Salut à la France! - O retrospectivă lirică - 2023

Cifrele anului 2023

Anul acesta l-am început cu o încălzire ușoară, undeva nu departe de Place d'Italie, în micuța sală Colonne, cu opereta Liliacul compusă de Johann Strauss-fiul, în interpretarea entuziastă a tinerilor de la Conservatorul regional din Paris. În continuare, 2023 a fost o înșiruire de aproape patruzeci de spectacole de operă, de balet sau de muzică clasică, care s-a încheiat în decembrie, cu cea mai recentă producție a Operei din Paris, baletul Jiří Kylián, în fastuosul decor al Palatului Garnier. Creată în 1693, Medeea lui Charpentier a fost cea mai veche operă la care am asistat în acest an, cea mai recentă fiind Nixon în China de Adams, a cărei premieră a avut loc în 1987. Carmen, capodopera lui Bizet, este spectacolul pe care l-am văzut cel mai des, mai precis de trei ori, mai întâi în ianuarie, la Bastille, cu o Clémentine Margaine diminuată din cauza unei răceli, apoi în mai, la Opéra-Comique, cu o Gaëlle Arquez convingătoare și traversând cu aplomb epoci diverse și, în sfârșit, în octombrie, la Teatrul Champs-Elysées, cu o Marina Viotti extenuată după două săptămâni triumfale în Cenerentola. M-am dus după Luisa Miller până la Köln, în Germania, iar pentru Lucia di Lamermoor a lui Andrei Șerban am zburat la București în ianuarie, deși știam că am să o reîntâlnesc din nou la Paris în martie. Și dacă tot sunt la capitolul statistici, mai trebuie spus că, în septembrie, am petrecut 4 ore și jumătate în compania sumbră a unui Lohengrin învins de o societate bolnavă în timp ce, în noiembrie, minuscula operă a lui Ravel, Copilul și vrăjitoriile, a zburat ca un vis, care a durat numai 45 de minute.

De la Wagner și Gounod la Béjart și Thomas Jolly: spectacolele anului

În iunie, Romeo și Julieta de Gounod, noua producție a Operei din Paris în regia lui Thomas Jolly, a fost nu numai momentul liric culminant al anului, dar și un exemplu de manifestare a geniului artistic francez, altfel spus a unei capacități pur și simplu ieșite din comun de a produce, din când în când și din aproape mai nimic, o combinație de estetică scenică și muzică clasică absolut excepțională. Reușita spectacolului a constat mai ales în geniala idee a tânărului regizor francez de a folosi scara de onoare a Palatului Garnier drept decor pe uriașa scenă a operei Bastille. Printr-o dublă mișcare (de rotație în prim-planul scenic și de translație în planul secundar), monumentala scară a servit succesiv drept cadru ideal pentru balul Julietei, un balcon, un altar, un pod fluvial, o cameră nupțială și, în cele din urmă, o criptă în care vor fi descoperite trupurile neînsuflețite ale celor doi tineri îndrăgostiți. Imaginate de Antoine Travert, fascicule de lumină de un alb puternic, dur, orbitor chiar, țâșneau de cine știe unde, tăind fără milă o lume întunecată, morbidă și populată de personaje fantomatice îmbrăcate în costume atemporale create de Sylvette Dequest. Cum președintele Franței, Emmanuel Macron, l-a însărcinat pe același Thomas Jolly să orchestreze ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Paris, aproape sigur, în vara anului viitor, o să avem parte de un spectacol cel puțin la fel de grandios, defilarea sportivilor urmând a avea loc pe Sena, între podurile Iéna si Austerlitz, și nicidecum pe Stade de France.


De-a lungul timpului, școala de balet franceză a fost singura care a putut rivaliza realmente cu cea rusă, aceasta din urmă fiind axată pe calitatea și mai ales pe dificultatea execuției tehnice. De mai bine de trei sute de ani, un lanț neîntrerupt de tradiții și gesturi transmise de la o generație la alta de nenumărați profesori și coregrafi a perpetuat stilul francez, în care balerine vaporoase și dansatori cu chip de Făt Frumos învață de la cei mai în vârstă să se contopească într-un grup, străduindu-se în permanență să atingă perfecțiunea în dorința de a fi cei mai buni din lume. Acesta este probabil și motivul pentru care aproape toate spectacolele de balet se joacă cu casa închisă la opera din Paris. Cu o Pasăre de foc (Stravinski) în salopete roșii și albastre întru gloria clasei muncitoare, cu un Cântec al unui ucenic călător (Mahler) în care cei doi dansatori caută să prelungească prin continuitate niște traiectorii descrise de funcții trigonometrice complexe și, în sfârșit, cu o Amandine Albisson pur și simplu hipnotică în scenografia de neuitat a Boléro-ului lui Ravel, spectacolul Maurice Béjart mi s-a părut a fi cel mai bun balet la care am asistat în 2023.

Situat pe Avenue Montaigne, una din cele mai frumoase și luxoase artere pariziene, Teatrul Champs-Elysées propune an de an o mulțime de spectacole de operă în concert, cu sau fără puneri în spațiu. Mai de fiecare dată, experiența este una specială pentru spectator, acesta fiind obligat să se concentreze pe frumusețea muzicii și pe calitatea interpretării vocale. Medeea de Charpentier, Fiica regimentului de Donizetti, Puritanii de Bellini sunt doar câteva din operele văzute în acest tip de format anul acesta. În mai, Vasul fantomă, această lucrare atipică a lui Wagner care conține o uvertură furtunoasă, duete cu accente verdiene și coruri magnifice, a fost opera care mi-a purtat cel mai departe imaginația și gândurile, printre fiorduri norvegiene, peste mări cețoase și oceane îndepărtate.

Soliștii francezi la înălțime

Chiar dacă Lisette Oropesa a fost o excelentă Ofelia în luna martie, chiar dacă americanii Renée Fleming și Thomas Hampson, doi monștri sacri ai operei, au reînviat parcă cuplul Nixon câteva zile mai târziu, chiar dacă polonezul Piotr Beczala a fost un incredibil Lohengrin în septembrie, cu riscul de a fi acuzat de un oarecare șovinism, îndrăznesc să afirm că, cel puțin pentru mine, soprana Sabine Devieilhe, baritonul Ludovic Tézier și tenorul Benjamin Bernheim reprezintă artiștii anului 2023.

În ultimii ani, pe Sabine Devieilhe am putut-o admira în nenumărate producții, începând cu Indiile galante (Hébé) și terminând cu Alcina (Morgana), Hamlet (Ofelia) sau Lakmé. Muncitoare, fără aere de divă, înșelător de fragilă și înzestrată cu o voce de aur, Sabine Devieilhe face parte din acea short list de soprane care oferă întotdeauna prestații impecabile, de o precizie muzicală chirurgicală. Așa au stat lucrurile și în martie, pe scena Teatrului Champs-Elysées, atunci când soția dirijorului Raphael Pichon a fost protagonista principală a două opere (Privighetoarea de Stravinski după un basm metaforic al lui Andersen și respectiv Mamelele lui Tiresias de Poulenc inspirată de drama suprarealistă omonimă a lui Apollinaire) mai puțin jucate, compuse la începutul secolului trecut și care abordează teme ce pot fi ușor legate de ceea ce noi numim astăzi inteligența artificială și fenomenul transgender.

Tot în martie, de data aceasta pe scena operei Bastille, în rolul principal al operei Hamlet de Thomas, un Ludovic Tézier pur și simplu stratosferic era aclamat de o sală arhiplină. Aproape prea în vârstă pentru personaj, baritonul francez părea că își asumă un risc uriaș cu acest rol, pe care și l-a dorit atât de mult de-a lungul carierei sale. Numai că regizorul polonez Krzysztof Warlikowski i-a oferit baritonului francez o punere în scenă sur mesure, acțiunea petrecându-se într-un spital psihiatric acolo unde, trecut de prima tinerețe și internat fiind de multă vreme, prințul danez își petrece zilele rememorându-și viața. Grație unui joc actoricesc uluitor și unei intensități vocale neverosimile, Hamletul lui Ludovic Tézier amintește de Oedip și de Don Carlos, devenind astfel unul de referință chiar dacă într-un registru complet diferit de cel al lui sir Simon Keenlyside de acum vreo cincisprezece ani la Metropolitan Opera din New-York.

Melomanii francezi pot dormi liniștiți: Roberto Alagna are un demn urmaș printre tenorii francezi. În mai puțin de un și jumătate, Benjamin Bernheim a intrat într-o altă dimensiune, impresionând atât scenic cât și vocal mai întâi în Faust în iunie 2022, apoi în Romeo și Julieta un an mai târziu și, din nou, în Povestirile lui Hoffmann în urmă cu câteva zile, de fiecare dată în sala mare a operei Bastille. Aceste trei performanțe nu au apărut din senin. În martie 2020, carismaticul tenor francez debutase deja cu brio în rolul cavalerului des Grieux din opera Manon de Massenet, dar pandemia de Covid-19 l-a stopat atunci net în elanul său, după numai două reprezentații. Rămâne de văzut în ce măsură Benjamin Bernheim va reuși, în următorii ani, să confirme și în repertoriul italian sau german, continuându-și astfel remarcabila ascensiune.

Momente unice, momente insolite

Plăcute sau nu, surprizele apar atunci când te aștepți mai puțin, însă acum, la final de an, nu le voi menționa decât pe primele. Peter Grimes, în ianuarie la Garnier, și Dialogurile Carmelitelor, în noiembrie la Massy, au fost cele două spectacole de operă care m-au bulversat în mod deosebit în 2023, zdruncinându-mi chiar anumite certitudini. Creată în 1945, lucrarea britanicului Benjamin Britten este o adevărată pledoarie pentru diferență și necesitatea acceptării celuilalt așa cum e. Avem de-a face aici cu o poveste despre violența față de semeni, cu un fel de piesă de teatru, în care o serie de șase sublime interludii ale mării reflectă sistematic trăirile personajelor principale. Inspirată dintr-un fapt real petrecut în zilele Revoluției Franceze, Francis Poulenc a compus Dialogurile Carmelitelor cam în aceeași perioadă, premiera având loc în 1957. De o profunzime aparte, libretul scriitorului francez Georges Bernanos invită spectatorul să caute răspunsuri la o serie de întrebări nu tocmai ușoare, parcă mai de actualitate ca niciodată. Și tare mi-e teamă că nu mulți sunt cei care, aidoma carmelitelor din Compiègne, sunt gata să se sacrifice pentru a-și apăra cele mai de preț valori.

An de an, calitatea artiștilor care se produc pe scenele lirice pariziene este una excepțională, fiind aproape imposibil ca, de-a lungul unui sezon, un spectator sârguincios ca mine să nu aibă parte și de câteva momente de-a dreptul magice. Așa s-a întâmplat în ianuarie, atunci când tenorul azer Yusif Eyvazov, actualul soț al Annei Netrebko, surprindea imensa sală a Bastiliei cu o incredibilă interpretare a ariei Di quella pira din Trubadurul, reînviindu-l parcă pe marele Giacomo Lauri Volpi. În martie, cel care este poate cel mai bun Edgardo din lume la ora actuală, tenorul mexican Javier Camarena și-a permis luxul de a rescrie ultima arie din Lucia de Lamermoor de Donizetti, Tu che a Dio spiegasti l'ali, inventând un sublim contre-fa, venit de nicăieri, dacă nu cumva din celebra Credeasi misera din Puritanii de Bellini. În iunie, la Philharmonie, dirijorul Tugan Sokhiev și orchestra națională Capitole din Toulouse au oferit publicului un magnific adagietto în Simfonia a cincea a lui Mahler, care m-a urmărit o vară întreagă. În sfârșit, spre mândria mea, două voci venite din România au făcut senzație la Paris în 2023: cea a mezzo-sopranei Judit Kutasi, născută la Timișoara și formată la Cluj-Napoca, în rolul Azucenei din Trubadurul de Verdi și cea a sopranei Iulia Maria Dan, în rolul Micaelei din Carmen de Bizet pe scena Teatrului Champs-Elysées. Ambele au reușit să smulgă ovații publicului parizian, eclipsând aproape nume mult mai sonore, precum Anna Pirozzi și respectiv Marina Viotti.


Semne bune anul are...

La Paris, anul liric 2024 va debuta în fanfară cu legendara Anna Netrebko în Adriana Lecouvreur de Cilea la Bastille. În martie, regizorul francez Olivier Py ne va propune un Boris Godunov reactualizat la Teatrul Champs-Elysées, în care apare până și imensa masă la care Putin și Macron au discutat în zadar, preț de vreo șase ore, cu câteva zile înainte de începerea războiului din Ucraina. Se zvonește că la toamnă, cu o întârziere de patru ani deci, Aurul Rhinului, primul volet al tetralogiei lui Wagner va fi, în sfârșit, pus în scenă de regizorul spaniol Calixto Bieito. În aceste condiții, noul an se anunță a fi unul deosebit, cu spectacole de calitate și poate chiar mai bogat în emoții decât cel precedent. Voyons voir...

Așteptăm topurile / retrospectivele amintirilor voastre din anul 2023 în word, cu diacritice (nu uitați un titlu și o fotografie reprezentativă pentru unul din momentele anului 2023), pe adresa [email protected]. Vă așteptăm cât aveți nevoie pentru a scrie. Un prim termen orientativ este 15 ianuarie 2024, dar nu ezitați să ne scrieți și mult după acest termen. Mai multe detalii despre acest fel de top în invitația de aici. Pe scurt: prima și singura regulă e că nu e nici o regulă, puteți scrie despre tot ce v-a rămas în minte și suflet din 2023. Vă rugăm să duceți vorba mai departe, trimițând invitația și spre prietenii voștri. (Redacția LiterNet)