Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Celebrităţile urbei


Carmen Botoşaru

24.02.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Era o vreme când beţivii de meserie şi nebunii asigurau o bună parte - cea mai interesantă - din pitorescul aşezării.


Grumezea, un ţâr de om, cu o matahală de nevastă, ţigancă, cu nume de regină, Cleopatra, bea din zori şi până în noapte, la cârciuma de la gară. Ajungea acasă rar, îşi petrecea viaţa mai mult pe băncile (sau, pur şi simplu, pe gazonul răcoros sau în nisipul spaţiilor de joacă) din părculeţul gării.

Pe bătătura lor colcăiau puradeii. Casa - o cocioabă sprijinită în pari. Cleopatra era femeie de serviciu la spital. Grumezea era muncitor în construcţii, chipurile. Nimeni nu ştia când munceşte el, pentru că umbla numai beat.

Nu era prost deloc. Spunea tot felul de lucruri amuzante - adeseori obscene - dar oricât se îmbujorau doamnele ale căror urechi se nimerea să fie pe-aproape, zâmbetele tot nu puteau fi ţinute în frâu. Dacă nu de-a dreptul chicoteli. Sau hohote.

Toată urbea l-a căinat pentru moartea pe care a avut-o - l-a tăiat trenul. Nimeni nu ştia cum se întâmplase, aşa că variantele poveştii erau puzderie.
- Săracu Grumezea... aşa cum era el, beţiv nenorocit..., au mai comentat o vreme - scurtă - miloşii concetăţeni.


Lui Grumezea îi făcea concurenţă Cârtan, care, pe lângă faptul că dovedea o acrobaţie a mersului ieşită din comun, îşi însoţea sforţările echilibristice de lălăieli groteşti, gâjâituri pe care doar el le pricepea, dar se putea bănui că se voiau cântece de petrecere, de iubire, de dor. Trecerea lui pe strada principală a urbei era un adevărat spectacol, care scotea adeseori oamenii pe la porţi. Cămaşa îi era ieşită pe-o parte din pantalonii plini de praful intrat pentru totdeauna în textură. Bascul de stofă bleumarin era îmbâcsit, năclăit de sudori şi, lăsat mult pe spate, lăsa să se vadă fruntea şi tâmplele pline de broboane de năduşeală. Sprâncenele erau etern ridicate, ajutându-l pesemne la interpretare. Dând din mâini la fiecare clătinătură, cu privirea de-abia mijită - ochi mici, albaştri, pe o faţă plină, roşie - Cârtan nu se grăbea niciodată să treacă, adăsta în loc ori de câte ori simţea că cineva îi acordă atenţie, se sprijinea de câte un gard şi se-apuca să bălmăjească poezioare sau să lălăie melodii, cu dedicaţie specială.
- Pentru soacră-mea: Soacră, soacră, poamă aaaacrăăăă...
Soacră-sa era de mult oale şi ulcele. Mai bine - zicea lumea -, decât să vadă ce mândreţe de ginere avea.


Titi Baros îşi făcea de cap doar de trei-patru ori pe an, dar destul ca să-l ştie tot târgul, de la un cap (gara) la celălalt cap (cimitirul). Când scăpa de vigilenţa consoartei, o făcea lată. Traiectoria paşilor săi şerpuia dintr-un gard în celălalt, de pe-o parte pe cealaltă a străzii şi era presărată cu nenumărate trânte, ba în fund, ba pe-o parte, ba dându-se cu capul de bordură. În restul timpului, era cuminte ca un mieluşel. Făcuse şcoala de strungari şi umbla costumat într-o salopetă care cândva fusese bleumarin, dar, cu timpul, se decolorase ajungând să fie bleu-albicios. (Titi Baros făcuse vâlvă când, din cartierul de ţărani şi muncitori, nu se ştie cum, el a fost cel dintâi care a primit repartiţie la bloc, intrând în posesia unui apartament cu trei camere, baie şi balcon; se spunea că Titica, nevastă-sa, vânzătoare la alimentara Feroviarul - pentru acele timpuri, o poziţie-cheie care îi permitea să vândă parizer şi telemea pe sub mână - femeie bine făcută şi cu vino-ncoace, trăsese sforile; se pare că privirile sale albastre, ivite dintre pachetele de margarină, pungile cu gheare şi căpăţâni de pui şi bucăţile de oase garf, îi suciseră minţile unui funcţionar cu trecere - familist şi el, om serios, deci - de la spaţiul locativ.)


La culoarea locală contribuiau şi (sau mai ales) nebunii. În vremurile bune, Nicu Becu fusese pantofar de lux. Avusese prăvălie la stradă, cu ucenici şi lucrători angajaţi, care executau impecabil comenzile - numeroase. La Nicu Becu, aşa scria, cu litere buclate, aurii, pe frontispiciul clădirii care adăpostea nu doar magazinul, ci şi atelierul de lucru, şi care era situată între cele mai de vază prăvălii (pălărieri, croitori, anticari, fotografi), în zona în care negustoria înflorise exploziv, ca o livadă primăvara. Multă lume bună îşi făcuse pantofi la Nicu Becu, în anii buni ai vieţii micii urbe.

Cei bătrâni îşi aminteau şi povesteau cu plăcere despre tinereţea lui Nicu. Considerat chiabur, activiştii comunişti din Comitetul provizoriu al urbei încercaseră să-l lămurească să colaboreze şi să susţină regimul. Cel dintâi pas în demonstrarea devotamentului şi bunăvoinţei sale era acela de a le preda, fără să crâcnească, toată averea. Se povestea că Nicu Becu îi dăduse afară din prăvălie, cu mătura, şi le strigase:
- Mai bine mort! Să nu vă mai prind pe-aici! Mie să nu-mi mai călcaţi pragul, ticăloşilor!

La mătura lui Nicu Becu, activiştii ripostaseră cu puştile, ameninţându-l că îl strivesc ca pe un vierme. Îi luaseră tot. Apoi, omul dispăruse. Se zvonea că fusese trimis la muncă silnică. Nici de nevastă-sa şi de cele două fete domnişoare nu mai auzise nimeni nimic, niciodată, parcă le înghiţise pământul. În schimb, după vreo zece-unsprezece ani, timp în care oamenii aproape că îl uitaseră - prea puţini se mai gândeau la rotofeiul Nicu Becu, îmbrăcat în costume de stofă de cea mai bună calitate, purtând ceas de aur cu lănţug, la buzunarul vestei - iată-l că apăruse în oraş. Fusese mare vâlvâ. Nimeni nu l-a recunoscut, la început: o umbră de om, cu faţa gălbejită, ras în cap, cu barbă şi mustăţi crescute la voia întâmplării. Nu se ştie de unde, căpătase nişte ţoale pe care, odată ce le îmbrăcase, nu le mai lepădase de pe el: o haină lungă, de piele, maro, scorojită, în lărgimea şi lungimea căreia intra cu totul parcă, şi o căciulă rusească, kaki, cu clapete pe urechi, care se legănau în voie, fără rost. Nicu Becu îşi făcuse culcuş într-un gang, vara; iarna dormea la subsolul întreprinderii de confecţii, de la marginea oraşului. Vorbea singur pe drum, înjurând de toţi zeii şi dumnezeii, invocând organele de reproducere masculine şi feminine, dedicând toate aceste sintagme unui personaj misterios: tovarăşul colonel Ciuntean. Nu mai vedea în stânga, nu mai vedea în dreapta. Nu băga în seamă pe nimeni. Parcă era singur în lumea asta. Şi poate că aşa şi era. Singura lui treabă părea să fie această răfuială cu necunoscutul tovarăş colonel Ciuntean. Zbuciumului său solitar îi pusese capăt moartea, care îl găsise în gangul strâmt care-i ţinea loc de casă, într-o vară a anilor şaptezeci. Pe pământul încălzit de soare, sub un corcoduş ce îşi arunca o parte din bogata coroană deasupra gangului, trupul lui chircit fusese descoperit într-o seară, devreme. Nişte copii, în alergătura jocului lor, nu putuseră să treacă de bariera corpului lipsit de viaţă al lui Nicu Becu. Săriseră peste el şi doar ultimul ştrengar, mirat de muştele care roiau nestânjenite deasupra feţei încremenite în somn, se aplecase şi strigase, mai mult în joacă:
- Nea Nicule! Ai murit, bre?


Dar, prin moartea lui Nicu Becu, pitorescul aşezării nu fusese prea mult ştirbit. Rămăseseră Olga Nebuna şi Bebe Groparu, iar în anii optzeci, se alăturase plutonului de smintiţi şi Rădiţa Zurlia.

Olga Nebuna plimba zi de zi cu ea două sacoşe jegoase, imense, burduşite, nimeni nu ştia cu ce, iar în urma ei se ţineau patru-cinci câini de maidan, cu cozile răsucite covrig, oprindu-se odată cu stăpâna lor, să scormonească prin coşurile de gunoi. Nu se ştia mai nimic despre ea, era o venetică, lovită de dambla, pe care destinul o adusese să îşi târâie necazurile secrete pe uliţele urbei. Tot aşa, nu se ştia bine dacă rotunjimea corpului ei era reală ori venea de la cele două-trei (poate mai multe?) paltoane groase pe care le purta îmbrăcate unul peste altul, fie iarnă, fie vară, şi din care ultimul, cel de pe deasupra, mătura pământul, ca o trenă. Duhoarea pe care o împrăştia în jurul ei era aproape letală. Nu se grăbea niciodată, mergea cu paşi mici, târşâind cele două sacoşe rotunde şi grele, privind mereu în pământ. Zona ei de plimbare era de la gară şi până în centru, în timp ce din centru şi până la pod era teritoriul lui Bebe Groparu.


Bebe era scandalagiu, avea privire vicleană şi îşi făcea veacul la restaurantul Dunărea, umblând printre mese şi cerşind insistent-obraznic băutură. Vorbea vrute şi nevrute, în gura mare, până când, ca să scape de trăncăneala lui şi mai ales de mirosul de stârv care ieşea din zdrenţele lui, oamenii îi dădeau câte un păhărel, două, de rachiu şi o ţigară fără filtru, Mărăşeşti sau Naţionale. Bebe dormea într-un fel de cotineaţă, de pământ, construită cine ştie de cine, nu se mai ştia când şi pentru ce, undeva, la ieşirea din oraş, aproape în câmp. Sticla ferestrei era înlocuită de cartoane şi cârpe, iar uşa, fără clanţă, fără ivăr, era într-o şuie şi stătea închisă doar dacă o lega cu sârmă. Din pereţii de pământ căzuseră bucăţi mari, iar Bebe umpluse găurile cu ziare făcute ghem. Prin acoperişul şubred trecea apa ploilor şi a zăpezilor topite de primăvară, iar Bebe se apăra de udăciune strângându-se într-un colţ mai ferit al cotineţei. N-avea masă, n-avea scaun, n-avea pat; ci doar un maldăr de ţoale infecte, în care se arunca, beat, seară de seară, ani şi ani (că a trăit destul, până pe la şaptezeci şi vreo cinci de ani).


Povestea Rădiţei Zurlia era şi ea, ca a oricărui nebun, tragică - se vorbea că damblagise din pricina unei dragoste neîmplinite - şi, venită nu se ştie de unde, lumea se obişnuise repede şi cu ea, privind-o când cu indiferenţă (atunci când îşi târa, absentă ca o somnambulă, pe asfaltul fierbinte, parpalacul de stofă franţuzească a cărui complicată broderie nu mai răzbătea prin jegul depus în straturi), când cu amuzament (atunci când se-apuca să cânte muzică de operă, cu vorbe de neînţeles, într-o limbă germană stâlcită), când cu teamă (atunci când arunca ocări la adresa regimului comunist şi spunea bancuri politice sau anecdote despre cizmarul Ceauşescu, din Scorniceşti). Uneori, câte-o babă gârbovită şi crăcănată, cu frică de Dumnezeu şi fulgerată de sentimente omeneşti de compasiune, îşi făcea câteva cruci repezite, invocându-l pe Iisus cu toată pleiada de sfinţi, şi rugându-se pentru iertarea păcatelor acestei femei bătute de soartă, sau a păcatelor, în general, pe care, noi, fiinţe fragile şi supuse greşelii, nu contenim să le tot facem.
La un moment dat, cineva întrebase:
- Da' Rădiţa Zurlia? N-a mai apărut...
Nimeni nu a aflat ce păţise, unde era, dacă pierise sau dacă plecase în altă parte. Dar urbea parcă mai pierduse din pitoresc.


De beţivi şi de nebuni, urbea n-a scăpat nici azi. Doar că acum nu prea-i mai vede nimeni. Nu mai sunt amuzanţi. Iar printre ei se amestecă nenumăraţi cerşetori, care-şi exhibă malformaţiile la colţuri de stradă, şi care recită texte tragice, pe tonuri plângăreţe, privind viclean şi adesea înjurându-i şi blestemându-i în barbă pe trecătorii zgârciţi.
Oamenii aleargă la treburile lor, cu gândurile ocupate de tot felul de socoteli. Timpul s-a scurtat. Viaţa e tot mai grăbită, nu mai lasă timp pentru altceva decât pentru zbaterile proprii. Iar dacă cineva are totuşi chef de celebrităţi, deschide televizorul.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer