de zgârie-nori și complet lipsite de vegetație, unde părul meu, și așa extrem de des, ia forme diforme și proporții absolut gigantice, din cauza umidității excesive. În costum, în drum spre firmă, la doar 25 de grade Celsius, simt că sunt la saună și în curând cu siguranță mă hiperventilez și mor prin sufocare. La fel, mă fascinează oamenii trași la xerox în zonele de subcultură, cum le zice șeful meu. De fapt, zonele cu street food unde de obicei umblă studenții. Parcă fiecare cartier are propria lui cultură, propriul dress code.

Mă fascinează femeile în kimono-uri la temple, asiatice și nu numai. Templele cu prea mulți turiști și fără un sentiment sacru de pace și liniște. Faptul că vânzarea unei jucării cu un fund de vulpe, la un templu unde simbolul este vulpea, nu este considerat un sacrilegiu. Faptul că firmele pot plăti la primărie să-și treacă numele pe lămpi la temple. Faptul că șefii și colegii mei vin la templu să aducă ofrande, să se închine. Foarte multele superstiții, ritualuri, toate parcă se leagă de make a wish. Ca un copil mic la ziua sa de naștere. E ceva ce nu mi-aș fi închipuit în mediul profesional în care activez, dar se pare că aici credința joacă un rol fundamental.

Mă fascinează librăriile pe mai multe etaje, fără cărți în engleză, dar pline de manga porn, pe care bărbații trași la xerox în costume le răsfoiesc tacticos, fără a li se citi vreo emoție pe față. La fel e și în mediul business. Fără vreo emoție pe față. Îmi pare foarte monoculturală Japonia. Mai puțin în locurile foarte turistice, acolo vezi brusc alte rase, alte nații, auzi alte limbi decât japoneza. Mă întreb cum s-ar putea un străin integra aici cândva cu adevărat și mi se pare, cel mai adesea, de neimaginat.

Mă fascinează băile publice (în japoneză: onsen), cu apă nu neapărat adâncă, dar caldă, unde stai gol, cu bărbații separați de femei. Inclusiv la noi la hotel sunt băi publice, deși hotelul e mic și modest. Mă fascinează tatuajele, sau mai exact lipsa lor. La onsen, cei cu tatuaje nu se pot îmbăia. Tradițional, tatuajele sunt asociate cu mafia locală, cu gangs, îmi explică șeful. Iar metoda de tatuare japoneză tradițională propagă posibila transmitere a hepatitei C. Deși la Westerners sunt tolerate în ziua de azi tatuajele, tot se recomandă camuflarea lor în mediul profesional. De exemplu, celor cu tatuaje pe brațe li se recomandă să poarte mânecă lungă pentru a le ascunde. După ce aflu asta, văd turiști cu tatuaje și mă întreb cum se simt ei aici.

Mă fascinează taxiurile, par și ele trase la xerox și ceva futurist. Taxiurile la care nu ai voie să pui mâna să-ți deschizi singur ușa. Cu sliding doors. Doar pe o parte se poate coborî. Mă fascinează zona cu magazine electronice, celebrul cartier Akihabara. Mă fascinează Piața și Templul Asakusa. Tokyo Bay, Toyosu Park, Crane Monument. Mulții zgârie-nori, nu toți cu firme, unii chiar cu apartamente de locuit. Îmi închipui o viață sterilă, petrecută în și printre clădiri, fără vegetație, în anonimat.

Și desigur. Mă fascinează la infinit alcoolul local și mâncarea. Se bea multă bere în Tokyo, se râde mult când se bea bere. Tot la bere, se mănâncă legume. Roșii cu maioneză, boabe edamame, castravete. Ouă de prepeliță fierte, în saramură. Delicioase de altfel. Comandăm și niște stridii. Peste tot se folosesc bețișoare. Chiar și la câte un English Pub, se mănâncă fish and chips cu bețișoare. Totul, de altfel, nu doar se mănâncă, ci se și taie cu bețișoare. Revin deci la mâncare, cum altfel.

La aproape fiecare masă, inclusiv la micul dejun la hotel, este inclusă o supă fermentată miso. Se mănâncă foarte multă carne și foarte mult pește. Peștele poate fi crud, parțial gătit, sau complet gătit. Carnea poate veni gata făcută sau crudă, caz în care se frige pe bucăți și se împarte la masă între cei care iau cina împreună. Sunt zile când mi-e un dor nebun de legume. Cer tofu în weekend, nu mai pot mânca atâta pește și carne. Mă fascinează restaurantul francez unde mănânc, for a change, linte, și primesc cadou, la plecare, un șorț personalizat cu emblema restaurantului, cu text și în franceză, și în japoneză. Chez André du Sacré Coeur se cheamă restaurantul. În plină inimă a metropolei japoneze. Mi se pare ușor disonant.

Într-una din serile din timpul săptămânii, luăm cina cu colegi locali din alt departament. Avem un meniu bazat de variațiuni de carne de pui, preparată în diferite moduri, care variațiuni se plimbă în jurul mesei și se împart. Din când în când e strecurată și câte o tură de alimente fără carne, dar asta se limitează la câteva legume și desert (un sorbet din fructul citric yuzu). În total primim 12 feluri de mâncare. Berea și sake-ul dezleagă limbile, eu aleg să rămân serioasă cu o bere fără alcool, dar tot îi fac pe toți cei de la masa mea să râdă periodic, după ce peste zi am stat toți foarte serioși la firmă și am discutat exclusiv subiecte legate de muncă. Și eu care credeam că nu vom avea ce discuta!


Acum știu că Diana ar putea trăi în Japonia, declară șeful meu într-o zi, foarte mândru de mine, după ce mănânc un pește care seamănă cu tonul, aproape crud, doar partea exterioară a fost ușor prăjită, iar apoi a fost tăiat în felii.

Apoi pare ușor dezamăgit când, peste câteva zile, mă vede mâncând așa-numitul Western style breakfast la hotel, care are totuși o supă inclusă, ceva ce nu am văzut să se întâmple vreodată în lumea occidentală. Nu pot mânca nici orezul de la varianta japoneză, nici pâinea albă de la cea Western. La mic dejunul japonez se schimbă zilnic tipul de pește, iar restul rămâne exact la fel. Simt că înnebunesc puțin cu lipsa aceasta de varietate la micul dejun.

Mă fascinează mulajele detaliate de variante de mâncare în vitrinele restaurantelor. Faptul că apa rece cu gheață și ceaiul verde fierbinte sunt subînțelese, se servesc la orice masă și nu trebuie plătite.

Când suntem în grup, nu mâncăm orez, udon sau ramen. Pur și simplu nu mergem la astfel de restaurante, din cauza mea. Pentru că eu nu pot metaboliza carbohidrații cum trebuie. Dar în rest, există diverse opțiuni, cel puțin pentru prânz și cină. Mâncăm însă în trei, ultimul prânz împreună, tempura, asta e, suport măcar puțin aluat. Mă bucur să dau iar de legume.

Ratez din nou muntele Fuji sâmbătă, când, împreună cu doi colegi, merg cu trenul ultrarapid Shinkansen la Kyoto. Dacă nu ar fi o vreme așa de apăsătoare și înnorată, l-am putea vedea din tren. Îl ratăm și la dus, și la întors, seara, când suntem obosiți, dar fericiți de experiența din Kyoto. Trenurile sunt extrem de punctuale, iar pe ruta Tokyo-Kyoto, vin la fiecare cinci-șapte minute. Mi-e frică să nu rămân blocată în baie în tren. Colegul meu glumește că o trimite pe colega noastră după mine la nevoie. Dar nu e nevoie. În Kyoto vizităm doar două dintre multele temple, noi și câteva alte sute de turiști. Tot în Kyoto, îmi cumpăr un sode, nu un kimono, deși toți prietenii europeni, când le trimit poze, îmi spun: Vai, ce mult îmi place kimono-ul tău!

Duminică dimineața mă plimb prin Tokyo cu o colegă, ajungem într-o cafenea la un moment dat. Ea are un tată japonez și o mamă nemțoaică, este crescută în Germania, așa că limba / cultura ei maternă este cea germană, iar japoneza a venit mai târziu. Vorbim deci în germană. Deși lucrăm de un an jumătate împreună, nu ne cunoaștem foarte bine. Vrea să știe de când trăiesc în Germania, cum au fost primii ani, ce mă face să continui să aleg să trăiesc în Bavaria. Ulterior, realizăm că nu purtăm o conversație tocmai privată, ne abordează în germană un tânăr care bea și el o cafea tot aici, e din Taiwan și în vacanță în Japonia. Sunteți din Germania?, ne întreabă. Ne zice că vorbește germană așa și așa, încă învață limba. De la o altă masă, ne mai abordează încă un tânăr, tot în germană. El chiar vorbește o germană impecabilă, și ca accent, și ca gramatică. E la origine din Siria, a trăit în timpul anilor de școală în Germania, de un an trăiește permanent în Tokyo și învață japoneza. Chiar ne și arată caietul unde, cu migală, scrie caractere și cuvinte, pas cu pas.

Tot duminică, după ce ratăm să vedem Muntele Fuji din Skytree, mergem, un grup de cinci persoane, la un British Bakery pe nume Penny Lane unde se aude adesea, în fundal, piesa cu același nume a celor de la The Beatles. Mi se pare ușor disonant să o ascult aici. Mi se pare disonant să fiu într-un loc teoretic britanic în Japonia.

În ultima seară în grup, mă simt ca într-un roman de Haruki Murakami, suntem patru persoane într-o bombă cu jazz, și cu bere și vin provenite exclusiv din California și Oregon. Nici mâncarea nu are nimic local. În afara bețișoarelor, desigur. Aștept să apară oaia fantastică sau să mă trezesc într-un alt univers. Dar nu, continuăm să bem vin și bere. Cu toții vorbim mult, recurent, despre data viitoare. Despre ce vom face când revenim, la anul, în Japonia. Și dacă am putea reveni în aprilie în loc de iunie, să nu fie așa de cald și să prindem cireșii în floare. Aș fi vrut să apuc sa vizitez orașul Nagoya, parcurile naționale. Și, desigur, Muntele Fuji. Visul neîmplinit momentan. Mă întreabă șeful: Și, Diana, prima oară în Japonia, cum a fost călătoria? Nu pot să-i zic altceva decât că a fost minunată, dar prea scurtă.

În ultima zi în Tokyo, nu lucrez, avem liber. O parte dintre cei din grupul nostru au plecat deja înspre țările lor, către casele lor, din Japonia sau de altundeva. Rămânem doar eu și colega. Check out la hotel e la ora zece dimineața. Decidem să facem lucruri diferite și să ne revedem înainte de a pleca spre seară la aeroport.

Eu aleg să vizitez Muzeul Artizon și Grădinile Imperiale. La Muzeul Artizon văd, printre altele, Sărutul lui Brâncuși.


La Grădinile Imperiale văd iriși mulți și nuferi galbeni. Văd, pentru prima oară în viața mea, bambuși. Îi ating. Dar e foarte cald și umed, și azi e chiar și un soare foarte puternic, caut mereu apă rece de băut și umbră. Aici chiar locuiește Împăratul Japoniei, așa că e foarte multă securitate, iar ce îmi arată Google Maps ca poteci posibile nu corespunde realității, multe dintre ele fiind inaccesibile publicului.

Japonia nu mă lasă să plec după plan. Decolăm din Tokyo la timp, la ora locala 23, eu și colega germano-japoneză. Dar după abia o oră de zbor, se anunță că e defect motorul și căpitanul decide să ne întoarcem la Tokyo. Începe un lanț de aventuri. Pe la ora trei jumate noaptea, în sfârșit coborâm din avion, completăm formulare de intrare în Japonia (feels too much like déjà vu), ne primim geamantanele și ceva bani gheață despăgubire, plus o cameră de hotel direct în aeroport, cu check out la ora unsprezece. Inițial ni se zice că vom zbura acasă cu același avion, dar cu o zi mai târziu. Îmi e greu să cred că vom încăpea toți în același avion, dar sunt ruptă, nu-mi pasă, vreau doar să mă cazez și să dorm, până la check out nu mai e așa de mult.

La unsprezece dimineața, colega mea află că au pus-o pe legătura de Frankfurt care pleacă imediat după prânz. Ne luăm rapid rămas bun, trebuie să fugă să prindă avionul. La mine urmează mai multe momente lost-in-translation. Nu sunt repusă automat pe nimic. Vorbesc în aeroport cu cinci persoane diferite de la linia aeriană până găsesc pe cineva care să vorbească și să și înțeleagă engleza (mea) vorbită.

Nu mai zic că a fost prea scurtă călătoria. Nu mai vreau în Japonia. Vreau acasă.

Întâi mi se zice (de către a patra persoană) că voi zbura abia către miezul nopții înapoi la München cu Emirates prin Dubai. Mi se zice că e totul confirmat. Insist că nu are cum, nu am primit nici un apel, SMS, email, nimic. Nu am nici o dovadă, nici o confirmare. Persoana respectivă îmi scrie conexiunile cu pixul pe spatele cartelei de îmbarcare a zborului anulat. Îmi zice, mda, poate nu aveți recepție, internet. Mi se pare de necrezut. Exasperată, îi scriu unui coleg japonez că e posibil să îl sun și să îl pun la telefon dacă lucrurile o țin tot așa. Dar încerc totuși să mă descurc singură.

Merg la un alt ghișeu și insist. Aici sună cineva la o agenție de turism. Da, au avut recomandarea prin Dubai de la agenție, dar nu e confirmată. Aș mai avea o alternativă, prin Osaka-Kansai, dacă merg imediat aici în Tokyo-Haneda la un alt terminal. Da, merg! Deși sunt pusă pe prima porțiune pe economy în loc de business, și pe zborul intern chiar nu se vorbește / anunță absolut nimic în engleză.

Zborul în interiorul Japoniei îmi dă ocazia de a mai vedea niște locuri superbe, măcar de sus. Îmi ratez pentru o ultimă dată șansa de a vedea Muntele Fuji. În aeroportul Osaka-Kansai petrec mai multe ore, vreo șapte, dar aici pot ieși din terminal, trece podul, respira marea, aerul, privi înspre Osaka Bay. Găsesc un loc cu mai multe mese către un geam mare, cu vedere directă la golf.

Cer unui tânăr un scaun de la masa lui, o trag la masa mea. El o ia ca pe o oportunitate de a începe o conversație: Pot să fac o poză cu tine? Nu, mulțumesc, îi răspund. Sunt obosită, transpirată, nedormită. Nu mai vreau nimic. Vreau acasă.

Nu e prima oară când sunt neînsoțită de cineva japonez și sunt oprită cu întrebări despre locul de origine, ce fac în Japonia, ce am văzut, ce îmi place, ce lucrez. Cunosc întrebările. Băiatul acesta foarte tânăr (cel puțin mie așa mi se pare, după aspect) nu prea îmi înțelege nici limbajul verbal în engleză, nici pe cel nonverbal. Are chef de vorbă, eu nu, deci discuția noastră e mai mult un lung monolog din partea lui. El e din Osaka, lucrează în aeroport, și are chiar acum pauză o jumătate de oră.


Ajung acasă în Bavaria după multe ore, după ce sun să reprogramez de două ori shuttle-ul care urmează să mă ia, după ora cinci dimineața, din aeroport, după ce beau un pahar de prosecco pe avion, după ce mănânc meniul european, nu pe cel japonez, după ce dorm dusă la business class, ca niciodată. Ajung în sfârșit acasă cu douăzeci-și-două de ore întârziere. După călătoria epică în Japonia, sunt multe de digerat, vorbind nu doar de mâncare, ci așa în general, simt că va dura până se vor așeza toate impresiile, până voi ieși complet din bula japoneză, cu bune și rele.

Și da, deși m-am plâns de excesul de pește și de carne, știu că aș putea trăi în Japonia dacă aș vrea, chiar și așa, albă, înaltă, ne-vorbitoare de japoneză și ne-mâncătoare de carbohidrați. Aș descoperi o grămadă de lucruri noi, mi-aș alege eu traseele, rutele, parcurile naționale, nu aș mai merge pe drumurile impuse de ospitalitatea japoneză și de obligațiile din mediul business. Aș petrece mai puțin timp în orașele fără copaci pe străzi, unde umiditatea lunii iunie este absolut asfixiantă, iar pentru părul meu, absolut electrizantă. În Tokyo sunt copaci doar în parcuri. Cu siguranță aș merge în luna aprilie, aș petrece mult mai mult timp în natură, cu oameni de diverse nații, nu doar cu japonezi. Iar data viitoare, pentru că sigur va fi una, chiar și dacă voi fi din nou doar o turistă în trecere, voi urca pe Muntele Fuji.