Dar, paradoxal, am un sentiment de siguranță tocmai într-un oraș labirintic, colorat, aglomerat, amețitor în diversitatea lui.
Este ca și cum mă recompun din piesele de puzzle ale unei realități mereu spontane, cromatic-intense, mereu în mișcare.
Îmi simt sufletul ca oglinda din Crăiasa zăpezii, toată numai cioburi, reunificându-se în acest vacarm semi-acvatic al Veneției.
Acest oraș te obligă la prezență, anulează din gândirea logică și potențează percepția profundă, dincolo de concepte și rigurozități.
Lângă un pod străvechi, vezi timpul înghețat în sărutul a doi tineri și te trezește abia când reflexele din părul lung al fetei se confundă cu unduirile apelor care sunt peste tot în jur. O secundă de firesc, o nostalgică secundă ce te suprapune peste toate poveștile de dragoste, trecute și viitoare.
Cum poate fi un sărut în Veneția o adevărată mașinărie a timpului...
Mergi de-a lungul canalelor și vacarmul turiștilor devine un Minotaur ce te pândește din orice unghi, te surprinde, te amuză, devine obositor și cedezi, urmându-l în adâncul poveștilor labirintice.
Firul Ariadnei pare deodată neinteresant și rătăcești cu o dulce curiozitate, bazându-te pe reperele mereu mobile ale gondolelor care trec lin, lent, liniștitor, lăsând în urmă un murmur de canțonetă.
Este același gondolier, multiplicat de o mâna invizibilă, iar familiaritatea acestui oraș ți se strecoară încă o data în suflet ca o licoare narcotică.
Aproape că nu mai înțelegi nimic și derulezi cadre imposibile în minte: niște mâini uriașe, albe, îmbrățișându-se pentru o umanitate atât de măcinată de temporalitate; multitudinea de catarge, în așteptarea unei călătorii către tărâmuri magice visate de un copil, cândva, în primul moment de solitudine din viață lui; aripile unor îngeri colorați, transformate în rufe puse la uscat; monștri acvatici, schimonosindu-se la tine cu dezinvoltură în chip de reflexe ale clădirilor din Burano; jocul umbrelor, aparent cuminte și prietenos, care apoi te păcălește, râzând în hohot de vaporetto.
Și peste toate, un turban roșu-intens trece cu viteză contemporană, iar ochii negri de sub el te atrag într-un portal atemporal... pentru o secundă.
În acest spațiu concret-himeric nu ai cum să-i ratezi pe Romeo și Julieta, asta garantez!
Bine, cu povestea puțin adaptată, doar universul este în continuă transformare, nu-i așa? Și devii acum nuntaș, chiar aici în stradă, ciocnind un pahar de plastic cu sunetul de cristal al ospitalității. Seriozitatea și politețea strictă te încurcă, le cerți și le ascunzi în rucsac, și îți permiți să te simți foarte... acasă, chiar aici și acum, în lumea asta mică-mare!
Fără să știe, Minotaurul te-a condus aproape de comoara sa, apărând tot drumul, cu naivitate, ceea ce oferă apoi tuturor.
Cufărul fermecat este larg deschis... și privești... și-ți vezi toate fantasmele nevinovate, iluziile amare pe care încă le iubești, visele profunde pe care nu le-ai putut traduce niciodată în cuvinte, culorile unor emoții de care nu te mai credeai capabil, imaginile unor basme rostite cu vocea unei siguranțe calde și credibile.
Cei care n-au ajuns aici conduși de Minotaur, ci prin puterilor lor, văd doar măști de carnaval, costume multicolore, agitație de adulți ce rup cu disperare un moment viu din rutina degradantă, dar tu, tu cel care ai ajuns aici pe drumul corect, vezi toată inocența unui suflet de om, în minunata și dureroasa lui efemeritate.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
