Am depășit, sau mai curînd încercăm să depășim, de obicei, inevitabila perioadă de trecere de la vacanță la "acasă", de re-obișnuire cu "acasa" prin spunerea de povești din/despre vacanță.
Tocmai de aceea, începînd să ne re-obișnuim, după vacanță, în general, cu deja-obișnuitul, este bine - o facem oricum fără sî știm - să adăstăm o clipă asupra asupra acelui moment repede trecător cînd ne întoarcem, după vacanță și vacanțe, acasă, cînd, după de-peizare, ne re-peizăm, regăsind nu atît sau nu doar casa propriu-zisă, cadrul fizic, material și social, al casei și al orașului, cît, cum spuneam, "acasa", adică obiceiurile, habitudinile, inerțiile vitale, automatismele de zi cu zi: locul intern care ne ajută să locuim locul extern, lumea, intermediarul, pragul, granița și "căptușeala", "amortizoarele" dintre "principiul realității" și "principiul plăcerii" (cum spunea Freud, forțînd un pic lucrurile).
Pentru că noi nu locuim, nu putem locui direct, și atunci, în trepte și pe straturi, ne construim un fel de lumi-saltea sau de lumi-plasă sau echipament, îmbrăcăminte, fiecare dintre ele fiind de fapt dublată și dedublată, intern/extern, interior/exterior: noi locuim în mod interior exteriorul, întotdeauna dublu, dublat, defalcat și decalat, cu dublură, întotdeauna în două case, în două orașe și în mai multe lumi deodată. Altfel nu am putea.
Există, prin urmare, la întoarcerea din vacanțe un scurt, inevitabil dar aproape inobservabil, repede refulat, decalaj între casă și acasă, și tocmai prin acea îngustă fantă temporală putem (dar de obicei nu și vrem) să vedem, "bifocal" dacă nu chiar divergent, și casa, și acasa. Adică realitatea, sau o parte din ea, dar transversal sau măcar tangențial, dar fulgerător, ca din picaj.
Este ceea ce propun să numim efect de vacață, sau, mai precis, contra-efect de vacanță, cînd ne putem, fulgerător, fulgurant, între-vedea orașul - sau cum ne putem între-zări orașele proprii cînd revenim din vacanțe, înainte de a ne re-obișnui cu obișnuitul - dar, cel mai adesea, nu vrem, ezităm și evităm să vedem.
Căci cine vrea să afle, pînă la urmă, adevărul, să vadă cu adevărat realitatea, pe care de altfel o bănuiește, o știe deja, dar o ține tăcută în minte, refuzînd să și-o divulge, să și-o spună, să rupă vraja, convenția. Orice convenție este o vrajă conștientă și rațional acceptată. Iar orașul, ca față imediată a societății, este mai presus de toate o vrajă și o convenție, chiar dacă nu foarte rațional și explicit, ci mai mult orbește și "din auzite" acceptate.
Există deci, la întoarcerea din vacanțe, un scurt, inevitabil dar aproape inobservabil, repede refulat, decalaj sau moment de cumpăn, prag, între casă și acasă, și tocmai prin acea îngustă fantă temporală putem (dar de obicei nu și vrem) să vedem, "bifocal" dacă nu chiar divergent, și casa, și acasa. Adică realitatea, sau o parte din ea, dar transversal sau măcar tangențial, dar fulgerător, ca din picaj: adică vertiginos și amețitor (ceea ce nu e deloc redundant).
Beneficul, dar subtilul efect de vacanță, sau contra-efect de vacanță - sau poate chiar, de fapt, efect de contra-vacanță: este bine și sănătos să pleci în vacanță, să ieși, să te îndepărtezi ca și cum ai închide, cu spatele, ochii ca să descoperi, să-i deschizi asupra a altceva, dar nu numai pentru a pleca propriu-zis, ci și pentru că te vei întoarce, și vei avea astfel ocazia, fulgurantă și fulgerătoare (și nu e, nici de data aceasta, nimic redundant aici: fulgurant pentru că trece foarte repede și fulgerător pentru că vezi repede și dispare), de a descoperi orașul-casă, "propriul" oraș, orașul de reședință pe care l-ai uitat puțin, de care te-ai dez-vățat puțin, ca pe un oraș nou. Ceea ce nu poate dura, evident, decît foarte puțin, cît un intermezzo, o clipă, o clipită, o clipire pe care o trăiești - și o uiți - ca scliplire: vezi, o nano-clipă, orașul.
Îl poți vedea, îl poți vizita, observa, descoperi, dar pentru că această senzație durează, și nu poate dura (de fapt nici nu se poate spune că "durează") căci am înnebuni, ne-am pulveriza, extrem de puțin, vei avea o imagine sintetică, vei vedea un "film" accelerat despre oraș, așa cum se spune că se produce în clipele morții.
[...]
Tocmai de aceea, începînd să ne re-obișnuim, după vacanță, în general, cu deja-obișnuitul, este bine - o facem oricum fără sî știm - să adăstăm o clipă asupra asupra acelui moment repede trecător cînd ne întoarcem, după vacanță și vacanțe, acasă, cînd, după de-peizare, ne re-peizăm, regăsind nu atît sau nu doar casa propriu-zisă, cadrul fizic, material și social, al casei și al orașului, cît, cum spuneam, "acasa", adică obiceiurile, habitudinile, inerțiile vitale, automatismele de zi cu zi: locul intern care ne ajută să locuim locul extern, lumea, intermediarul, pragul, granița și "căptușeala", "amortizoarele" dintre "principiul realității" și "principiul plăcerii" (cum spunea Freud, forțînd un pic lucrurile).
Pentru că noi nu locuim, nu putem locui direct, și atunci, în trepte și pe straturi, ne construim un fel de lumi-saltea sau de lumi-plasă sau echipament, îmbrăcăminte, fiecare dintre ele fiind de fapt dublată și dedublată, intern/extern, interior/exterior: noi locuim în mod interior exteriorul, întotdeauna dublu, dublat, defalcat și decalat, cu dublură, întotdeauna în două case, în două orașe și în mai multe lumi deodată. Altfel nu am putea.
Există, prin urmare, la întoarcerea din vacanțe un scurt, inevitabil dar aproape inobservabil, repede refulat, decalaj între casă și acasă, și tocmai prin acea îngustă fantă temporală putem (dar de obicei nu și vrem) să vedem, "bifocal" dacă nu chiar divergent, și casa, și acasa. Adică realitatea, sau o parte din ea, dar transversal sau măcar tangențial, dar fulgerător, ca din picaj.
Este ceea ce propun să numim efect de vacață, sau, mai precis, contra-efect de vacanță, cînd ne putem, fulgerător, fulgurant, între-vedea orașul - sau cum ne putem între-zări orașele proprii cînd revenim din vacanțe, înainte de a ne re-obișnui cu obișnuitul - dar, cel mai adesea, nu vrem, ezităm și evităm să vedem.
Căci cine vrea să afle, pînă la urmă, adevărul, să vadă cu adevărat realitatea, pe care de altfel o bănuiește, o știe deja, dar o ține tăcută în minte, refuzînd să și-o divulge, să și-o spună, să rupă vraja, convenția. Orice convenție este o vrajă conștientă și rațional acceptată. Iar orașul, ca față imediată a societății, este mai presus de toate o vrajă și o convenție, chiar dacă nu foarte rațional și explicit, ci mai mult orbește și "din auzite" acceptate.
Există deci, la întoarcerea din vacanțe, un scurt, inevitabil dar aproape inobservabil, repede refulat, decalaj sau moment de cumpăn, prag, între casă și acasă, și tocmai prin acea îngustă fantă temporală putem (dar de obicei nu și vrem) să vedem, "bifocal" dacă nu chiar divergent, și casa, și acasa. Adică realitatea, sau o parte din ea, dar transversal sau măcar tangențial, dar fulgerător, ca din picaj: adică vertiginos și amețitor (ceea ce nu e deloc redundant).
Beneficul, dar subtilul efect de vacanță, sau contra-efect de vacanță - sau poate chiar, de fapt, efect de contra-vacanță: este bine și sănătos să pleci în vacanță, să ieși, să te îndepărtezi ca și cum ai închide, cu spatele, ochii ca să descoperi, să-i deschizi asupra a altceva, dar nu numai pentru a pleca propriu-zis, ci și pentru că te vei întoarce, și vei avea astfel ocazia, fulgurantă și fulgerătoare (și nu e, nici de data aceasta, nimic redundant aici: fulgurant pentru că trece foarte repede și fulgerător pentru că vezi repede și dispare), de a descoperi orașul-casă, "propriul" oraș, orașul de reședință pe care l-ai uitat puțin, de care te-ai dez-vățat puțin, ca pe un oraș nou. Ceea ce nu poate dura, evident, decît foarte puțin, cît un intermezzo, o clipă, o clipită, o clipire pe care o trăiești - și o uiți - ca scliplire: vezi, o nano-clipă, orașul.
Îl poți vedea, îl poți vizita, observa, descoperi, dar pentru că această senzație durează, și nu poate dura (de fapt nici nu se poate spune că "durează") căci am înnebuni, ne-am pulveriza, extrem de puțin, vei avea o imagine sintetică, vei vedea un "film" accelerat despre oraș, așa cum se spune că se produce în clipele morții.
[...]