Pomul care face dude

Am o idee: haideţi să facem o gală a celor mai proaste spectacole născute din imaginaţia halucinantă a artiştilor români de teatru, a celor mai impresionante şi memorabile rateuri actoriceşti, a celui mai aberant mod de a cheltui banii de decor, a celor mai criptic-aberante cronici, a celor mai dureros-sonore muzichii şi celor mai obositor-săltăreţe coregrafii. Gala Dudelor de carton.

Teatrul românesc, am înţeles în ultima vreme, nu merge bine. În esenţă, nimeni nu ştie cine e vinovatul, iar disputele din seria "să ne scoatem ochii" sînt mici aventuri de nişă care nu-i interesează decît pe împricinaţii direcţi. Dar spectatorul, el, nefericitul care spune că nu crede pe cuvînt nici un critic, pe care în algoritmul scenei îl uită şi cel care face teatru şi cel care scrie despre, el oare ce părere are?

Pînă acum, premiile în teatrul românesc se acordă exclusiv pentru performanţe "pozitive", pentru ceea ce s-ar numi excelenţa contribuţiei artistice, iar cei care le acordă sînt profesionişti ai scenei. În traducere directă, premiile ni le dăm noi între noi, între timp mediul erodîndu-se în aşa hal, încît am ajuns, precum troienii şi aheii din Troilus şi Cresida lui Purcărete, să ne războim aruncîndu-ne injurii şi cocoloaşe de hîrtie pe deasupra lavoarelor de la internat.

Oina nu e totuşi singurul sport pe care-l putem practica dacă vine vorba de dat verdicte teatrale. Ne putem juca şi de-a cine cîştigă duda ("Nu te supăra, frate"...), cu spectatorii (fie ei civili sau ne-) în rolul judecătorilor. Pînă acum, atît am putut născoci, dar aşteptăm propuneri (contribuţia esenţială la "inventarea" următoarelor titulaturi le revine Oanei Stoica, lui Răzvan Penescu, Ancăi Rotescu şi Oanei Cristea-Grigorescu - şi, probabil, efectului binefăcător al cafelei dintr-o crîşmă sibiană):

Cea mai lungă videoclipă - decernat spectacolului care s-ar fi putut încheia în primele lui 5 minute, şi totuşi insistă să continue încă o oră sau mai multe

Teatru radiofonic pe scenă - producţiei a cărei funcţie principală e să reamintească publicului textul scris

Cel mai odihnitor spectacol - acordat acelei montări care a reuşit să adoarmă cel mai mare număr de spectatori, indiferent de ora la care era programat

Remake pentru un spectacol inexistent - acelor regizori care, mizînd pe sutele de kilometri dintre scenele unde montează, ei sau alţii, supun spectatorii vizionării în reluare a locurilor comune preferate (de ei sau de alţii)

De ce te uiţi la mine cu ochi străini şi goi? (principal şi secundar) - actorilor pentru care cîinele rămas flămînd acasă e o preocupare de mai mare interes decît rolul de pe scenă

Avem o diplomă, cum procedăm? (actor/actriţă) - interpreţilor de teatru mut, pe care nu-i auzi nici de la un metru etc.

Uşor cu decorul pe scări - scenografiei la care-ţi vine să te urci pe scenă ca să dai cu barda în mobile şi să smulgi costumele de pe actori

"I'm a star. Rispiect" - regizorului convins că propria reputaţie îi e de ajuns ca să convingă pe oricine că a sta în cap pe scenă e musai artă

Scripta laba manent - pentru maxima concentrare de aberaţii teatrologice pe centimetrul pătrat scris

Regie cu / fără premeditare - destinat regizorilor care nu ştiu de ce fac un spectacol şi nu-i lasă nici pe alţii (cum ar fi actorii) să afle

Cheia (na)sol - muzicianului care naşte pînă şi în sufletele profesoarelor pensionare dorinţa de a fugi acasă să asculte ceva Rammstein.

Dar, înainte de a lansa un astfel de proiect (în care dreptul de a propune o nominalizare şi de a vota pentru premii îl are orice spectator), aş vrea să ştiu: e el viabil? Avem nevoie de aşa ceva? Are un astfel de proiect potenţialul de dinamită pe care-l bănuim, potenţialul de a trage semnalul de alarmă pe care-l dorim? Ne putem distra cu adevărat constructiv? Sau e doar o extensie jucăuşă la bobîrnacele pe deasupra lavoarelor căministe din parcela noastră strict teatrală? V-ar plăcea şi vouă, dragi spectatori, să vă jucaţi cu noi?

Şi, aviz ne-amatorilor, de la nominalizările Dudei de carton nimeni nu se poate recuza!