Castelul Prinţesei de Caramel (XXXIII) - O piesă de teatru

Când eram mic mă încăpăţânam, jucându-mă cu cărţile de joc, să fac castele cât mai înalte. Când construcţia de carton, şi-aşa firavă, se prăbuşea cu un foşnet aproape imperceptibil, obişnuiam să o iau de la capăt, punând cărţile sub altă formă, făcând o bază mai mare şi mai solidă. Rezultatul era însă întotdeauna acelaşi şi îmi amintesc că niciodată nu reuşeam - nici n-aş fi avut cum - să folosesc întreg pachetul de cărţi pentru un castel care să rămână, la final, cu "turnurile" în aer.

Văzându-l pe Sergio aşezându-se la masa mea am senzaţia că mi se prăbuşesc toate castelele construite vreodată. Nu mai am nevoie de nici un personaj din această telenovelă gigantică. Se poate ca ele să fie piese ale dominoului care trebuie să se ridice până la capăt pentru a-mi arăta drumul, însă mă uit la cămaşa strălucitor de albă a lui Sergio şi realizez încă o dată că tot ceea ce-mi doresc este să mă ridic de la masă, să mă duc în cameră, să mă culc şi a doua zi să iau avionul către singurul castel real: cel în care trăiesc şi în care voi continua să trăiesc, lipsit de amorurile vecinei mele şi deschis către alte aventuri, cu picioarele mai pe pământ sau, eventual, cu ele de-a dreptul pe tavan. Ceea ce voi şi face, cu riscul de a fi nepoliticos. Mă ridic de pe scaun, îi arunc lui Sergio o privire destul de fioroasă şi cu siguranţă îngheţată bocnă şi dau să ies, mormăind:
- Mă scuzaţi, cred că am nimerit unde nu trebuia.

Numai că presupusul viitor soţ al Izabelei mă prinde ferm de braţ şi, cu un surâs de fier, mă face să mă prăbuşesc la loc, făcând să tremure şampania din paharele elegante.
- Ai nimerit bine, Alex. Te rog să mai ai puţină răbdare şi să asculţi ceea ce am să-ţi spun. Dar mai întâi să bem un pic de şampanie.
- Sărbătorim ceva?
- Să zicem că sărbătorim faptele bune pe care le-ai făcut.
- N-aş spune că înţeleg foarte bine despre ce vorbiţi.
- Sergio, spune-mi Sergio.
- Sergio, îmi pare rău că trebuie să te dezamăgesc însă e destul de târziu, eu sunt cam obosit, aş prefera să merg în cameră.
- Desigur, Alex, vei merge în cameră imediat. Iar Jean va aranja în aşa fel încât să ai parte de cea mai relaxantă noapte.
- Jean nu părea atât de binevoitor acum câteva minute.
- Oh, nu-ţi face probleme. Jean este un personaj aparte. De fapt, pe el nici măcar nu-l cheamă Jean. Numele lui adevărat este Eric de Pizbuin. Şi este proprietarul acestui hotel. Şi-a luat numele de Jean Richepin fiindcă se identifică până în cele mai mici amănunte cu poetul cu acelaşi nume. Dacă n-ai auzit de Jean Richepin, află că este unul dintre cei mai interesanţi poeţi şi dramaturgi ai Franţei. A trăit în secolul 19, s-a născut în Algeria şi era fiul unui medic militar. Şi Eric a venit pe lume la Alger iar tatăl său a fost medic în primul război mondial - a murit pe front în timp ce îl ţinea în braţe pe cel mai bun prieten al său, străpuns de o rafală de gloanţe. Jean Richepin era un caracter extrem de indisciplinat. Foarte coleric, împletea momentele de linişte cu cele impulsive iar acest lucru se poate vedea cel mai bine în scrierile lui, brăzdate pe alocuri de accente de violenţă fizică, dar şi verbală. Eric este la fel: în marea majoritate a timpului e un tip de nota zece însă pe nepusă masă, dacă se enervează din ceva, oricât de neînsemnat ar fi acel lucru, devine o fiară. Mai devreme s-a enervat fiindcă unul dintre clienţii hotelului i-a cerut o ascuţitoare. "Pentru ce Dumnezeu vă trebuie o ascuţitoare într-un hotel de cinci stele când afară plouă ca-ntr-un film cu multe cadavre!" - a tunat şi clientul s-a retras, speriat, în camera lui. Ăsta este Eric. Până şi la fizionomie seamănă aproape la perfecţie cu Richepin: părul vâlvoi, barba neagră, trăsături puternice. Uite!

Şi Sergio îmi arată un tablou de pe peretele din spatele meu, pe care nu-l remarcasem. Dintr-o fotografie alb-negru Jean Richepin cel adevărat pare să mitralieze scântei din priviri către aparatul de fotografiat. Într-adevăr, seamănă la perfecţie cu patronul hotelului... Hotel.
- Dar destul despre Eric. El m-a ajutat să te aduc aici: e prieten bun cu Svetlana şi nu putea să ne refuze un asemenea serviciu. Pentru noaptea asta eşti oaspetele lui, indiferent că e plin de draci sau că peste zece minute va intra peste noi recitând suav:

Trebuia să cobori în staţia de autobuz Jean Richepin şi ai coborât urmându-ţi destinul, dragă Alex.

Face o pauză şi îşi aprinde un trabuc foarte gros, pe care-l scoate dintr-un port-trabuc de culoare albastră. E un Cohiba, pare adus de la tata Castro însuşi. Nu e nevoie să-l taie la vârf fiindcă e deja început. Îl aprinde cu o brichetă îmbrăcată în piele stacojie şi, fără să mă întrebe dacă mă deranjează că fumează, pufăie trei rotocoale trecând imediat la capitolul doi. Mi-e imposibil să nu mă gândesc că stau în faţa unui bărbat care - dacă e adevărată povestea lui Sancho Panza - are două penisuri.
- Da, am două penisuri, nu te mai gândi la asta. E destul de greu să funcţionez, să ştii. Cu toate că mulţi bărbaţi mă invidiază, lucrul ăsta mi-a adus până acum o groază de probleme. Însă nu despre asta e momentul să vorbim acum. În primul rând, vreau să-ţi mulţumesc. Dacă nu erai tu, dragostea dintre mine şi Izabel ar fi fost doar suflare de vânt. De îndată ce ai înapoiat acea perucă magică în magazinul de peruci, memoria mi-a revenit şi am înţeles pe loc ceea ce s-a întâmplat. Am înţeles că aşa-zisul meu tată nu e decât un ticălos care vrea să profite de pe urma mea. Haha, mă şi imaginam actor de filme deochiate, prestând alături de femei dubioase şi umflându-i buzunarele lui Buonaventura care ar fi pretins că mi-e impresar. Nemernicul...

Trage mai cu sete din trabuc şi o cicatrice roşiatică, sub formă de Y îi iese în relief ca la comandă, pe frunte. Probabil de nervi. Dar nu durează nici trei secunde că Sergio îşi recompune figura amabilă.
- Aşadar, Alex, tu eşti salvatorul nostru. Şi pentru asta, era de datoria mea să te invit la o cupă de şampanie. Á la votre!

N-am încotro şi ciocnesc. E o şampanie de cea mai bună calitate, zău că e păcat să se risipească pe o întâlnire între doi oameni care nu prea au ce să-şi mai spună.
- Acum, Alex, înainte de a pleca, aş vrea să reîntâlneşti câteva persoane. Sunt absolut sigur că plăcerea va fi şi de partea ta.

Zâmbetul lui Sergio pare să prevestească o mică furtună. Se ridică şi apasă o manetă secretă, mascată de un raft. Cu un zgomot înfundat, peretele din stânga mesei, pe care-l credeam la fel de statornic ca orice perete nevinovat, începe să culiseze ca o cortină de var astfel că, în numai câteva secunde, ne trezim faţă în faţă cu un soi de scenă pe care, înşirate ca actorii la finalul unei reprezentaţii, se află câteva personaje.

Cu siguranţă am gura căscată. Întind mecanic mâna după paharul cu şampanie şi îl dau pe gât, până la fund.