Toată povestea era acolo, scrisă cu migală. Câinele mort, mormântul mamei, chitara, calea rătăcită, prima iubită, a doua iubită, valurile în care era să se înece, o iubire mare și doi copii, calea regăsită. Peticele de piele netatuată sunt puține, semn că nu mai sunt multe de spus, deși bărbatul e încă tânăr. Ultimul trandafir, aflat lângă Steaua Nordului de pe antebraț, e încă proaspăt și doare: nou-născutul, băiețelul. Ca o notă de subsol a oricărui manuscris, niște cicatrici paralele brăzdează povestea.
Ana Vlad
Trecuseră zile de când nu mai ieșise din camera ei. Ușa-ncuiată și cheia lăsată-n broască, pe dinăuntru, îi speriară. Se uitară mai întâi pe gaura cheii și văzură că scrie de zor, apoi urcară c-o scară pân-la colțul ferestrei și sus, pe acoperiș, să se uite prin luminator. Dar cu cât o rugau mai mult să iasă, cu-atât ea se-ndărătnicea și nici nu mai răspundea. Într-o zi, sătui, sparseră ușa. În camera goală, tocul căzu c-un zgomot mic pe foaia de hârtie pe care cuvintele continuară să se-nșiruie.
Carmen-Ecaterina Ciobâcă
Moderatorul o rugă să ia cuvântul, i se-nmuiară picioarele, o venă i se zbătea la tâmplă, apoi revăzu răsăritul prin fereastra murdară a RER-ului, biblioteca ce o-nghițea ca un pește uriaș, tomurile deschise cu evlavie, notițele caligrafiate pe sute de pagini, primul capitol despre care i-a spus că e un regres intelectual, plânsul fără speranță, ziua în care a dat delete, nopțile lungi în care a reînvățat să scrie, așa că rosti fără ezitare, simțind o înțepătură-n pântece: Cartea aceasta este copilul meu.
