Treizeci şi unu - Staţia autobuzului 52
Caramelul este un aliment făcut din zahăr, prin încălzirea lentă a acestuia la circa 170 de grade Celsius. Pe măsură ce zahărul se topeşte şi se apropie de această temperatură, moleculele se sparg în alte componente volatile care dau culoarea şi aroma caracteristice caramelului.Sunt în autobuzul 52, mă îndrept spre un loc pe care n-aş putea să-l definesc în termeni exacţi pentru că nu ştiu nimic despre el şi mă gândesc că Svetlana este prinţesa mea de caramel. Dacă femeia trecută de 40 de ani şi îmbrăcată într-un deux-pièces roşu care stă pe scaunul din faţa mea s-ar întoarce acum către mine şi m-ar întreba cum mi-aş defini în câteva cuvinte iubita, aş şti ce să-i răspund. Iubita mea este o prinţesă de caramel. Dacă adolescentul cu ochelari "John Lennon" şi căşti în urechi, care se sprijină şmechereşte de bara de lângă mine, şi-ar opri iPod-ul pentru un minut şi m-ar întreba zeflemitor cum o cheamă pe iubita mea i-aş spune privindu-l direct în miopiile avansate: Prinţesa de Caramel.
Nu-mi cereţi să vă fac să înţelegeţi de ce. Am întâlnit oameni care percepeau caramelul ca pe ceva extrem de dulce. Prea dulce. Înnebunitor de dulce. Oameni care n-ar fi pus niciodată în gură ceva care să aducă măcar la gust cu caramelul. Am întâlnit şi persoane îndrăgostite de caramel. Femei grase care nu puteau trăi fără punga de caramele ascunsă în canapea. Bărbaţi care duceau cadouri nepoţilor kilograme de caramele şi apoi aşteptau cu ochii sticloşi să fie serviţi de aceştia cu micuţul pătrăţel de zahăr topit.
Svetlana este o Prinţesă de Caramel fiindcă aşa o văd eu. Dacă ar fi să-i ofer un regat, i-aş da Regatul de Caramel şi aş ruga-o să inventeze o piesă de teatru în care ea, regina, protagonista rolului principal, să se îndrăgostească de singurul prinţ care ştie să-i topească inima şi care câştigă toate războaiele lumii numai pentru ca în regatul ei să curgă râuri întregi de caramel.
Te-ai ţicnit, Alex, pare să-mi sugereze Rudolf. Mă uit la el. Arată obosit, în măsura în care poţi face diferenţa dintre un melc odihnit şi unul care are în spate câteva ore bune de activităţi. Diverse activităţi, cea principală fiind aceea de a purta oameni înapoi în timp. Într-un fel sau altul.
Probabil că m-am ţicnit, dar nici măcar nu-mi mai pasă. Voi căuta un hotel în care să dorm în noaptea asta, apoi mâine dimineaţă voi pleca direct către aeroport pentru a mă întoarce în ţară. Şoferul anunţă staţia Nicolo-Jean Richepin. Ştie cineva cine a fost Jean Richepin? Oare adolescentul miop ştie? Oare femeia în roşu ştie? Oare Rudolf are habar? Să cobor aici? Mai am trei secunde, timp de gândire. Două. Uşile sunt încă deschise. Oare această poveste de dragoste are un destin legat de staţia de autobuz Jean Richepin, un nume care nimănui nu pare să-i spună nimic?
O secundă. Suficient cât să-l înşfac pe Rudolf şi să mă arunc din autobuzul 52, de culoare bleu, aproape ascuns sub fotografia imensă a lui Audrey Tautou, care face reclamă la Codul lui Da Vinci, filmul ce mă face să-i uit drăgălăşenia din Amélie. Uşile se închid cu un zgomot fâsâit şi autobuzul porneşte spre următoarea staţie lăsîndu-mă pe trotuar, cu ochii în gol şi picioarele într-o baltă. Plouă. Plouă din nou în Paris, oraşul în care norii se scutură ca nişte animale mari abia ieşite dintr-un spital de nebuni.
Ar trebui să găsesc de urgenţă un hotel, dar nu ştiu ce şanse am în partea aceasta a oraşului. În definitiv nu m-a pus nimeni să cobor aici, aşa că trebuie să mă descurc. Sau poate că impulsul de a coborî din autobuz a fost generat de cineva, însă de cine oare, aceasta e întrebarea...
- Bună seara, domnule!
Aproape că-l scap pe Rudolf din mână. Vocea de lângă mine e puternică şi în acelaşi timp cântată, pare scăpată dintr-un gât de bariton refuzat de o operă de provincie. Americanii ar spune "he scares the shit out of me" dar eu n-am răgaz pentru astfel de analize profunde. Bărbatul care pomenea ceva despre o seară bună e hotărât să-mi penetreze dinadins ciudata existenţă pariziană de moment.
- Mă numesc Jean Richepin.
Am mai auzit undeva numele ăsta şi în timp ce mă chinui să reconstitui, precum un bătrân sclerozat care îşi aminteşte că pe nevastă-sa o cheamă Margareta doar dacă vede o floare în vază, unde naiba m-am lovit de el, bărbatul continuă mărind tonusul vocii.
- Nu vă speriaţi. Nu e o pură coincidenţă faptul că vă aflaţi în staţia de autobuz cu acelaşi nume cu al meu iar dumneavoastră aţi nimerit acum şi aici pentru că vă aşteptam. De fapt, tra-la-laaa, am fost trimis să vă aştept!
Individul e masiv, e îmbrăcat cu un palton maro cam nepotrivit, de modă veche, cu revere scurte şi groase. Are în jur de 40 de ani, părul creţ şi vâlvoi, completat cu o barbă generoasă care îi dă un aer de macho-Bluto gata să ia la bătaie un biet Popeye care i-ar ţine calea.
- De către cine aţi fost trimis, domnule Richepin?
- De către o domniţă taaaare drăgălaşă, domnule. Are o plăcere deosebită în a lungi cuvintele pe tonuri voit melodioase. Vă rog să mă urmaţi. A început să plouă destul de tare, iar noi avem câte ceva de vorbit. Lăsaţi melcul în grija mea, lăsaţi şi rucsacul, trebuie să fiţi taaare obosit. Haideţi, maşina vă aşteaptă. Hotelul dumneavoastră nu e departe, însă zona asta e destul de dubioasă ca să o luăm pe jos.
Aproape că-mi smulge rucsacul din mână, de Rudolf, slavă Domnului!, uită, şi fără să mă mai întrebe nimic porneşte cu paşi de uriaş către un Renault Scenic negru în care mă invită deîndată, deschizând larg portiera. Pare un servitor din romanele lui Dickens sau din oricare alt roman cu servitori masivi şi cu barbă. Lasă bagajul pe bancheta din spate şi urcă jovial la volan, pornind motorul cu o cheie de care stă agăţat un breloc fosforescent în formă de potcoavă.
- Vă place poezia, domnule?
Se pare că va fi o seară luuuungă.