Dar multă vreme, din motive pur financiare, cutia magică mi-a fost absolut inaccesibilă - mi-am permis un aparat foto foarte târziu, mult după prima tinerețe.
Pentru că era mai ieftin, în răstimp, am scris, vreme de câțiva ani, tot cu un fel de imagini, cochetând oarecum cu poezia.
M-am înscris la un curs de fotografie prin anul 2012, când împlinisem deja 38 de ani.
Mi-e greu să explic în mod coerent de ce sunt atras de fotografie.
Dar, după mai bine de 10 ani de la absolvirea primului curs de fotografie, după tot felul de frământări, frustrări, cvasirenunțări și nevoia de validare, am ajuns la concluzia că, pentru mine, fotografia nu este un scop în sine, ci o cale, un drum, o continuă trecere în toate sensurile.
Acum, nu mai simt că trebuie să ajung undeva anume, dar mi-e clar că nu pot și nu vreau să mă opresc.
La început, căutam fotografia perfectă.
Evident, nu există fotografia perfectă.
Pentru că, așa cum se spune, fotografia perfectă este întotdeauna aceea care încă nu a fost făcută.
Așadar, ceea ce mă preocupă acum este să încerc să nu ratez, pe cât posibil, clipa; adică acea fracțiune de secundă în care, dintre zeci de întâmplări care se derulează în jurul meu, eu extrag una singură: pe aceea ce va fi să devină o poză; sau o phozemă, cum îmi place mie să-i spun.
Ce este o phozemă?
Este poza imperfectă (trasă de cele mai multe ori cu telefonul din buzunar) a miilor de poeme perfecte pe care le-am văzut și le văd cu ochii minții, dar pe care n-am reușit și nu voi reuși să le scriu vreodată.
Știu, pot fi subiectiv, având în vedere antecedentele mele așa-zis poetice.
Dar mi se pare că prea des, prea confortabil și prea facil se vorbește despre povestea pe care trebuie să o spună o fotografie.
Tot văd și tot aud că se caută fire narative și se construiesc scenarii alternative în jurul fotografiilor.
Eu cred că fotografia este, mai curând, poezie decât poveste.
Nu îți poți explica de ce îți rămâne în minte o anumită fotografie sau imagine, după cum nu îți poți explica de ce rezonezi cu înșiruirea de cuvinte dintr-un poem.
Poezia și fotografia sunt stări inefabile și țin, mai degrabă, de zona subliminală.
Să încerci să le explici, să le povestești înseamnă să le distrugi pe-amândouă. Spun toate astea fără a avea pretenția că am inventat vreun concept sau vreun termen - în fond, fotografia și poezia au fost deseori comparate și asociate.
Prin urmare, dezpovărat, în sfârșit, de obsesia construirii unei opere fotografice, voi continua să scriu phozeme.
Pentru că sunt doar un phozemist.
Am ales acest drum și sunt tare curios pe unde și unde mă va duce.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
